Armata poloneză ocupă Kievul. România refuză să participe, alături de Polonia, la împărțirea Ucrainei

După redobândirea independenței (11 noiembrie 1918), Polonia a promovat o politică de recâștigare a întregului „spațiu al polonitatii”, adică al tuturor teritoriilor pierdute începând cu anul 1772 prin cele trei împarțiri succesive ale țării între Rusia, Prusia și Austria.

Primele referiri la o acțiune comună româno-polonă în spațiul ucrainean datează din decembrie 1918: câteva mesaje trimise, prin Paris, către generalul Constantin Prezan, șeful Marelui Cartier General al Armatei Române, de către liderii Comitetului Național Polon din Franța și Marea Britanie.

Ministrul de Externe polon Ignacy Paderewski făcea apel la înțelegerea deplină și participarea României la acest „proces” - singurul care ar fi garantat apartenența definitivă a provinciilor recent unite cu teritoriile lor naționale: Galiția Orientală (Polonia) și Basarabia (România). Bucureștiul a transmis, prin contele Aleksander Skrzynski, că România nu dorea teritorii ucrainene și că o intervenție militară în Răsărit nu era de dorit, atâta vreme cât Polonia se află angajată în mai multe conflicte cu vecinii săi.

La 7 mai 1920, trupele poloneze au ocupat Kievul iar mareșalul Pilsudski a făcut o ultimă propunere de împărțire a Ucrainei; oferta avea în vedere acum doar porțiunea din litoralul Mării Negre, în care se afla portul Odessa și regiunea dintre Nistru și Bug, ca zonă tampon împotriva atacurilor bolșevice. Deși Parisul nu a dat niciun semn că s-ar fi opus planurilor poloneze, poziția generalului Averescu (care era acum prim-ministru) a rămas fermă: respingerea oricăror planuri de participare a României la conflictele din răsărit și stoparea negocierilor româno-polone în vederea încheierii alianței bilaterale, pâna la rezolvarea deplină a disputelor militare polono-sovietice.