Credinta

Răstignirea nu e farsă şi înşelăciune decât dacă se constată că orice miracol este cu neputinţă, orice înviere este un basm. Dacă monofiziţii, dochetiştii ori fantaziaştii ar avea dreptate, în ruptul capului n-aş fi trecut la creştinism. Ar însemna că răstignirea a fost în cel mai bun caz un simbol ori o reprezentaţie. Să nu fie! Numai deznădejdea omenească de pe cruce dovedeşte integritatea şi seriozitatea jertfei, o împiedică a fi cine ştie ce joc, ce vicleim.
citeste tot >>

N-AM ȘTIUT - răspunsul celor cărora li se vorbeşte de tortură, de lagăre, de închisori, de recunoaşteri totale ale acuzaţiilor, de internări politice în ospicii de nebuni - ''nu ţine'', nu e o scuză valabilă. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşcă ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri însă, elementara deşteptăciune e o îndatorire. Mai ales pentru un creştin, care trebuie să fie mereu atent la ispite. Iar prostia este o ispită. Dar nu numai pentru creştin - şi aceasta din pricina unei constatări experimentale obiective: nimeni nu ştie nimic, dar toată lumea ştie totul.
citeste tot >>

Am citit cartea ''Ortodoxie şi romano-catolicism în specificul existenţei lor istorice'' de Dan Zamfirescu şi mi s-a părut extraordinară! Am şi făcut referire la ea, în textele mele mai vechi în limba maghiară, atunci când am scris despre păstrarea identităţii. Autorul foloseşte o analogie sublimă despre români, atunci când vorbeşte despre identitatea neamului. El scrie în carte că românul este ca o stancă sub valurile mării, iar conducătorul vaporului care nu o ia în considerare riscă scufundarea vasului. Căpitanul vaporului ''Ungariei Mari'' - ca să continuu analogia - a fost peste măsură de îngâmfat, dispreţuindu-i pe românii din Ardeal (aşa cum fac ungurii, din orgoliu cultural faţă de români), şi astfel vaporul a fost găurit şi scufundat de stanca identităţii româneşti!
citeste tot >>

La Jilava, pe secţia întâi, în celula numărul nouă, vreme îndelungată cu un macedonean, Anatolie Hagi-Beca. El, macedonean şi legionar; eu, evreu botezat şi naţionalist român: ne împrietenim numaidecât. (Mă însoţeşte şi faima mea de ovrei care a refuzat să fie martor al acuzării în procesul intelectualilor mistico-legionari.) Ajungem curând la concluzii care ne bucură pe amândoi. Lucrul de care ne dăm seama, şi el şi eu, este că ne aflăm deopotrivă îndrăgostiţi de ceea ce găsim cu cale să numim ''fenomenul românesc'', altfel spus de poporul
citeste tot >>

La închisoare aud povestindu-se - versiunile diferă destul de mult între ele - filmul ''Generalul de la Rovere''. E o producţie a neo-realismului italian, şi totodată relatarea unui caz de transfigurare, cu iz de piesă de Pirandello. O puşlama din Roma ajunge a fi, datorită unor încurcate împrejurări, pus în situaţia de a juca rolul unui general-conte care-i şeful rezistenţei italiene din sudul ţării în vremea ocupaţiei germane. O anume asemănare fizică îi înlesneşte jucarea rolului de care încetul cu încetul se îndrăgosteşte, ca şi de mediul, atât de nou şi de surprinzător pentru el, al deţinuţilor politici, unde jertfa şi onoarea sunt lucruri comune. Deşi germanii îl folosesc numai pentru ca să afle identitatea şefului rezistenţei din nord, el nu se poate hotărî să trădeze pe omul asupra căruia este edificat din primele zile.
citeste tot >>

Fraza cea mai de folos pentru a te apropia de creştinism şi a începe să întrezăreşti o dâră de lumină este alcătuită din aceste câteva puţine, uluitoare cuvinte ale lui Sir Thomas More (Saint Thomas More au grijă - îndreptăţită grijă - să-i spună catolicii englezi), adresate unui prieten căruia voia să-i dovedească absoluta încredere ce-i acordă şi serioasa sinceritate cu care-i vorbeşte: I trust I make myself obscure (''Nădăjduiesc să mă găsesc pe mine însumi obscur'').
citeste tot >>

În Sfânta Vineri din Săptămâna Mare, în acest an la 29 aprilie, are loc în Biserica Ortodoxă denia ce cuprinde rânduiala Prohodului Domnului, cântări de o frumusețe și profunzime deosebite, care evocă deopotrivă durerea nespusă la vederea Fiului lui Dumnezeu pe cruce, cât și nădejdea în biruința Învierii ce se întrezărește. Slujba se încheie cu procesiunea de înconjurare a bisericii care simbolizează ducerea către mormânt a Mântuitorului. În cadrul procesiunii sunt făcute patru opriri și la fiecare oprire este rostită o rugăciune. După procesiune, toți credincioșii prezenți trec pe sub Sfântul Epitaf, la intrarea în lăcașul de cult.
citeste tot >>

De mirare această sărbătoare a Floriilor (1), care la Ierusalim şi în Biserica Ortodoxă a Galilor (2)a dat naştere unor ceremonii aparte. S-ar părea că, în sfârşit, toate se împlinesc, când de fapt totul se prăbuşeşte. Apostolii văd cu uimire şi bucurie cum nepreţuitul lor Învăţător este în fine aclamat ca Mesia în sfântul oraş, pentru ca în seara aceleiaşi zile să fie nevoit să părăsească trist Ierusalimul, neînţeles şi respins. Câteva zile mai târziu, Îl vor vedea atârnat pe Cruce ca un rob. Să încercăm să înţelegem împreună ce s-a întâmplat în ziua aceea şi să pătrundem sensul adânc al acestui eveniment care a prilejuit arestarea şi moartea lui Hristos.
citeste tot >>

Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de mult. Ştiam bunăoară de la Camus că ''vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea''. Iar de la Dostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă, ci obârşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimântă la gâdul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci. Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru şi că deîndată ce lucrul acesta e recunoscut, restul tot urmează de la sine.
citeste tot >>

Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă şi laşă, o bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile, dat fiind că e prin definiţie osândit la cecitate şi paraplegie. Denis de Rougemont: Să nu judecăm pe alţii, dar când arde casa vecinului nu stau să mă rog şi să mă îmbunătăţesc; chem pompierii, alerg la cişmea. De nu, se numeşte că sunt fudul şi că nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept că nu avem voie să ne răsculăm împotriva lui Nero căci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie să-i sărim lui Nero în ajutor dacă se întâmplă să fie atacat. (Eisenhower şi Foster Dulles în toamna lui '56).
citeste tot >>