Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU, primul voievod ales cu unanimitate de voturi

Data publicarii: 04.08.2014 19:55:00

 

La începutul anilor '90, Biserica Ortodoxă Română a sanctificat câțiva dintre apărătorii și mucenicii credinței ortodoxe române: eroul necunoscut, Ștefan cel Mare, Daniil Sihastru, Constantin Brâncoveanu, cei patru fii ai săi si ginerele său Ianache Văcărescu, Grigore Ghica al III-lea. Căpeteniile revoluției de la 1784, Horea, Cloșca și Crișan nu au fost sanctificați. Pe 15 august se împlinesc 300 de ani de la martiriul lui Constantin Brâncoveanu, al fiilor săi și al ginerelui său, Ianache Văcărescu.

 

În cele ce urmează, doresc să evidenţiez caracterul lui Constantin Brâncoveanu, însemnătatea sa în cultura şi politica naţională şi internaţională, dar în primul rând întâietatea sa în rândul sfinţilor voievozi români. Pentru aceasta îl voi pune în antiteză cu Ştefan Muşat („cel Mare şi Sfânt"). Voi compară doi voievozi care au domnit în timp şi spaţiu diferite.
 

Expresia "25 de ani fără războaie" nu ne aparţine nouă şi se referă la domnia lui Constantin Brâncoveanu. „Despot luminatȚ, dar nu tiran, „prinţ al aurului”, dar modest, cinstit şi incoruptibil, Brâncoveanu a asimilat deopotrivă virtuţile unui adevărat sfânt, ale unui mare caracter şi ale unui veritabil politician. Despre persoana sa a scris stolnicul Constantin Cantacuzino, în „Istoria Ţării Româneşti”, sau Radu Popescu într-o „Istorie a domnilor Ţării Româneşti”. Ambele lucrări fiind subiective, contra, respectiv pro Brâncoveanu, ne vom folosi de o lucrare neutră şi de mult uitată: „Anonimul brâncovenesc” („Istoria Ţării Româneşti de la octombrie 1688 până la martie 1617”).
 

Logofăt între anii 1682-1688, Constantin Brâncoveanu se trăgea din stirpea Basarabilor, fiind strănepot al lui Matei Basarab, dar şi nepot al stolnicului Constantin Cantacuzino. Despre acest boier, Brâncoveanu spunea: „Că eu tată n-am pomenit, de vreme ce am rămas mic de tată, fără cât pe dumnealui tată Costandin l-am cunoscut părinte în locul tătâne-mieu”, dar va avea o cruntă dezamăgire. Brâncoveanu nu a vrut să fie domnitor al Ţării Româneşti.

 

A fost urcat pe tron din vrerea boierilor

 

Boierii pământeni, nemaidorind să îi conducă un Cantacuzin, aproape că l-au forţat să preia domnia. „Ziseră cu toţii: „Logofete, noi cu toţii pohtim să ne fii domn”. El zise „Dar ce aş vrea eu cu domniia, de vreme ce ca un domn sunt la casa mea; nu-mi trebuie să fiu”. Iar ei ziseră: „Ne rugăm, nu lăsa ţară să între alţi oameni sau răi, sau nebuni să o strice, ci fii!”. Şi-l luară de mâini şi-l împingeau de spate”. A fost uns domnitor la mitropolia Bucureştilor, în prezenţa patriarhului bizantin Dionisie şi a mitropolitului valah Antim. În biserică, Brâncoveanu a spus: „Domniia aceasta eu nu o pohtesc ca să-mi înmulţesc grijile şi nevoile, ci dumneavoastră m-aţi pohtit şi fără voia mea m-aţi pus domn în vremuri ca acestea turburate, încungiurați de oşti de vrăjmaşi; ci dar acum iar întreb: este-va cu voia tuturor?”
 

Şi toţi răspunseră: „Toţi voim, toţi pohtim”. Zise iar: „Deacă pohtiţi toţi, mi-e voia şi mie să-mi daţi un jurământ înaintea Lui Hristos precum veţi fi cu dreptate şi de ar veni vreo primejdie domnii mele, despre vreo parte, să staţi cu mine toţi”.
 

După depunerea jurământului de către boieri, au ieşit cu toţii din biserica, voievodul fiind întâmpinat de salvele de tun, „însă două tunuri s-au slobozit, iar unul nu s-au putut slobozi; de care zicea mulţi că va fi acesta un semn rău, însă pă urmă s-au văzut că sunt băbeşti cuvinte".
 

În tot acest timp, cadavrul domnitorului Şerban Cantacuzino, zăcea pe catafalcul bisericii Cotroceni, părăsit de toţi, inclusiv de membrii familiei sale. De aceea, Brâncoveanu însuşi i-a organizat o înmormântare creştinească. „Şărban-vodă mortul zăcea ca un om den cei proşti, numai cu muierea lui şi cu fetele lui plângând... că avusese nădejde să puie pe fiiu-său domn, dar n-au vrut Dumnezeu şi tiraniile tătâni-său, ce făcuse boierilor şi săracilor ţării şi încă de la o vreme nici muierea lui, nici fetele lui nu șădea lângă dânsul, că-şi strângea avuţiia şi o ascundea, că-i era frică să nu-i ia avuţiia Constandin-vodă; ...zăcea pă o masă stârvul, părăsit de toţi până a doaa zi dimineaţă. Deaci l-au rădicat cu cinste domnul şi l-au dus la Cotroceni, la mănăstirea lui, de l-au îngropat şi s-au dus”.
 

Vodă Şerban, un bun diplomat şi om de spirit, la rândul lui, sperase până în ultima clipă că îi va urmă la tron fiul său, Iordache, dar boierii pământeni erau sătui de prigoana Cantacuzinilor.
Astfel, putem spune că Brâncoveanu a fost primul şef de stat român ales liber şi în unanimitate de voturi. „Din elexiea ţării s-au pus Constandin-vodă domn”. Alegerea a primit girul cancelariilor marilor puteri, care nu aveau să regrete acest fapt, deoarece aveau să cunoască în noul voievod un diplomat exemplar, pentru care pacea era prioritară.

 

Cantacuzinii uneltesc 25 de ani împotriva Domnitorului

 

Din momentul acestei alegeri, Cantacuzinii au uneltit timp de 25 de ani împotriva lui Brâncoveanu și nu s-au oprit pâna când nu și-au atins mârșavul scop, croindu-și în același timp propriul drum spre eșafod. Ei i-au avut complici pe boierii Bălăceni, care "totdeauna își întindea mintea după niște păreri nebunești... În zilele lui Antonie-voda, au ucis niște neguțători moscovlii, împreună cu care erau și calugări merși pentru milă la Mosc".

 

 

Alţi complici au fost boierii Ştirbeşti. Deşi câţiva dintre respectivii boieri fuseseră condamnaţi de divan la moarte sau la închisoare pentru diferite infracţiuni, Brâncoveanu i-a iertat şi i-a graţiat mereu, neştiind pe cine. Nu iubea răzbunarea. Era un om blând şi iertător, aşa cum trebuie să fie creştinul. Iubitor de cultură şi de credinţă ortodoxă, Brâncoveanu a sprijinit aceste domenii, necondiţionat. Biserica "Sfântu Nicolae", mănăstirea Stavropoleos din Bucureşti, mănăstirea Hurezu, mănăstirea Sâmbăta de Sus construită în Ardeal, biserica "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena", din Constantinopol, Spitalul Brâncovenesc, ansamblul arhitectural de la Mogoşoaia, înfiinţarea unui număr mare de tipografii la Bucureşti, Snagov, Râmnic, Buzău, înfiinţarea Şcolii Domneşti de la Sf. Sava - iată numai câteva dintre contribuţiile lui Brâncoveanu la cultură şi civilizaţie. Să nu uităm de lăcaşele de cult pe care le-a ctitorit la Sfântul Munte Athos, în arhipelagul grecesc şi în Bulgaria de azi.

 

Stilul brâncovenesc şi tipărirea de carte 

 

La acestea se adaugă renovarea atâtor biserici şi mănăstiri din vremea înaintaşilor. Stilul brâncovenesc s-a impus cu succes în arhitectura ultimelor secole. Este caracterizat de elemente ale arhitecturii ţărăneşti din Muntenia, exprimate la o scară mai mare, îmbinate discret cu elemente bizantine, vizibile în coloanele teraselor şi balcoanelor, coloane care de multe ori nu au celebrele ornamente la terminaţii, care să determine un caracter doric, ionic sau corintic. Stilul brâncovenesc mai e caracterizat de pecetea unor basoreliefuri originale, ca celebrul „vultur cruciat”, precum şi de culoarea albă imaculat a pereţilor exteriori. Mai sunt şi excepţii, ca în cazul complexului de la Mogoşoaia, unde domină culoarea cărămizie a materialului de construcţie.

 

 

În Valahia s-au tipărit cele mai multe cărţi, atât originale, cât şi de traducere. La curtea domnească, cultura era coordonată de erudiţi precum mitropolitul Antim Ivireanul, un alt mucenic al ortodoxiei, cel mai mare autor de oratorie sacră, sau italianul Antonio del Chiaro, autorul unei cărţi de impresii despre Valahia. Toate acestea au contribuit şi la o bună imagine a Valahiei pe plan extern. Domnitorul muntean era un politician abil, un foarte bun diplomat, reuşind, prin faptele şi calităţile sale, dar nu în ultimul rând prin caracterul său, să păstreze relaţii de prietenie cu marile cancelarii europene, cu papalitatea, dar şi cu Poarta, evitând conflictele diplomatice sau armate. "Fericiţi făcătorii de pace...".

 

Încearcă o uniune cu Moldova

 

Doresc în primul rând să subliniez vederile sale unioniste cu caracter pacifist. Prin tratative diplomatice cu Poarta a căutat să impună domn în Moldova pe ginerele său, Constantin, întrerupând evoluţia dinastiei Cantemir, dar pentru puţin timp. Dacă politică lui Brâncoveanu ar fi prins rădăcină şi în Moldova, primul pas spre unitatea naţională ar fi reuşit. Mai mult, ar fi fost evitat regimul fanariot. După cum s-a văzut, falimentul politic al dinastiei Cantemir în Moldova (1711) şi uneltirile viclene ale Cantacuzinilor valahi, descoperite de Poartă în 1716, au aruncat cele două ţări române în braţele regimului fanariot, pentru un secol de corupţie, jaf şi umilinţă.
 

Iată ce pericol putea fi evitat, dacă idealul unionist al lui Brâncoveanu, deloc vitregit de avizul marilor puteri, ar fi reuşit. Cu atât mai mult ne putem da seama de primejdia în care au vârât ţara unii domnitori lacomi, iresponsabili sau neaveniţi.
 

Un fapt mi se pare, însă, incredibil. Academicianul Dimitrie Cantemir, domnitorul care în faţă turcilor a dat bir cu fugiţii, în lucrarea sa "Descriptio Moldaviae", care se vrea o capodoperă ştiinţifică, adopta o atitudine foarte părtinitoare, care numai demnă de un istoric nu este. După combaterea domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a idealului sau unionist, aprobă instaurarea regimului fanariot în Moldova. Această atitudine trădează adevăratele sentimente ale lui Cantemir faţă de ţara sa; dominat de un orgoliu dezonorant, nu dorea să-şi recunoască eşecul politic, pentru care era supărat până la răzbunare.
 

Un mare câştig era pacea pentru Ţară Românească, având în frunte un domnitor iubitor de Dumnezeu, la care simplii cetăţeni erau bineveniţi în audienţă. Respectul pe care îl impunea în faţă marilor cancelarii europene a influenţat atitudinea acestora faţă de Ţara Românească. În spiritul său gândeau şi cei mai mulţi dintre membrii divanului, care la judecată sancţionau foarte aspru pe boierii prinşi că fură pe oamenii simpli şi pe cei săraci. Sfârşitul domniei şi al vieţii marelui voievod a marcat trecerea sa în rândul mucenicilor Lui Iisus Christos.

 

Trădarea se împlineşte în Săptămâna Patimilor

 

Cantacuzinii şi complicii lor mituiseră câţiva mari dregători turci, pentru a-l minţi pe sultan că Brâncoveanu unelteşte împotriva sa. Dezinformarea a prins roade, iar voievodul a fost detronat prin firman de la Poartă, în Joia Mare. Apoi, alături de familia sa, a fost dus la Stambul şi închis în Închisoarea Celor Șapte Turnuri. Aici au fost torturaţi. În ziua prăznuirii Adormirii Sfintei Maria, pe 26 august (15 august, pe stil nou), şase membri ai familiei Brâncoveanu au fost executaţi în public la Stambul. Este vorba de voievod, de patru fii ai săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi de Ianache Văcărescu, ginerele domnitorului. Anterior execuţiei li s-a propus ca în schimbul vieţii, să treacă la religia musulmană, dar românii L-au ales pe Christos.

 

 

„Cu acest fel de mulţămită s-au arătat Șaitaneștii (cum erau porecliţi de popor Cantacuzinii - n.n.) cătră Constandin-vodă pentru binele şi cinstea care le făcuse. Fostu-i-au stins casă, şi pe dansul, şi pe feciorii lui... Aici în ţară, Ştefan-vodă (Cantacuzino, noul domnitor - n.n.) cerea averea lui Constandin-vodă să o găsească cu mare pohta şi o au găsit; ci una au dat-o imbrihorului (reprezentantul Porţii la Bucureşti - n.n.) în seama împărăţiei, alta au mâncat-o el cu imbrihorul şi i-au stins casa din faţa pământului, nu ca unei rude şi făcător de bine, ci ca unui vrăjmaş foarte mare ce ar fi fost.... Șaitaneștii tuturor domnilor celor mai denainte s-au arătat cu ficleșug şi cu răotate, şi domnului Constantin-vodă încă au început să-l ficleneasca, de la carele mult bine au avut...”.

Noul domnitor Ştefan Cantacuzino „era om nestatornic în cuvinte şi în fapte, şi în jafuri fără cale şi fără dreptate, atât cât n-au rămas episcop egumen, călugăr, neguțătoriu, boieriu mari şi mici, care să nu fie jăfuiți şi prădaţi...".

 

Trădătorii nu se bucură prea mult

 

Cantacuzinii nu au savurat prea mult timp roadele trădării. „Întâia minune au fost că, trimiţând Ştefan-vodă pe doamnă-sa şi pe coconii lui la Mănăstirea De-un-Lemn, unde este o icoană a Maicăi Preacestii, făcătoare de minuni, pentru închinăciune şi pentru chip de evlavie, întâmplându-să în ziua de Santa Măriia mare, adecă adormirea Preacistii... în care zi şi la Ţarigrad au tăiat pe Constandin-vodă şi coconii lui (o minune!), într-aceeaşi au lovit pe această doamna a lui Ştefan-vodă nevoie, lovitură, îndrăcire cât s-au spăriiat toţi câţi era acolo cu dânsa şi să mira ce să-i facă. Şi multă vreme cu acea îndrăcire au fost”.
Demonizarea primei doamne a ţării, a cărei exorcizare nu ştim dacă s-a realizat, l-a aţâţat şi mai rău pe tiranul Ştefan Cantacuzino, care, sub pretextul că soţia sa ar fi fost fermecată de călugăriţe, a ordonat persecutarea acestora şi chiar spânzurarea unora dintre ele.

 

 

„Această pocăinţă făcea ei pentru păcatele lor. Şi nu s-au indăstulat Ştefan-vodă numai pe moartea lui Constandin-vodă şi a feciorilor lui”. După nici doi ani de domnie, cei care i-au grăbit moartea sfîntului mucenic Constantin, aveau să fie executaţi în acelaşi loc. La 6-7 iunie 1716, Ştefan Cantacuzino şi tatăl său, stolnicul Constantin, au fost decapitaţi la Constantinopol.

După mai bine de un veac, mănăstirea Cotroceni, ctitoria lui Şerban Cantacuzino a fost devastată şi jefuită, iar mormintele ctitorului şi ale familiei sale au fost profanate cu sălbăticie de pandurii lui Tudor Vladimirescu.

 

Turcii au impus domnitorul dar nu şi paganizarea

 

Înalta Poartă nu trebuie privită ca o sperietoare. Dintre toate imperiile care au dominat Ţările Române, Poarta a oferit cel mai liberal regim. Mai întâi, pentru că nu a impus nicicând Moldovei şi Valahiei religia musulmană.

Comparativ, dacă Valahia şi Moldova ar fi fost atâtea secole sub dominaţie ungară, respectiv habsburgică sau polonă, situaţia ar fi fost cu mult schimbată în defavoarea românilor, iar ortodoxia foarte mult afectată. Acest lucru avea să-l recunoască şi Ştefan spre sfârşitul vieţii, când aprecia că preferă „semiluna turcului” decât dominaţia ungară sau polonă. Poarta nu mai trebuie privită ca un inamic public nr. 1. Iar dacă politica românească nu a fost capabilă să-şi asume propriile greşeli, am dorit să subliniez aici motivele care au dus la aruncarea Ţărilor Române în braţele regimului fanariot şi înapoi cu cel puţin două secole de la progresul social-economic!!!

De asemenea, trebuie făcută şi o diferenţă între a-ţi apăra tronul, respectiv a-ţi apăra ţara de turci, deoarece pretextul a creat întotdeauna confuzia. Atunci când nu le convenea atitudinea unui domnitor, otomanii mai întâi avertizau, iar în caz extrem atacau militar ţara nesupusă. Scopul, aşa cum istoria a dovedit, nu a fost ocupaţia militară sau păgânizarea ţării respective. Turcii impuneau un domnitor de încredere tot din rândul boierilor români, ba chiar din dinastia nesupusului. După aceea îşi retrăgeau trupele. Apărându-şi cu vitejie tronul, Ştefan cel Mare a înţeles, la un moment dat, atunci când ţara era secătuită de atâtea războaie, că trebuie să plătească tribut turcilor.

Nici atunci când turcii aveau să-şi piardă definitiv încrederea în domnitorii români, la începutul secolului XVIII, când au impus domnitorii fanarioţi, nu au păgânizat sau ocupat militar Ţările Române. În Evul Mediu, Moldova, deşi vasală turcilor, nu a fost mereu vecină cu Imperiul Otoman, mai ales când avea la graniţa de sud-est temutul Hanat al Hoardei de Aur, pe care a ştiut să şi-l facă aliat. Dar Ţara Românească a avut mereu în vecinătatea sudică un imperiu de sute de ori mai întins, mai puternic şi mai populat.

 

 

 

Brâncoveanu - un diplomat de excepţie

 

Conştient că e şeful unui stat mic şi vasal, a găsit de la început calea de împăcare cu toate marile puteri vecine, dar şi cu celelalte ţări ale Europei acelor vremi. Contribuţia sa la pacea Europei a fost semnificativă, iar pe acest fond cultura şi civilizaţia au progresat. O generaţie întreagă de cetăţeni ai Ţării Româneşti nu au mai cunoscut războiul. Mamele şi-au putut creşte în pace copiii, lacrimile războiului transformându-se în zâmbetul păcii, iar acesta mi se pare cel mai important lucru.

Alianţe politice a ştiut să negocieze şi Ştefan Muşat: cu sultanul, regele polon, regele ungar, ţarul sau cu hanul tătar. Dar dacă dorinţa aventurii războiului nu ar fi primat, lăsând loc diplomaţiei, pacea nu ar fi fost doar provizorie. În istorie ar fi rămas doar multiplele înfrângeri ale duşmanilor pe linie defensivă, rezistenţa prin care Ştefan şi-a salvat ţară de la dezastru şi campaniile militare eliberatoare.

 

Ştefan vine la putere cu forţa armei

 

Dacă Ştefan a venit la putere prin forţă armei şi cu sprijin militar extern, Brâncoveanu avea să vină la putere paşnic, prin voinţa unanimă a boierilor pământeni. Remarcăm, iată, şi meritul acestora prin bună alegere de care au dat dovadă. Au avut în istorie puţine momente când s-au putut exprima în mod liber. Dacă Ştefan avea obiceiul de a-şi decima cu regularitate boierii sau alţi cetăţeni chiar şi „fără judeţ”, Brâncoveanu îi ierta nu o dată pe trădători şi pe hoţi, chiar dacă divanul boieresc îi condamna la moarte.
Dar chiar cei pe care i-a graţiat aveau să-i urzească moartea, ceea ce denotă că nici chiar atât de îngăduitor nu e bine să fii.

Ştefan cel Mare a reuşit să-şi scutească ţara, o bună perioadă, de tributul la turci. Dar dacă, până la urmă, a acceptat şi el plata tributului, precizăm că acesta avea să coste Moldova mai puţin decât conflictele datorate neplăţii acestuia. Brâncoveanu s-a conformat plăţii tributului, dar acesta nu era exagerat, comparativ cu ceea ce avea să urmeze după el.

Nici Ştefan, nici Brâncoveanu nu şi-au supus cetăţenii dărilor excesive şi nu au profitat economic de pe urma lor. În timpul acestora, românii îşi puteau exercită profesiile în mod liber. Raportat la anii de domnie, Brâncoveanu a construit nu mai puţine biserici decât Ştefan în primii 25 de ani de domnie. Meritul de a fi ctitor de biserici nu l-a ocolit pe Brâncoveanu, dar nu prea îl aminteşte nimeni şi în nici un caz nu a fost un argument al sanctificării sale.

Dacă Brâncoveanu nu ar fi murit ca un mucenic, probabil nu ar mai fi fost nicicând sanctificat. Pe de altă parte, argumentul prin care Ştefan cel Mare a fost sanctificat e tocmai numărul bisericilor pe care le-a construit. Dar ce e mai important? Brâncoveanu a ctitorit biserici nemotivat de planuri militare, necondiţionat de câştigarea vreunui război, ca Ştefan Muşat. În istoria Rusiei există câţiva ţari care pe timpul domniei lor au ctitorit zeci de biserici, contribuind astfel la propăşirea ortodoxiei, dar acesta nu a fost un argument că să fie sanctificaţi. Şi nici nu au fost.

Brâncoveanu, spre deosebire de Ştefan, a construit multe lăcaşe de cultură laică, e drept, într-o perioada de pace. Contribuţia ambilor voievozi la ortodoxie a fost fundamentală şi de departe cea mai însemnată în rândul voievozilor români. Moral, Brâncoveanu, spre deosebire de Ştefan, a fost un adevărat creştin. A fi un bun familist, făcător de pace, blând, iertător şi a nu fi lacom, sunt calităţi creştineşti.

 

Brâncoveanu - un bun familist, Ştefan - un iubitor de femei frumoase

 

Poligamia, lăcomia, iuţimea la mânie, pedepsirea fără judecată, răzbunarea, dimpotrivă. Asta nu înseamnă că voievodul moldav nu a făcut fapte demne de un creştin. Dacă sanctificarea lui Brâncoveanu a venit oficial foarte târziu, nu trebuie să găsim aici vina Bisericii Ortodoxe Române, care e de sine stătătoare doar din 1925. Până atunci aparţinea direct de Patriarhia de la Constantinopole. Aceasta din urmă, dacă ar fi avut curajul, i-ar fi sanctificat pe voievod şi pe familia sa chiar în 1714.

S-a vehiculat ipoteza că Brâncoveanu ar fi aparţinut francmasoneriei. Nu e nimic cert, dar dacă ar fi adevărat, voievodul s-ar fi numărat printre sutele de oameni de cultură care au cinstit cu prezenţa lor celebra organizaţie.

 

(Fragment din articolul "Constantin Brâncoveanu, mai sfânt decât Ștefan cel Mare?", apărut în Historia.ro)

 

_____________________________________________

 

Afisari: 4098
Autor: Dumitru PARASCHIV
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter