Piaţa de artă din România este atipică din toate punctele de vedere. Dar este atipică în raport cu piaţa europeană sau mondială, în niciun caz cu propria evoluţie.

În această ultimă perspectivă, este perfect consecventă şi coerentă, în sensul că este un permanent paradox: lucrări cu miză mare trec neobservate sau nevândute, lucrări cu valoare artistică medie sunt adjudecate la preţuri de mari „vedete”, falsuri penibile sunt adjudecate ca originale expertizate (vezi cazul Araart). Pe scurt, piaţa de artă din România seamănă cu România, iar România seamănă cu românii, despre care Jonathan Scheel spunea: „cu cât îi cunoşti mai bine, cu atât îi înţelegi mai puţin”. 

Ca să-i vinzi lucruri de calitate românului, trebuie să-l păcăleşti, folosind pe dos tehnica reclamei mincinoase.  De pildă, la ultima licitaţie a casei Artmark, se punea problema aducerii publicului la „ceremonie”, într-un context bruiat de probleme şi mişcări sociale acute. Deci trebuiau confecţionaţi nişte „iepuri mecanici” pentru a crea „zgomotul de fond” al unui eveniment public. Adică pentru a aduce mass-media la faţa locului, dizlocând-o de la „Jos Băsescu!” şi alte probleme serioase.

„Epoca de aur” (găselniţă inteligentă şi sensibilă din punct de vedere psihosociologic) a rezolvat problema: 11 televiziuni s-au perindat la Hotelul Hilton într-un interval de două ore şi jumătate, în ziua licitaţiilor, ca să filmeze cu minuţiozitate şi profesionalism nişte lucruri care, în urmă cu 22 de ani, erau aruncate sau ascunse... Şi dacă tot au venit, au filmat şi ceea ce era, de fapt, esenţial, la acest dublu eveniment: lucrările licitaţiei de Avangardă şi Expresionism, unde era prezent (pentru prima dată la o licitaţie românească) şi Constantin Brâncuşi. Dacă nu ar fi fost „Epoca de Aur”, nu se ştie dacă, de pildă, „Portret pentru mai târziu” de Victor Brauner (adjudecat cu 75.000 euro) sau desenul „Pupăza cu moţ” al lui Brâncuşi (10.000 euro) ar fi fost cumpărate de cineva.

Cum a ajuns Nicolae Ceauşescu brand pe piaţa de artă, mai atractiv, iată, decât Avangarda în ansamblul ei, sau, punctual, decât Victor Brauner sau Brâncuşi, este un fenomen a cărui explicaţie merită o analiză separată. În rezumat, putem spune că asistăm la o tendinţă generală de reconsiderare a unei epoci demonizate unanim („Epoca de Aur”), fără analiză şi fără înţelegere, iar în compensaţie elementele componente ale acestei epoci se „răzbună” istoric, forţând reevaluarea. Componenta culturală sau artistică a perioadei personalizate de Ceauşescu este o simplă ilustrare a unui replay istoric. Valoarea artistică a obiectelor licitaţiei „Epoca de aur” sunt total nesemnificative în raport cu cele ale Licitaţiei de Avangardă şi Expresionism. Şi totuşi, fără acestea, Avangarda risca să rămână un respectabil eveniment de nişă, semnalat şi comentat pe site-urile de specialitate. Prin Ceauşescu, a devenit eveniment public în sensul maximei extensii a termenului...

Cu iepurii mecanici de pe piaţa de artă „ehe, nu-i aşa simplu cum crede lumea”! Trebuie sondat mentalul colectiv pentru a-i identifica, trebuie să-i livrezi presei sub formă de „marfă” informaţională agreată, apoi să strecori, în ambalaj, şi ceea ce este important (dar cu grijă, să nu se prindă targetul că i-ai pus pâine-n circ) şi abia după aceea să prezinţi evenimentul. Nu-i corect, dar e sănătos! Ba chiar moral.

Sursă: FINANŢIŞTII