Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

JURNALUL FERICIRII (V). Spinoasa problemă a lui 2+2=4

Data publicarii: 23.04.2016 17:50:00

Povestea aceasta cu doi şi cu doi fac patru eu o ştiam încă mai de mult. Ştiam bunăoară de la Camus că „vine mereu în istorie o clipă când cei care afirmă că doi plus doi fac patru sunt pedepsiţi cu moartea". Iar de la Dostoievski, în alt fel, că două ori doi fac patru nu mai e viaţă, ci obârşie a morţii. Omului, zice Dostoievski, i-a fost neîncetat frică de această regulă; o tot caută, de dragul ei străbate oceanele, îşi jertfeşte viaţa în căutarea aceasta, dar se înspăimântă la gâdul că va da de ea. E un principiu de moarte, şi bun lucru este că uneori doi şi cu doi mai fac şi cinci. Orwell, însă, crede altminteri, crede că libertatea înseamnă libertatea de a spune că doi plus doi fac patru şi că deîndată ce lucrul acesta e recunoscut, restul tot urmează de la sine.

 

Cum puteam împăca între ele acestea toate, mai ales că silueta cărturarului care, în mijlocul iureşului, enunţă calm adevărurile simple şi eterne, nu e lipsită de măreţie?

 

 

Eram zăpăcit, până ce m-am putut lămuri; atât de mulţumit am fost de explicaţia găsită, încât pe loc i-am trimis o scrisoare coanei Lenuţa, mama lui Alecu, vajnică reacţionară, femeie înaltă şi frumoasă, moldoveancă stăpână pe un grai fără ocoluri şi perdele. Coană Lenuţo, i-am scris (şi mania aceasta de a ne expedia epistole unul altuia, loco, a fost şi ea criticată cu asprime, socotindu-se curat răsfăţ, înlăturind orice posibilitate de scuză), tiraniile nu interzic rostirea adevărurilor, ci numai a unora, mai bine zis a unuia anume, a celui de care o doare pe respectiva tiranie. Omul şi el înghite să-i spui multe de la obraz, dar se cutremură când dai peste ceea ce englezii numesc „cadavrul din dulap" ori „adevărul de-acasă" şi începi a dezvălui ce singur nu îndrăzneşte a-şi mărturisi, când rişti să atingi punctul fragil şi vulnerabil despre care arhitectura esoterică spune că există în orice clădire înălţată pe suprafaţa pământului acestuia şi poate duce într-o clipită la năruirea edificiului întreg. The skeleton in the cupboard şi hometruth sunt expresii intraductibile în româneşte, dar îmbinându-le şi trecându-le în spaţiul mioritic, îmi vine a crede că sunt un fel de echivalent al soţiei meşterului Manole, prinsă în ziduri şi-n amintire şi rugându-se pentru bietul (ori ticălosul) de om creator cu suspine negrăite, ca Duhul pentru păcătos.

 

Revoluţia franceză era gata să îngăduie proclamarea multor adevăruri, dar pedepsea cu moartea pe cel care îndrăznea să îngâne că simplul fapt de a te fi născut nobil nu este un argument îndestulător pentru a ţi se tăia capul fără altă procedură decât simpla identificare. (Legea din Priar, anul II). Şi pe vremea lui Cromwell şi a puritanilor se spuneau multe lucruri bine intenţionate, dar vai de cel care punea la îndoială absoluta validitate a prescripţiilor morale din Vechiul Testament, în sensul lor absolut literal. Şi în frumoasele oraşe Geneva, Munster ori Florenţa, pe vremea lui Calvin, a lui Thomas Munzer, a lui Johannes von Leyden ori a lui Savonarola se auzeau cuvântări pline de adevăruri şi lucruri exacte şi se exprimau idei vrednice să fie luate în seamă, dar exista de fiecare dată câte un adevăr scandalos — blasfematoriu — cu desăvârşire interzis folosirii publice. Plata folosirii: moartea.

 

Secretul, aşadar, coană Lenuţă, iată-l: doi şi cu doi fac patru este o formulă algebrică: nouă ne revine de fiecare dată sarcina s-o aritmetizăm.

 

A spune că doi şi cu doi egal patru nu înseamnă a declara ca Tudor Vianu că Goethe a scris Poezie şi Adevăr, că Voltaire a murit în 1778 ori că Balzac, domnilor, e un realist romantic. Sau a ţine, ca George Călinescu, admirabile inedite prelegeri despre viaţa şi opera lui Eminescu. Când alături de tine oamenii sunt tăiaţi cu ferăstrăul, dacă vrei să enunţi că doi şi cu doi fac patru înseamnă că trebuie să urli cât te ţine coşul pieptului: este o nedreptate strigătoare la cer ca oamenii să fie tăiaţi în două cu ferăstrăul. Sub domnia lui Robespierre afirmau că doi şi cu doi fac patru cei care se revoltau împotriva faptului că nişte oameni erau trimişi la ghilotină numai pentru că se născuseră nobili. (Prevestise el ceva, Beaumarchais, dar nimerise pe de lături, ca Ieremia!) Sub Calvin, la fel, cei care nu puteau să nu se cutremure văzând că sunt sortiţi morţii toţi cugetătorii care nu aprobau întocmai teologumenele lui maître Calvin. Sănătoasă aritmetică ar fi făcut cine i-ar fi expus lui Caligula îndoielile sale cu privire la putinţa de a conferi calitatea de consul unui cal. Şi aşa mai departe de fiecare dată. Pe doi ori doi patru, alde Vianu, Călinescu sau Ralea l-ar fi putut aritmetiza vorbind, bunăoară, despre Canal, drumul cel fără pulbere.

 

(Şi atunci, nu după ce renunţaseră la măreaţa lucrare chiar cei ce o iniţiaseră, sfidând astfel jurământul depus de muncitori la locul de muncă: nu plecăm de aici până nu-l vom termina! Aşa cum desigur mai original ar fi fost cine ar fi spus fără să aştepte moartea lui Stalin, cel mai mare corifeu al tuturor ştiinţelor, că E=mc2 nu este o formulă idealistă.)

 

De fiecare dată ecuaţia generală algebrică se cuvine a fi aritmetizată, adică întrupată în adevărul acela anume ascuns şi osândit de tiranul aflat la putere. E povestea lui Andersen, a regelui gol. La ce bun să afirmi întristat că unirea ortodocşilor cu biserica romană s-a făcut în mod silnic ori să te ridici cu vehemenţă împotriva cotropirii otomane în perioada când altele erau chestiunile arzătoare la ordinea zilei: chestiunile arzătoare la ordinea zilei erau închisorile, erau procesele însoţite de recunoaşteri şi autoacuzări ale inculpaţilor, erau pedepsele administrative; a le denunţa pe acestea ar fi însemnat să rosteşti că doi şi cu doi fac patru. Evidenţierea de către părintele Stăniloae a marilor abuzuri săvârşite de catolicism sub Habsburgi ori înfierarea de către profesorul Giurescu a jugului turcesc luau — oricât de savanţi şi de bine intenţionaţi ar fi fost cei doi cărturari — un aer foarte înrudit cu 21- ul lui Caţavencu şi cu Europa lui Farfuridi, fie spus fără pic de răutate ori lipsă de respect, dar şi fără convenţionale ocoluri.

 

Mi-a trebuit însă timp îndelungat până să-mi pot descărca inima în scrisoarea trimisă coanei Lenuţa; eram amăgit şi impresionat de cifrele 2 şi 4, cu înfăţişarea lor atât de concretă şi de aritmetică, de serioasă şi (vorba lui Manole) de onorabilă; până ce, în sfârşit, să pricep că formula aceasta aparent numerică este de fapt abstractă şi algebrică, ea cerându-se mereu tradusă, exemplificată, surprinsă în timp; şi anume de fiecare dată în conformitate cu adevărul atunci interzis. A! bieţii de noi, tot robi ai istoriei suntem şi tot sub vremi.

29 august 1964, Camera 18

 

(Fragment din JURNALUL FERICIRII de Nicolae Steinhardt, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991)

 

 

Afisari: 1048
Autor: NICOLAE STEINHARDT
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter