Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

DICTATURA CONFUZIEI (I). Trădarea elitelor si "Raportul Lunacek"

Data publicarii: 19.04.2014 22:24:00

Trădarea elitelor

„Teribilă e singurătatea popoarelor trădate de elitele lor!”, spune într-un interviu Profesorul Ilie Bădescu. Şi continuă, citându-l pe Iezechiil: „Oile Mele s-au risipit din lipsă de păstor… Pe faţa întregului pământ s-au risipit, şi nu era nimeni care să le caute şi să le întoarcă”.

Fără îndoială, prorocul veterotestamentar se referea la lipsa unui păstor spiritual care să întoarcă poporul la Dumnezeu. Cuvintele lui aveau sens mesianic. Dar ele sunt valabile şi azi, în general, inclusiv pentru cei ce au răspunderea de a conduce un popor pe drumul său prin istorie…

 

Rolul acesta revine elitelor. Desigur, pentru a ierarhiza corect, adevărata elită a unui popor sunt în primul rând sfinţii, martirii, marii duhovnici. După ei ar trebui să urmeze elitele spirituale, morale, intelectuale, pe domenii şi niveluri: gânditori, cărturari, ierarhi ai Bisericii, academicieni, clasă politică, guvernanţi, parlamentari, jurişti, filosofi, savanţi, scriitori, artişti, jurnalişti, analişti, lideri de opinie, universitari, clerici, medici, profesori, cercetători ştiinţifici…

 

Elitele înfiinţează şi conduc instituţii, fac politici, legi, norme juridice, creează şi promovează cultură, influenţează opinia publică, mentalităţile, dirijează o societate, îi imprimă direcţiile, îi modelează valorile, criteriile, opţiunile. Dintre ele, o societate îşi alege modele. Prin ele, un popor respiră axiologic. Ele trebuie să fie plămânii prin care el îşi trage aerul curat al valorilor autentice, sursele lui de lumină.

 

Orientarea trebuie să le fie dictată de iubirea de Dumnezeu şi ţară, motivaţia altruistă mergând până la jertfă: domnitori ca Mihai şi Brâncoveanu, conştiinţe ca Eminescu, Paulescu sau Stăniloae, lideri ca Tudor, Horia sau Iancu, martiri ca Gafencu sau Daniil Tudor, duhovnici ca Părintele Iustin Pârvu sau Adrian Făgeţeanu. Sunt acei păstori care-şi „pun viaţa pentru oi”.

 

Pentru Andrei Pleşu, „elita” cuprinde oamenii cei mai pregătiţi din fiecare domeniu (o elită ţărănească, una a muncitorilor, a medicilor, a gânditorilor etc.), care în meseria lor au atins un nivel de performanţă maxim. E corect, dar trebuie adăugate componentele obligatorii ale Caracterului şi Credinţei. Fără ele, din păcate, „cei mai pregătiţi” adesea devin anti-elite, false elite, pseudo-modele, care-L trădează pe Dumnezeu şi propria menire a bunei călăuziri a unor părţi mai mici sau mai mari ale unei naţiuni. Atunci ea se sufocă, se îmbibă de duhoarea şi gazele îmbâcsite ale unor valori false, ideologii mincinoase, idei deşarte. Ele devin surse de poluare. În loc de păstori devin lupi. Patimile, cinismul, oportunismul, interesele, nasc motivaţii egoiste: putere, bani, sex, glorie. Apar Lenin, Stalin, Mao, Freud, Darwin, Marx. Iar când elitele trădează, poporul suferă de pe urma dezastrului sau piere.

 

Se va spune că un popor creştin nu este singur, întrucât Îl are pe Dumnezeu de partea sa. E adevărat. Dar Dumnezeu vrea să lucreze prin oameni şi îi trimite oameni. Iar acel popor trebuie să-i recunoască drept ceea ce sunt: oameni trimişi de Dumnezeu, şi să-i susţină. Cum îi va recunoaşte? După mărturia pe care o dau şi faptele lor: „După faptele lor îi veţi cunoaşte”.

 

Dubla distopie în care trăim: fuziunea dintre „Minunata lume nouă” şi „1984”

 

În anul 1949, imediat după publicarea cărţii sale „1984”, George Orwell i-a trimis un exemplar lui Aldous Huxley, aşteptând verdictul autorului celeilalte anti-utopii („Minunata lume nouă”), apărută în 1931. Huxley i-a răspuns într-o scrisoare: „E îndoielnic că, în realitate, politica cizmei puse pe faţă ar putea merge la nesfârşit”.

 

 

Într-adevăr, politica brutală a cizmei pe faţă, de tipul descris de Orwell, a încetat în 1989. Căderea comunismului a părut a-i da dreptate lui Huxley. Azi, triumful unei societăţi consumeriste cu hipermarket-uri, fast food, fast love şi Playboy pare a confirma mai curând viziunea acestuia din urmă decât pe a lui Orwell. Lumea pare a se îndrepta mai degrabă spre un model de societate hedonistă de tip capitalist, controlată prin principiul plăcerii, decât una totalitară de tip comunist, controlată prin teroare. În lumea de inspiraţie marxistă, a unui Big Brother gen Stalin sau Mao, din „1984”, oamenii sunt dominaţi prin frica de ceea ce se tem. În cea de inspiraţie freudian-darwinistă, bio-capitalisto-erotică, a unui Ford gen… Ford-comasat-cu-Freud, din „Minunata lume nouă”, ei sunt dominaţi prin dependenţa de ceea ce le place. Nu mai e nevoie ca omul să fie urmărit şi controlat permanent prin micul ecran instalat la el în dormitor; poate fi mai eficient manipulat prin filmele, ştirile şi emisiunile de divertisment de la televizor.

 

Din confruntarea celor două sisteme, al doilea pare să fi ieşit definitiv învingător. În aparenţă, Ford şi Freud l-au învins pe Marx. Banii, drogul şi sexul au învins tortura, „glonţul şi puşcăria”, „Soma” şi plăcerile „pneumatice” (în sensul personajului Lenina al lui Huxley) i-au învins pe Big Brother şi Poliţia Gândirii. Ingineria genetică rafinată a învins represiunea rudimentară. Huxley pare să fi văzut mai bine şi mai departe decât Orwell. Comunismul terorist de stat a murit, iar cei ce se mai înverşunează să vadă peste tot un complot comunist se luptă doar cu fantasma unui trecut mort şi îngropat. Capitalismul a triumfat. Punct. Trăim într-o lume guvernată de marile corporaţii transnaţionale şi de FMI, potrivit principiilor neoliberale ale lui Milton Friedman şi ale „Consensului de la Washington”. Dacă ceva nu merge, exclusiv acolo sunt vinovaţii. 

Aşa să fie oare? Să fie oare chiar atât de simplu?

 

Nu cumva e mai complicat? Oare nu cumva comunismul continuă să trăiască în forme reziduale şi hibride, amalgamat cu capitalismul, printr-o mutaţie genetică ce duce la o ideologie de nouă generaţie, încă şi mai virulentă? Nu cumva cele două sisteme fuzionează sub ochii noştri? Nu cumva se naşte un nou tip de totalitarism sofisticat, o „dictatură a confuziei” (Bertrand Vergely) impusă prin revoluţia sexuală, folosind vectori publici şi mijloace coercitive instituţionale de stat (sau chiar suprastatale, de exemplu Parlamentul European sau O.N.U.), dar bazate pe subversiune ideologică şi manipulare în masă? Nu cumva diferenţele între „stânga” şi „dreapta” devin de tot difuze? Nu cumva există o altă ideologie, mai cuprinzătoare, care le subsumează şi le transcende?

Credem că aşa stau lucrurile. Şi vom invoca în acest sens două exemple care se constituie în argumente: „Raportul Lunacek” şi „modelul chinez”.

 

 

Lunacek

Aşa cum se ştie, în decembrie 2013 Parlamentul European a trebuit să respingă „Raportul Estrela” (pro-avort, pro-LGBT), în urma protestelor masive ale cetăţenilor U.E. care, în cadrul Iniţiativei Cetăţeneşti Europene „One of us”, au trimis sute de mii de mesaje europarlamentarilor, cerându-le să voteze împotriva criminalei rezoluţii.

 

Totuşi, puternicul şi excepţional-finanţatul lobby homosexual, ce acţionează intens la nivelul instituţiilor U.E., a recidivat.

Pe 4 februarie 2014 Parlamentul European a adoptat Rezoluţia Lunacek, cu titlul „Foaia de parcurs U.E. împotriva homofobiei şi discriminării pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen”. Propusă de eurodeputata austriacă Ulrike Lunacek, activistă pro-lesbianism, membră în grupul euro-parlamentar LGBT, rezoluţia consideră în mod abuziv „drepturile pentru homosexuali” asemeni drepturilor omului universal recunoscute. Fără precedent e însă desconsiderarea de către P.E. a campaniei masive de proteste: o petiţie cu 200.000 semnături a cerut respingerea raportului, iar zeci de mii de cetăţeni, sute de ONG-uri, chiar unii membri ai P.E., şi-au exprimat dezacordul privind drepturile speciale pentru LGBT create de rezoluţie.

 

Ea cere ţărilor membre U.E. să-şi modifice legislaţia naţională „anti-homofobă” şi să aplice sancţiuni penale celor ce exprimă critici faţă de propaganda homosexuală (etichetate drept „crime de incitare la ură”), deschizând drumul către un nou tip de societate, în care familia e desfiinţată. Libertatea de exprimare a majorităţii e îngrădită, pedepsită ca infracţiune, vizând suprimarea oricărei opoziţii. În schimb, agenda LGBT trebuie promovată în şcoli, exprimări publice (media), întruniri şi parade ale „mândriei gay”, ca drept inerent, nesupus nici unei restricţii! Cu alte cuvinte, toţi suntem egali, dar, vorba lui Orwell, „unii sunt mai egali decât alţii”. Acestei minorităţi i se dă privilegiul exclusiv al unui „mecanism de veto” legal, de care majoritatea tradiţională e lipsită. Este din nou, în mod clar, „politica cizmei puse pe faţă”. Personajul din „1984” care a enunţat-o, cinicul torţionar O’Brien, ar fi probabil mândru de discipolii săi din P.E.!

 

Întrucât s-a scris mult despre cele două Rapoarte, Estrela şi Lunacek, nu vom detalia aici conţinutul lor. Dar dorim să subliniem că ele depăşesc cu mult cadrul problematicii strict homosexuale. Din păcate există tendinţa generală, reducţionistă, de a ignora tot ce ţine de această problematică, de a o privi ca o chestiune minoră, marginală, confundând-o cu locul – într-adevăr, marginal din punct de vedere strict numeric – al grupului vizat. „Dă-i încolo, ce ne interesează pe noi ce fac ei?!” e replica inconştientă ce se aude mult prea frecvent. În realitate, ne interesează, deoarece tema are vaste implicaţii politico-ideologice, filosofice, religioase, antropologice, sociale, juridice, medicale.

 

De pildă, legalizarea aşa-zisei „căsătorii” homosexuale implică legalizarea adopţiei de copii şi a reproducerii asistate medical, deci problema filiaţiei „sociale” în locul celei naturale. Or, aşa cum arată un medic, filiaţia socială creează cadrul pentru o nouă ordine antropologică, de fapt o dez-ordine, care nu mai ţine cont de sex, ci de gen. „Copilul nu e o jucărie pe care să o fabricăm când dorim, din «materiale» alese de noi”. Legalizarea „filiaţiei sociale” preconizează o lume care aminteşte puternic de cele două distopii menţionate. În ambele, filiaţia naturală dispare şi copiii sunt crescuţi de stat. De altfel, socialista Laurence Rossignol nici nu se sfieşte să decreteze: „Copiii nu aparţin părinţilor, ei aparţin Statului” și ne amintim că în „Manifestul comunist” al lui Marx şi Engels din 1847, în secţiunea „Principiile comunismului”, se spune: „Copiii sunt educaţi în comun, fiind eliminate bazele căsătoriei tradiţionale… dependenţa copiilor de părinţi”.

Ne aflăm deci în plină utopie negativă, de tip neo-marxist. Vedem cum cele două viziuni de coşmar fuzionează sub ochii noştri. 

 

 

Nu despre gay e vorba!

De fapt, paradoxal, şi aceasta este ideea pe care vreau să o transmit, în toată nebunia aceasta homosexualii nici nu contează. Nu despre ei este vorba. Ei sunt doar pretextul, instrumentul, „calul troian”. În numele lor ni se vâră pe gât o ideologie totalitară, ce merge mult dincolo de cazul lor special. La fel cum nici marxismul n-a fost cu adevărat niciodată despre proletariat, ci despre o ideologie politică totalitară impusă în numele clasei muncitoare. Marii lui beneficiari n-au fost niciodată muncitorii (cu excepţia celor deveniţi activişti), ci nomenclatura de partid. Tot aşa, nici beneficiarii homosexualismului nu sunt gay-ii de rând (tot aşa, cu excepţia celor ce devin activişti), ci o anume falsă elită economică, politică şi culturală, care, în numele lor şi al corectitudinii politice, deţine, sau doreşte să parvină la putere, ori la încă şi mai multă putere: la una globală.

 

Cu titlu de exemplu al implicării elitei din sfera economică o menţionăm pe Vicky Claeys (care admite public că e co-autoarea Raportului Estrela), directoare pentru Europa a International Planned Parenthood Federation. IPPF e cel mai mare business mondial de avort şi contracepţie, cu profituri uriaşe din promovarea acestei agende (filiala IPPF din România e Societatea de Educaţie Contraceptivă şi Sexuală – SECS). Finanţarea din partea unor asemenea corporaţii, ca şi a Comisiei Europene şi altor organizaţii supranaţionale, explică enorma forţă şi influenţă a „Internaţionalei LGBT-iste” şi a grupurilor ei de presiune şi lobby.

 

Trebuie aici clarificată o confuzie frecvent întâlnită: homosexualismul este o ideologie, care nu e totuna cu homosexualitatea în sine. Cei mai mulţi homosexualişti nu sunt homosexuali. E un sistem politico-ideologic promovat adesea de politicieni, activişti civici, oameni de cultură, de afaceri sau media, care nu sunt ei înşişi gay, dar care profită (politic, profesional, financiar) din susţinerea acestui curent. 

 

Homosexualismul ca utopie milenaristă

 

Ideologia homosexualistă este „vară bună cu feminismul radical şi strănepoată a marxismului”.

În esenţa ei, este o utopie de tip milenarist, ca şi marxismul din care descinde. Ea păstrează dimensiunea eshatologică a comunismului, evidenţiată de Berdiaev, ambiţia marxistă de a instaura un „paradis” terestru. Doar că ideologia utopică egalitaristă nu mai este aplicată în sfera economică, precum în marxismul clasic, ci e transpusă în planul sexualităţii. Ingineria socială nu mai vizează relaţiile de producţie, ci, după eşecul utopiei economice, acum vizează o utopie sexuală.

 

Oricât v-ar suna de bizar şi incredibil – deoarece pentru bunul-simţ chiar este aberant –, completa liberalizare sexuală este utopic văzută ca un panaceu al tuturor relelor sociale. Năzuinţa profundă a omului după iubire şi comuniune este deviată şi schimonosită în libertinaj şi promiscuitate, care sunt idealizate sub numele libertăţii şi toleranţei. Se postulează o nouă (deşi nu chiar atât de nouă, ci altfel legitimată) formă de milenarism: un alt „rai pământesc”, în care hoarde de Adami şi Eve, cuplați liber, multiplu şi aleatoriu, zburdă neîngrădiţi printre copii emancipaţi, cooperanţi, disponibili şi chiar dornici (a se citi „gata pervertiţi” de la grădiniţă şi din şcoală) pentru toate poftele pedofile ale unor adulţi pentru care desfrânarea e sinonimă cu „fericirea”. Şi asta (ca în visele olandezilor Gert Hekma sau Martijn Uittenbogaard! fără nici un risc al vreunei pedepse, cenzuri sau restricţii din partea unei instanţe critice, juridice sau morale, fără nici o răspundere sau obligaţie – morală, legală sau familială, maternă sau paternă. O viaţă complet iresponsabilă, dusă exclusiv după principiul infantil al plăcerii satisfăcute nelimitat. Este „Minunata lume nouă” a lui Huxley, pentru implementarea căreia sunt folosite şi metode tip „1984”, dar (deocamdată) încă soft. Aşadar, imposibila şi totuşi reala fuziune între cele două distopii ale lui Huxley şi Orwell! Iar proliferarea fără limite a pornografiei, atât de pertinent analizată de Virgiliu Gheorghe, este o parte esenţială din arsenalul acestei ideologii.

 

Scopul nu este o simplă reformă, ci o revoluţie totală: nu este – şi nici n-a fost vreodată vorba – despre „drepturi egale” pentru gay, ci despre mult mai mult: deconstruirea tuturor conceptelor întemeietoare ale lumii noastre, rescrierea şi transformarea din temelii a întregii ordini sociale, redefinirea radicală a sistemului de valori, începând cu familia monogamă şi căsătoria, credinţa şi morala creştină, tradiţia şi naţiunea. O completă reordonare a civilizaţiei, pe baza materialismului şi senzualismului nelimitat. Aşa cum proclama „Manifestul Frontului de Eliberare Gay” încă din 1971, „trebuie eradicate toate stereotipurile unei societăţi sexiste, începând cu familia, unitatea «opresivă» în care copiilor li se impun false convingeri religioase şi morale”. Abia după anihilarea familiei tradiţionale se poate instaura „adevărata libertate pe care o merităm cu toţii”. „Adevărata libertate” e văzută ca o „eliberare din robia biologiei, a reproducerii şi a sarcinii”, cea a unui stil de viaţă complet liberalizat şi poligam, emancipat şi iresponsabil, în care fidelitatea şi dragostea jertfelnică sunt „clişee depăşite” şi retrograde.

 

Comunismul – o postmodernitate clandestină

 

Recunoaştem din nou originile acestui tip de discurs: capitolul II.4, „Familia monogamă”, din „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului” de Friedrich Engels: „Prima opoziţie de clasă care a apărut în istorie a coincis cu antagonismul dintre bărbat şi femeie în căsătoria monogamă”.

 

Surpriză? Credeam că am scăpat de marxism şi când colo el revine, reşapat şi vioi, pe uşa din… (scuzaţi!) dos! Un marxism impus agresiv chiar de societatea capitalistă pe care a combătut-o!

 

La fel ca şi „Manifestul comunist”, „Manifestul Eliberării Gay” îndeamnă să scuturăm „lanţurile heterosexismului, tirania rolurilor de gen tradiţionale”, şi să trăim „plenar” într-o „nouă democraţie sexuală” din care „ruşinea şi vinovăţia erotică vor fi alungate”. Adică „toată lumea să fie cu toată lumea, nimeni să nu aibă nici o pretenţie sau obligaţie faţă de nimeni, nici ca soţ sau soţie, nici ca părinţi”[2]. Aceasta este esenţa radicală a agendei homosexualiste: absoluta volatilitate morală şi hedonismul total, nicidecum „drepturile egale”. De altfel şi pretenţia „egalităţii” – anticipează cu mult temei Hillary White – va fi abandonată, odată ce-şi va fi încheiat rolul propagandistic în etapa actuală.

 

Aşadar, vedem că versiunea homosexualistă a visului marxist nu este un biet moft marginal, ci un curent pe cât de nefast pe atât de central în gândirea occidentală modernă, având o propensiune esenţialmente politico-ideologică. Vom vedea în partea a doua a acestui studiu afinităţile profunde dintre homosexualism, actuala revoluţie sexuală şi exponenţi de frunte ai neomarxismului precum Herbert Marcuse. Vom explora şi congruenţa lor cu neoliberalismul, precum şi o ilustrare spectaculoasă a fuziunii marxismului cu capitalismul în cazul „modelului” chinez.

 

Deocamdată închei cu observaţia că eşecul comunismului a fost, cum spuneam, doar aparent, căci comunismul şi-a atins totuşi multe scopuri. De pildă, unul din ele a fost abolirea monarhiei în ţări precum Rusia sau România.

 

De aceea văd comunismul nu doar ca o „modernitate eşuată”, cum pe bună dreptate îl numeşte Radu Preda, ci şi ca o modernitate impregnată clandestin şi deturnată sub camuflaj în postmodernitate. Comunismul nu numai că nu a eşuat, ci şi-a îndeplinit rolul, s-a metamorfozat şi, prin componenta sa cea mai virulentă, aşa cum vom vedea, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al lumii de azi, cu care a fuzionat până la a nu mai putea fi distins de el.

 

Dacă totuşi comunismul a suferit un mare şi veritabil eşec, el a fost că (din fericire) a eşuat în eforturile uriaşe făcute pentru a-şi atinge realul său scop ultim: distrugerea Bisericii şi eradicarea credinţei creştine. Adevăratul eşec al comunismului a constat în triumful lui Hristos – deşi cu un uriaş preţ de suferinţă, plătit în cea mai mare parte de martirii din închisori.

Şi tot aşa va fi mereu, până la Parusie.

 

Sursă: Familia Ortodoxă

Titlul original: „HUXLEY + ORWELL = LUNACEK” (I)

_______________________________________________

 

Afisari: 4155
Autor: Andrei Dîrlău
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: NagyAttila(Puli) (Apr, Wed 23, 2014 / 15:31)
A explica si a arata sant doua lucruri diferite. Explicatia defineste! Definitia constrange, inchide. Trage un cerc, cercul reprezentand un chip mental numai al desavarsitului, si in interiorul cercului gasesti adevarul, numai, restul este neadevar, adica inexistent. In felul asta, numai interiorul exista, inchisul. Nu este altceva, decat distrugerea o structura de baza a realitati, interior - exterior. Distrugerea inseamna a destructura structura de baza a realitati. Ideologia este cercul corect, imaginea pur rationala a desavarsitului, ca fals desavarsit, in jurul omului, in care se inchide, fara exterioritate.
A se arata, presupune structura de baza a realitati, exterior, interior. Aratarea nu constrange, nu trage un cerc, in care se inchida, un continut bine definit - rupt, intrun mod agresiv, in asa fel definitia fiind o forma ascunsa al agresivitati, intro forma spiritualizata, mentala - din integritatea Realitati, cu care neaga exteriorul. Aratarea este deschis, care presupune, structura de baza a realitati, exterior, interior. A fi deschis, inseamna de a depasi, a trece dincolo. Imaginarul sacru este capabil ca se depaseste pe sine, aratand dincolo de sine, dar cu depasirea nu se cade in ispita de a nega pe sine insusi, ca pe urma cum vom vedea ideologia, in goloiciunea sa interioara. Cine arata, prin imaginarul sacrului, face in libertatea sa deschisa, nu si in constrangerea a incercuitului, prin ideologie, prin definitie corecta, inchis in corectitudine.
Imaginarul, prin care se arata, este un dat ontologic in inima, care trebuie sa desavarseasca, prin lucrarea energiilor necreate ale Domnului, ca sa fie un fond solid ontologic, care numai asa implineste rolul sau de arata dincolo spre infinitul transcendent. Imaginarul desavarsit este marea pe care Hristos a umblat, devenind, prin desavarsire, un fond solid a transcendentului. El aratase, prin imaginarul sufletului, lucrat de energiile necreate ale divinului, ce este imaginarul desavarsit, ca semn ale prezentei divinului in el. Imaginarul solid devine fond ontologic, ale existentei omului, prin prezenta in adancimea sa, ale Domnului. Numai stand pe fondul solid al ontologicului se poate arata, spre divin.
Imaginarul nedesavarsit reprezinta un pericol al amenintari, de a fi inghitit de adancuri, cazul lui Petru mergand spre Iisus pe apa. Amenintarea din interior, atacul ne-fiintei, face pe om agresiv. Omul atacat din interior devine agresiv. Nesiguranta, frica in interior face agresiv. Din cauza ca se simte atacat de ne-fiinta, este nevoit ca sa dovedeasca pentru el insusi soliditatea existentei sale. Simturile sale trebuie stimulat continuu, ca sa semte existent, ca golul nefiintei isi macina. Stimulentele trebuie sa devine tot mai tari, care nu este altceva decat autoagresiunea, care nu ramana in el insusi, ca ar distruge imediat pe el insusi, din cauza asta trebuie sa indrepte in jur! Prin stimulentul agresiuni, produce iluzia, ca exista, cand din fondul ontologic ale existentei primeste gratuit, mod spontan, simtul solid al existentei. Agresiunea mareste agresivitatea atacul ne-fiintei, care, ca un cerc viciozus, solicita un stimulent si mai agresiv al simtul existentei.
Omul, ca dat ontologic, nu poate sa trai fara imaginea desavarsitului, este constrans din interior, ca sa imagineze desavarsitul. In lipsa desavarsiri imaginarului sacru in interior, omul isi inchipuie rational numai desavarsitul, ca o coretitudine mentala a incercuiri, prin definitie. Fata de atacul nefiintei, se alipeste rigid de corectitudine rationala, care nu este altceva decat constructia rationala ale ideologiilor, a corectitudini incercuiri prin definitie. Cum strange omul, inchipuiala sa mentala, este o forta a disperari, din cauza atacul ne-fiintei. Forta disperari este o forta a agresiuni. In care omul este constrans, intre doua agresiuni, de partea ne-fiintei si de partea omului fata de sine insusi, pe urma atacul ne-fiintei. Ideologia este sustinut, strans, de agresiunea disperari, din doua directi, intalnit in om.
Imaginarul arata in esenta si prin esenta trece dincolo de el, spre esenta, la care arata, centrul divin, unde are originea. Hristos a aratat, prin imaginar sacru, legat in buchetul de floare ale parabolei. Farizei erau corectii! Si cum a descris pe ei prin buchetul imaginarului. Santeti ca niste morminte bine varuite, dar putred in interior. Putredul inseamna haosul nedesavarsitelor, exteriorul, frumos varuit, inseamna corectitudinea fara viata in exterior. Imaginarul, a se spala numai din exterior, spune cel mai mult, si despre corectitudine politica si sociala. Cu asta vreau sa arat, ca pe corectitudinea politica si sociala, putem demasca numai cu aratare, prin imaginar. Desavarsitul adevarat, se arata numai prin imaginar desavarsit, nu si prin explicati, tot din cadrul corectitudini rationale. Prin imaginea desavarsita se arata, esenta corectitudini, ca exterioritate moarta, ca nu este vitalizat de interioritate desavarsita. Corectitudinea este coaja pomului mort, putred la radacini! Imaginea omului desavarsit lumineaza adevarat esenta problemei corectitudinea omului modern si postmodern. Imaginea omului desavarsit, arata dincolo de el, arata la originea sa divina, de unde se poate explica totul.
Intrun numar din anul 2011, cred ca februarie, Staretul manastiri Oasa, a facut o afirmatie esentiala, zicand in legatura cu cipurile, ca facem prea mare efort in apararea noastra in exterior. Ce inseamna rationalismul?! A trai in exterior! Rationalismul, cum a descris Sfantu Maxim Marturisitorul, este idolatrie. A trai in exterioritate, pentru exterior, este adevarata idolatrie. Esenta corectitudini, se arata, cel mai bine, prin imaginarul idolatriei. Este un idol, un cult al idolului exterior frumos aranjat, corect functionabil. Cand apara idolul! Cand imaginarul in interior, prin lucrarea divinului, nu desavarseste. Aratarea este deschizatura, prin care intra in om energiile necreate ale divinului, ca sa lucreze, care in realitate sant deja in om, dar prin deschizatura devin adevarat active. Idolul este jucaria omului nedesavarsit in interior, care in interior a ramas infantil.
Problema democratiei, ca prin mijloacele sale exterioare, oferind aparare numai in exterior, te trage in exterioritatea sa, si cu asta rupe omul, de la interioritatea sa si interiorul ramana nelucrat de energiile necreate ale Domnului, si omul devine nedesavarsit. Adevarata interioritate, se multumeste desavarsiri. Unde nu exista desavarsire ale interiorului, acolo nu exista interior real. Dar unde nu exista interior real, acolo nici exteriorul adevarat nu exista. Numai desavarsitul realizeaza, adevarat granita, intre interior si exterior, fara de care nu exista realitatea solida ale ontologicului. Granita este verticalul, prezent peste tot. Omul corect a desfiintat structura de baza a realitati, exterior, interior si a realizat orizontalitatea haosului. Din corect lipseste structura ontologicului, din cauza asta este un fals desavarsit. Prin inchisul, corect, inchis in sine, s-a desfiintat exteriorul, in care iesind, omul poate depasi, fara a nega. Dar, prin interioritate nedesavarsita neaga si interioritatea, facandu-si Realitatea nestructurata, haotic.
In democratie, prin activitatea sa in exces, prin impresia sa directa sugestiva, omul crede aparat prin activitate numai, si accentuaza apararea in exterior, si fondul interior raman nedesavarsit ca fondul adevarat ontologic al aparari. A rezolva imediat, cat mai urgent, reprezinta un mod agresiv de a afirma, de a apara in exterior numai. Ideologia, corectitudinea pur rationala sant mijloacele omului nedesavarsit in interior, ramas infantil in interioritatea sa. Corectitudinea nu este mai mult, decat un bun comportament al copilului. Si o iubire infantila, fata de de constructiile siesi ale ratiuni.
Omul se apara fata de atacul ne-fiintei cu cat mai corecta aranjare a exteriorului, care da impresia falsa a stabilitati, fata de atacul ne-fiintei. Copilul are nevoie, cu o interioritate nedesevarsita, de siguranta, exterioritati.
Un teolog ortodox, Dan Zamfirescu scrie in cartea sa in care compara ortodoxia cu catolicismul, ca romanul este ca o stanca ascunsa, sub valurile mari, si marinarul care nu observa, risca scufundarea vaporului "" asa s-a scufundat Ungaria Mare. Stanca reprezinta, piatra unghiulara, pe Logosul intrupat, imaginea ontologica a desavarsitului, care face solid suprafata mari, din adancimea sa, ca un centru al adancimi, pe imaginarul sacru, ca sa fie un fond ontologic solid pentru om. Adevarata aparare este inima, centrul interior, piatra desavarsitului, care apara fata de atacul nefiintei. Adevarata aparare este cel ascuns, care nu este socotit, ca piatra era aruncat de mesteri.
(Aicea se continua, cu un text pe care am scris altundeva, dar care contine totus gandurile deaicea.) Biserica niciodata nu era adunatura desavarsitilor. Problema este cand o comunitate se inchide fata lucrari Duhului. In cazul ortodoxiei nu este cazul. Dar totus, totdeauna cand este vorba de problematizare, exclusiv pe baza omenescului, ma intreb, unde lasam Duhul, cu cai imprevizibile. Si aicea incep toate problemele biserici, este tentat, ca sa excluda, pentru dragul sigurantei previzibilului exterioritati, lucrarea imprevizibila a Duhului Sfant al interioritati. Orice reannoire vine din lucrarea imprevizibila reinnoitoare ale Duhului. Structura exterioara, totus necesara ca sa fie stabil pe termen foarte lung, si lucrarea reinnoitoare ale divinului totdeauna raman in conflicte.
In Vechiul Testament Domnul era gata ca sa ierte comunitati, pentru cativa desavarsiti, si omul totus viseaza imposibilul, comunitatea mare a desavarsitilor. Domnul gandeste in cativa seminte pastrate, pentru timpuri mai buna. Numai efortul increzut al omenescului gandeste de a salva totul. Si cand e vorba de tara. Esenta divinului este cel ascuns. In timpuri nefaste, cand domina raul, exteriorul este nefavorabil, trebuie sa retragem in ascuns, de a apara prin ascuns, prin interior. Putinul pastrat, ramasitele Israelului, reprezinta pe cel ascuns, dar tare in lucrari divine, prin care putem apara, esenta divina in noi. Cativa samanta destul, dar sa fie a Logosului intrupat.
Andrei Saguna, episcopul renumit al ortodocsilor din Ardeal, stia, cum trebuie trait, supravietuit, in vremuri nefaste, care pare imposibil de neschimbate. El apararea vazuse, in trairea, in desavarsirea ascunsului, prin care rezisti fata de de exteriorul nepotrivit, inamicos. El spusese, cum scrie Valeriu Braniste, despre tineri romani din Ardeal, care invatau la Pesta, la universitate maghiara: nu conteaza cine cloceste oua de gaina, este important ca sa fie din el pe urma, gaina. Problema de azi, in timpuri tot nefaste, cu aparenta toate posibilitatilor, care ne inseala ca punem accentul pe aparare in exterior, cum scrie in Familia Ortodoxa, Staretul manastir Oasa. Democratia aparent ne ofera toate posibilitati de a ne apara in exterior, dar cu asta, ne rupe de cel ascuns vital, de esenta noastra divina. Din pacate dupa vocea timpului, si biserica este tentat, de a favoriza, de a crede in "favorurile" asa numitului democratie, aparare in exterior, in forma, uitandusi, informalul ascunsului, unde se lucreaza Duhul. Aparare in exces in exterior, aduce pericolul de a se inchide fata lucrari Duhului. Totdeauna santem tentati sa credem sugestivitati vizibilului si nu in invizibilitati Duhului, care aparent nu este asa de sugestiv ca concretul. Duhul nu rezolva neaparat, urgent, ca omul care apara in exterior, Duhul lucreaza invizibil, pe termen lung si mai sigur! Dar cand ne raportam la cel ascuns, invizibil, nu salvam altceva, decat esenta biserici, de a cunoaste pe Dumnezeu!
Cred ca dou neamuri se impac, daca ies impreuna din Egipt, in pustie, unde totul este deschis, spre infinit, si spre fatan-fata, de a intalni fara prejudecati! Care este posibil daca in pustie suferinta istorica este transfigurat in jertfa desavarsiri, ca identitatea are desavarsitul numai. De ura, putem renunta, prin, in desavarsit. Din cauza asta putem spune, ca ura nu pastreaza identitatea neamului, ca identitatea adevarata nu este altceva decat desavarsitul divin.
Si aicea nu inteleg pe Neamtu! Am inceput ca sa citesc cartea lui, Gramatica Ortodoxiei, candva. Am cumparat o librarie ortodoxa la Brasov! Si m-a surprins deprecierea ortodoxia autohtona romana, ca este ramas pe urma fata occidentului crestin. Nu inteleg, cum nu se simte in inima sa, istoria ascunsa a neamului sau, in Dumnezeu, ce a simtit Uspensky, cand apreciase, maidevreme de cativa secoler, cum a rezistat Ortodoxia Romana, fata de ispita occidentala a scolastici. Chiar nu accepta simplitatea ortodoxiei sau, cand cei simpli sant deschisi, fata de Dumnezeu. Idolul rational se indeparteaza de Dumnezeu. Asa am vazut eu, prin studi, la teologia catolica. Eu citeam teologi grei, Rahner, Teilhard de Chardin, asta era preferatul meu, ca era mai mistic, dar parca teologia catolica este aproape de constructiile ideologice, n-a tinut cont de de avertizarea foarte veche a Sfantului Maxim Marturisitorul, fata de idoli rationale. El cazuse in capcana idolatriei constructiilor rationale!
Rationalismul, corectitudinea rationala, nu este altceva, decat apararea in exterior. Teologiile occidentului sant niste idoli ale autoaparari. Idolul este o forma a autoaparari in exterior, fata de atacul nefiintei. Cand Iisus spune, ca omul care isi apara viata, va pierde, dupa mine, vorbeste chiar despre apararea in exterior, in, prin care, se pierde adevarata aparare in interior, adica Hristosul desavarsit in interiorul inimi. Occidentul nu este altceva decat apararea in exterior, fata de atacul nefiintei. Omul se apara in exterior, fata de nefiinta, justificand numai in, prin exterior existenta sa. Dar la granita intre interior, exterior, incepe invizibilul. Invizibilul, pana cand nu se desavarseste, prin centrul sau ascuns, piatra unghiulara, reprezinta spaima de nefiinta si omul, se apara fata de atacul invizibil al nefiintei, prin impresia sugestiva a vizibililului, lipindusi la el, ca pe o coaja, care este gol din interior.
Imaginea sacrului, arata dincolo de el, in invizibil, spre adancimea apofatica ale divinului. A arata prin imaginar are rol, de a lega vizibilul cu invizibilul, fara a nega pe urma treceri spre invizibil, realitatea imagini vizibile. Ca totdeauna ramana rolul sau, ca sa fie punte intre vizibil si invizibil. Viata in vizibil, este primit, din ascuns, din invizibil. Cand corectitudinea reprezinta vizibilul, fara viata ascunsa in el al invizibilului. Este o coaja, fara seva vitala a invizibilului vertical. De a fi corect inseamna a trai in exterior numai, fara adancimea inimi in Dumnezeu.
Nu sepoate explica in adancimea sa existentiala, negativitatea corectitudini politice si sociale, stiintifice, prin inacelasi mijloace, ca omul ramana fara vedere din exterior, asupra problemei. Trebuie sa iesim din capcana corectitudini analizelor, dintre compuselor pur rationale, dintre definiti si explicati inchise, spre deschis. Ca sa simtim prin, in inima ce este corectitudinea politica, economica, sociala, stiintifica, trebuie sa aratam cu imaginar la problema, la esenta problemei. Trebuie aratat, nu explicat. Problema trebuie simtit in inima, ca indepartare de la inima, in exteriorul mortificat. Imaginarul este limbajul inimi. Inima nu explica, inima arata.
Numai inima stie, ce inseamna corectitudinea de azi, daca omul retrage in linistea sa. Suferinta inimi, din cauza corectitudini poate sa arata fata adevarata a corectitudini. Dar in liniste se poate confrunta cu suferinta, ca sa transforma in jertfa inimi, prin care inima reintoarce in exterior, exteriorul in inima.
In liniste devine activ, prin lucrarea divinului, imaginarul sacru, limbajul sacru ale sufletului, urcandusi in mintea omului, pentru a se deschide spre invizibil. Limbaj care arata, nu explica. Puscaria corectitudini, care reprezinta ceva inchis in sine, se poate depasi, se poate iesi din el, prin imaginarul inimi, care arata dincolo de concret. Omul trebuie sa iese, din puscaria minti sale inchise. Si se poate iesi, daca imaginarul inimi, limbajul sufletului va urca, mod activ, prin lucrarea energiilor necreate ale, Sfantului Duh, in mintea omului, transfugurand inchisul rational, intrun deschis, cu caracter transcendent. In asa fel, mintea omului, devine si el insusi, un buchet de imaginar, parabolic, care arata dincolo de el, ca semn, si asa devine o punte intre vizibil si invizibil. Problema corectitudini, aparari in exterior, ca mintea omului nu indeplineste rolul sau, ca sa fie punte intre vizibil si invizibil.
Problema este ca santem invatati ca sa explicam, definim, ca sa constrangem o bucatica din Realitatea, agresand Realitatea, prin constrangeri definitiei, cand aratarea ne indreapta la ceva mult mai larg, spre infinitul invizibilului. Ne construim, niste puscari mentale, cand prin imaginarul sufletului, inimi noastre santem deschis, pentru lucrari energiilor necreate ale Duhului. Problemele aparent partiale, ca tot sant problemele intregului, se arata in deschis numai, in relatie cu desavarsitul deschis, in deschis, nu si in explicati, definiti inchise.
Domnul Neamtu nu stie ca Duhul sufla unde vrea, in negura caselor, fara lumina electrica. Corectitudinea nu suporta negura, vrea sa elimine. Piatra unghiulara aruncat, este o piatra aruncat in negura, acolo arata esenta sa revelativa.
Ideologiile, corectitudinea se arata adevarata fata in context religios, a desavarsitului, deplinului sacru. Ideologia, corectitudinile, sant niste trairi luciferice ale imagninarului sacru, ale ordini divine, in exterioritatea sa aparenta!
Cand se arata, se arata la ceva deplin, la ceva intreg, explicatia se rezuma la partial. Partialul este luminat de intreg, prin deplin!
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter