Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

Creştinismul. Între paradox şi inechitate

Data publicarii: 02.07.2010 20:01:00

 

Religia creştină ne oferă, fără îndoială, un exemplu evident al paradoxului, care ni se relevă, constant, în tot parcursul textelor biblice, atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, menţionând, totodată, faptul că aceste două cărţi în care se împarte Biblia reprezintă, constituie fiecare un instrumentar conceptual propriu, un ansamblu de simboluri şi situaţii radical diferite, care încearcă totuşi să comunice, cumva, acelaşi sens şi idei, mesajul fiind unul singur: credinţa.

Desigur, o interpretare a acestora presupune o sarcină dificilă, de anvergură, fără perspectiva unei finalităţi imediate ori, cel puţin, probabile, datorită faptului că, la fiecare lectură, cititorul are posibilitatea unor noi descoperiri, revelaţii ale sensului – semnificaţia textelor biblice pare, cumva, inepuizabilă. Aşadar, interpretarea acestora va fi întotdeauna insuficientă; acceptând însă această condiţie, orice exegeză se poate rezuma la modesta sarcină de a elucida numai acele aspecte care decurg dintr-o perspectivă singulară, una a propriei abordări, prin urmare, incompletă şi subiectivă.

Textul biblic, spre deosebire de altele, nu este nicidecum unul obişnuit şi aceasta nu doar din pricina construcţiei sale ori a elementelor de stilistică, ci datorită originii pe care şi-o revendică – o mărturie a divinităţii însăşi prin care aceasta i se dezvăluie omului şi prin care omul, la rândul lui, se regăseşte, îşi recunoaşte şi îşi întâmpină Creatorul care îi încredinţează, pe calea revelaţiei, Legile, făcându-i cunoscută voinţa Sa. Această trăsătură aparte a textului biblic este, totodată, prima dificultate pe care o implică: în ce manieră poate fi abordat textul în chestiune pentru a-l putea înţelege, pentru a-i decripta semnificaţia şi pentru a aprofunda acele concepte pe care doreşte să ni le transmită? Întrebarea de faţă deschide două posibilităţi, oferind, totodată, o soluţie precisă: cititorul poate fi imparţial, acordând astfel textului posibilitatea de a-şi dezvălui, treptat, pe parcursul lecturii, acel complex mesaj, acea profundă semnificaţie pe care doar un text care se revendică de la o astfel de entitate atotputernică şi atotcuprinzătoare – Dumnezeu – poate s-o deţină. În acest caz, cititorul are şansa unei tulburătoare descoperiri, descifrând în structura textuală amprenta unică a divinităţii, sau a unui cumplit eşec: textul biblic s-ar putea dovedi un fals, componenta sa spirituală fiind iluzorie. Însă, astfel de concluzii nu pot fi impuse cititorului prin nicio exegeză, deoarece acesta trebuie să îşi asume el însuşi sarcina unui exeget, aşadar, să judece, să constate singur adevărul. Sensul textului biblic nu poate fi deturnat, el implică o anumită intimitate a lecturii şi, în ultimă instanţă, a deciziei: consimţământ sau respingere.

A doua posibilitate este aceea în care cititorul nu recunoaşte originea textului, fapt care se va repercuta într-un mod negativ asupra lecturii însăşi, diminuându-se posibilitatea receptării mesajului, pierzându-se astfel chiar acel criteriu care stabilea legitimitatea conceptelor biblice, a postulatelor, a poruncilor şi pildelor – existenţa lui Dumnezeu. Pentru acest tip de cititor textul biblic se transformă într-unul, cumva, ficţional, mitologic – legile formulate aici nu mai sunt pentru el o necesitate, nu mai păstrează un caracter coercitiv. Lectura Bibliei devine astfel una delectabilă, lipsită de orice angajament, o simplă curiozitate literară – totodată, aceasta este o manieră de abordare inadecvată, din pricina faptului că se ignoră prima condiţie a textului, aceea a originii sale divine, aşadar, acest tip de cititor şi-a închis, încă de la început, posibilitatea de a-i pătrunde semnificaţia.

A tăgădui existenţa lui Dumnezeu mai înainte de a citi Biblia este, fără îndoială, un gest inevitabil, dar, într-o anumită măsură, nepotrivit – nu este posibil să te poţi pronunţa asupra gradului de adevăr al unei lucrări pe care nu ai parcurs-o încă. Tocmai de aceea cititorul, în faţa unui astfel de text, trebuie să îşi păstreze, întotdeauna, imparţialitatea. Însă, dovedindu-şi astfel ignoranţa, prea mulţi indivizi se declară, plini de convingere, atei, fără a fi deschis Biblia vreodată, respingând în acest fel o lectură pe care nu o cunosc şi anumite concepte pe care nu le-au studiat.

Pe de altă parte, Biblia nu este singura lucrare care îşi revendică o origine divină, aşadar, urmând această premisă, cititorul ar putea ajunge la concluzia improbabilă şi absurdă că toate lucrările de acest fel sunt autentice; însă, un astfel de text trebuie să-şi dovedească o atare condiţie mai înainte de a fi acceptat.

Există, desigur, şi pasaje dificile, inadmisibile, am putea spune, în Biblie, iar unul dintre cele mai tulburătoare îl regăsim în Vechiul Testament, în fragmentul în care Dumnezeu Însuşi împarte rânduielile pentru casnici, robi:

Leviticul, Cap. 25-44. «Iar ca să-ţi ai robul tău şi roaba ta, să-ţi cumperi rob şi roabă de la neamurile dimprejurul vostru. 45. Din copiii străinilor, care s-au aşezat la voi, puteţi să vă cumpăraţi şi din neamul lor, care-i la voi şi care s-a născut în pământul vostru pot să fie averea voastră. 46. Puteţi să-i daţi moştenire fiilor voştri după voi, ca orice avere, veşnic să-i stăpâniţi, ca pe robi. Iar asupra fraţilor voştri din fiii lui Israel şi unul asupra altuia, să nu domniţi cu cruzime.»

Ieşirea, Cap. 21-5. «Iar dacă robul va zice: Îmi iubesc stăpânul, femeia şi copiii şi nu voi să mă liberez, 6. Atunci să-l aducă stăpânul lui la judecători şi, după ce l-a apropiat de uşă sau la uşori, să-i găurească stăpânul urechea cu o sulă, şi-l va robi în veci.»

Dintotdeauna, ideea de a fi rob a impus o anumită semnificaţie depreciativă, care repugnă – condiţia de rob este, fără nicio îndoială, una indezirabilă, iar această apreciere o putem întâlni chiar în Biblie, unde ni se confirmă, în modul cel mai clar cu putinţă, în repetate rânduri, faptul că acest statut al robului este unul dispreţuit, ruşinos chiar înaintea lui Dumnezeu. Tocmai din fragmentele citate, în care se presupune că Dumnezeu Însuşi i-a încredinţat lui Moise legile, spre a stabili drepturile asupra robilor, ni se relevă desconsiderarea făţişă a acestei categorii umane – oameni care sunt puşi în acelaşi rând cu dobitoacele, care pot fi stăpâniţi asemeni lor şi, în cele din urmă, lăsaţi drept moştenire precum orice altă avere.

Ceea ce ne surprinde la pasajele cu pricina este tocmai faptul că raţiunea divină a fost cea care a validat această paradigmă – a stăpânului şi robului –, considerând-o, prin urmare, una naturală, îndreptăţită. Din textul biblic citat nu se poate deduce altceva decât legitimitatea aservirii, deoarece Dumnezeu Însuşi pare să consimtă la aceasta – Dumnezeu nu a poruncit: „Să nu îţi înrobeşti, niciodată, aproapele!”, ci dimpotrivă: „să-ţi cumperi rob” pe care să-l stăpâneşti, iar acesta să lucreze spre folosul tău. Aşadar, s-ar părea că Dumnezeu nu-l condamnă nicidecum pe acel creştin care îşi va fi înrobit aproapele pentru a obţine astfel un câştig considerabil din munca acestuia. Mai mult decât atât, se specifică chiar şi maniera adecvată de a-l înrobi pe serv în veci, găurindu-i urechea cu o sulă, într-un mod similar în care proceda stăpânul de sclavi, însemnându-i pe aceştia cu fierul înroşit în foc. O asemenea practică nedemnă, care înjoseşte fiinţa umană într-un mod intolerabil, ni se dezvăluie, fără niciun echivoc, tocmai în Biblie, sub forma unei legi pe care creştinii, cu recunoştinţă, au primit-o de la Dumnezeu – o lege care le acordă dreptul de a-şi înrobi aproapele.

De fapt, ce anume implică această paradigmă? Evident, ea presupune doi indivizi – stăpânul, respectiv robul – aflaţi într-o anumită relaţie pe care o numim: servitute. Însă, relaţia în chestiune nu este una întâmplătoare, accidentală, deoarece ea se constituie în virtutea unui scop bine determinat, unul îndeajuns de necesar, încât este capabil să ofere o condiţionare suficientă celor doi indivizi spre a accepta condiţiile atipice pe care aceasta le implică. Ne putem întreba: Este scopul servituţii unul de natură spirituală? Astfel, care sunt, de fapt, acele cauze ce îl determină pe creştin să îşi cumpere un rob – o fiinţă umană? Într-un mod cât se poate de uimitor, necesitatea creştinului de a poseda robi este întâmpinată, recunoscută de către Dumnezeu Însuşi, care îi oferă chiar un cadru legal spre a confirma şi sprijini servitutea de care creştinul trebuie numaidecât să beneficieze şi, desigur, să profite.

Oare creştinul îşi va înrobi aproapele spre a se împlini spiritual pe sine însuşi, spre a se mântui? Este oare posibil, dimpotrivă, ca stăpânul – creştinul –, înrobindu-l pe aproapele său, să facă aceasta spre înnobilarea spirituală şi mântuirea amândoura? Dacă această relaţie este, într-adevăr, benefică pentru ambii subiecţi, atunci din ce pricină termenul de „rob” comportă o semnificaţie depreciativă chiar şi în accepţia sa biblică?

Răspunsul nu este nicidecum surprinzător: atunci când creştinul şi, de fapt, oricare alt om îşi înrobeşte aproapele, o face, nu în virtutea unui scop, a unei finalităţi de o natură spirituală, ci, dimpotrivă, motivaţia sa este cât se poate de materialistă – creştinul doreşte să posede robi spre a se îmbogăţi, iar Dumnezeu pare să îi întâmpine această dorinţă, necesitate, oferindu-i legile necesare – legile servituţii. Calculul materialist este, în această conjunctură, singura motivaţie a creştinului şi a oricărui alt individ care posedă robi, iar la aceasta, în modul cel mai uimitor, Dumnezeu pare să consimtă.

Aşadar, calculul materialist nu este, nicidecum, străin modului de a raţiona al creştinului – în sistemul de valori al acestuia, bogăţiile şi poziţia socială deţin un rol mai important decât ar fi fost de aşteptat din partea unui individ care se pretinde a fi preocupat, în primul rând, de chestiuni spirituale. Un exemplu relevant în acest sens ne este oferit chiar de către unul dintre cei mai de seamă creştini, totodată o figură importantă a Bibliei: regele Solomon, urmaşul regelui David.

Întrebat de către Dumnezeu ce dorinţă ar vrea să-i îndeplinească, Solomon, spre cinstea sa, a cerut doar să i se dăruiască o inimă pricepută – înţelepciune – pentru a-şi povăţui poporul, pentru a deosebi binele de rău şi a păzi adevărul întotdeauna. Impresionat de modestia neobişnuită a acestui creştin, Dumnezeu I-a grăit următoarele:

Cartea a treia a Regilor, Cap. 3-11. Şi a zis Dumnezeu: «Deoarece tu ai cerut aceasta şi n-ai cerut viaţă lungă, n-ai cerut bogăţie, n-ai cerut sufletele duşmanilor tăi, ci ai cerut pricepere, ca să ştii să judeci, 12. Iată eu voi face după cuvântul tău; iată, eu îţi dau inimă înţeleaptă şi pricepută, cum niciunul n-a fost ca tine înaintea ta şi nici după tine nu se va ridica un asemenea ca tine. 13. Ba îţi voi da şi ceea ce tu n-ai cerut; bogăţie şi slavă, aşa încât niciunul dintre regi nu va fi asemenea ţie, în toate zilele tale.»

Cu adevărat i-a dăruit Dumnezeu toate acestea: înţelepciune, slavă şi bogăţie. Întâlnim aici însă un aspect cât se poate de bizar: Solomon a cerut şi, într-adevăr, a primit înţelepciune aşa cum niciun creştin nu a mai avut după el, dar, în pofida acestui fapt, care au fost roadele sale? Ce a făcut Solomon cu acea inimă pricepută pe care, după voinţa sa, i-a dăruit-o Dumnezeu? Răspunsul este, cumva, tulburător: Solomon s-a desfătat tocmai cu acele deşertăciuni pe care Biblia le condamnă. Acest rege măreţ s-a bucurat de bogăţiile sale nemăsurate, şi-a păzit cu străşnicie scaunul domnesc, poruncind să fie ucişi oameni atunci când împrejurările au cerut-o, a avut nenumăraţi robi, dar, mai ales, femei – o mie de femei, un număr impresionant pe care, de bună seamă, nu l-au putut egala cu uşurinţă nici cei mai desfrânaţi dintre păgâni. Unsul lui Dumnezeu a fost, fără îndoială, un bărbat viguros.

Cartea a treia a Regilor, Cap. 11-3. Şi a avut el şapte sute de femei şi trei sute de concubine; şi femeile i-au smintit inima lui.

Din acest punct de vedere, regele Solomon constitie, fără îndoială, un exemplu unic în cadrul religiei creştine; mai mult decât atât, el s-ar putea să fie, totodată, dezideratul tainic al oricărui creştin – un bărbat măreţ, care s-a bucurat de atenţia lui Dumnezeu, mai apoi de bogăţiile care i-au fost dăruite şi, desigur, de mângâierile tandre ale femeilor – ale nenumărator femei. După toate acestea, este foarte probabil să fi ajuns chiar şi în Paradis. Aşadar, regele Solomon este, într-o oarecare măsură, un ideal, un model demn de urmat, probabil, al tuturor creştinilor, dar, totodată, şi al păgânilor. S-ar părea astfel că, în modul cel mai straniu, sistemele de valori ale celor două categorii – creştinii şi păgânii – corespund, se întâlnesc într-un anumit punct: plăcerile lumeşti şi bogăţiile.

Cu toate acestea, niciun creştin nu se va arăta dispus să admită ori, cel puţin, să ia în considerare o astfel de ipoteză. Însă, care ar putea fi pricina acestei anomalii? Răspunsul constă tocmai în preceptele religiei creştine însăşi, care, pentru majoritatea indivizilor, au un caracter restrictiv; doar pentru cei puţini aleşi ori privilegiaţi – unşii lui Dumnezeu – se dovedesc a fi, cumva, mai generoase şi tolerante.

Religia creştină confirmă detestabila paradigmă a stăpânului şi robului; primii dintre aceştia – stăpânii – capătă îngăduinţă din partea instanţei divine, iar cei din urmă – robii – sunt stăpâniţi precum dobitoacele şi, în cazul în care servul consimte să fie înrobit pe veci, urechea îi este găurită cu sula de către stăpânul său de drept, întocmai ca unui animal. În acest sens, chiar Dumnezeu a stabilit legile:

Ieşirea, Cap. 21-20. «Iar de va lovi cineva pe robul său sau pe slujnica sa cu toiagul, şi ei vor muri sub mâna lui, aceia trebuie să fie răzbunaţi; 21. Iar de vor mai trăi o zi sau două, ei nu trebuie răzbunaţi, că sunt plătiţi cu argintul stăpânului lor.»

Aşadar, dacă un creştin îşi va lovi cu bestialitate robul, iar acesta nu va muri în ziua respectivă, în urma loviturilor sălbatice ale stăpânului său, ci va „mai trăi o zi sau două”, atunci, ne spune Dumnezeu, robul nu trebuie răzbunat, prin urmare, stăpânul nu trebuie pedepsit pentru faptul de a fi ucis un om (!), deoarece victima a fost cumpărată, pe drept, cu argintul celui care a ucis-o. Oare este cu putinţă o barbarie mai îngrozitoare decât aceasta? Din punctul de vedere al unui creştin, care îl consideră pe rob a fi totuna cu un dobitoc şi nu o fiinţă umană, desigur că o astfel de poruncă este întru totul legitimă – cine şi-ar pierde vremea să răzbune un om – robul – care este situat pe aceeaşi treaptă cu un animal? Cu siguranţă că nu un creştin.

Sesizând anormalul acestor precepte abisale, creştinii au intuit necesitatea unei schimbări fundamentale în doctrina lor. Ei au realizat faptul că, tolerând barbarismele de acest gen, religia creştină nu numai că nu avea capacitatea de a le induce indivizilor un comportament moral, decent, ci, cu siguranţă, s-ar fi îndreptat degrabă spre prăbuşire. Aşadar, în Noul Testament suntem martorii unei strategii diametral opuse: aceea a renunţării. Creştinul desăvârşit nu putea să mai fie stăpân peste robii, bogăţiile şi, eventual, femeile sale, ci, pentru a se mântui, trebuia numaidecât să se lepede de aceste lucruri profane şi să devină un ascet. Dorind să atenueze greşelile şi excesele trecutului, creştinii au început să predice despre renunţarea la cele lumeşti. Desigur că mulţi nu au renunţat la nimic, puţini au fost sfinţi. Noile legi le impuneau un standard mult prea ridicat. De aceea, învăţăturile lui Iisus Hristos le-au părut imposibile şi absurde. Ne putem închipui cum creştinii îl ascultau, cuprinşi de uimire şi, probabil, spaimă pe Mântuitorul care le cerea să-şi părăsească familiile şi avutul şi să-L urmeze.

Nu a trecut prea mult timp pentru ca prezenţa Mântuitorului să devină intolerabilă – cuvintele şi pildele lui Iisus Hristos subminau constant vechiul, familiarul sistem de valori al creştinilor, similar întrucâtva cu cel al păgânilor. Mântuitorul trebuia, aşadar, suprimat, redus la tăcere, deoarece învăţăturile Sale sfidau ordinea şi ierarhia consfinţită, cutumele. De aceea, atunci când tensiunile acumulate au devenit insuportabile pentru cei care urmau legea cea veche, Mântuitorul a fost răstignit.

În urma Sa ne-au rămas doar învăţăturile Lui care par, cumva, nepământeşti.

Dacă este un singur lucru pe care creştinii ar trebui să-l înveţe din propria religie, mai înainte de a le predica ceva altora, atunci ei trebuie să-şi amintească de cuvintele Mântuitorului:

Sfânta Evanghelie cea după Matei, Cap. 10-38. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine. 39. Cine ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa lui pentru Mine o va găsi.

Altminteri, statutul creştinului în societatea modernă rămâne, în continuare, destul de ambiguu.
 

Afisari: 1358
Autor: Daniel Ionuţ Vasile
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter