Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

Întrucât, din motive pe care nu le analizez acum, utilizarea acestui site îmi este blocată (nu mai am acces la modulul de administrare), am deschis o altă platformă, mai bine protejată, pe domeniul certitudinea.com. Site-ul de față, certitudinea.ro, rămâne în continuare funcțional, dar numai ca o arhivă a certitudinea.com. Așadar, postările noi le puteți urmări, de acum, pe site-ul certitudinea.com.
MIRON MANEGA – Ispravnic de concept

JURNALUL FERICIRII (XVI). Lumea lui Dumnezeu nu e lumea reală, ci lumea adevărată. E lumea lui Don Quijote

Data publicarii: 17.09.2016 12:40:00

3-4 august 1964

 

Lumea e creaţia lui Dumnezeu, dar lumea contaminată prin păcat şi intrată în complicitate cu diavolul, lumea aceasta - care nu mai e cea originară - , lumea pe care Satana i-o oferă şi i-o aşterne la picioare lui Hristos ca fiind a lui şi având dreptul s-o dea cui voieşte (şi Domnul - Luca 4, 6 - nu-l contrazice), întrucât nu e decât imagine secundară, deformată, deviată - şi care-i iluzie, pe care ţăranii şi târgoveţii o văd, o cred cârciumă, dar Don Quijote o ştie că e castel - e lumea lui. 

Operaţia de curăţire nu cere aşadar o recreaţie, ci numai o exorcisare, o dezvrăjire. Dovadă e contactul cu toate capodoperele artei care şi ele izbutesc a descânta, a stabili legătura directă cu dumnezeirea. Vălul vrăjit atunci dispare şi lumea - tot aceeaşi fiind, dar preschimbată, scuturată de farmece - redevine creaţia dintâi şi dă senzaţia fericirii. Domnul, dealtfel, în convorbirea cu Nicodim de la Ioan 3 [...] nu cere omului o nouă naştere trupească, deci o altă facere, ci numai să realizeze o spirituală metanoie instantanee, care-i absolută. Tot pe aici pe undeva stau şi fulgerătoarele cuvinte ale lui von Jawlensky: arta e nostalgia lui Dumnezeu. [...].

În acest sens lumea stâpânită de diavol este reală, dar numai în acest sens. Căci, altminteri, diavolul nu a creat o a doua lume, tot asupra celei făurite de Dumnezeu lucrează, parazitar; e tot aceeaşi, dar „vrăjită" şi asupra acesteia, imaginare (pentru că există prin ochii, conceptele, convingerile şi patimile noastre numai), este el voievod. De aceea a putut mult iubita mea Simone constata foarte exact: lucrurile de care suntem înlănţuiţi sunt ireale, dar lanţurile care ne leagă de ele sunt foarte reale. Structurile nu diferă, „structural" vorbind diavolul nu lucrează pe altă arie decât Binele, Cuvântul.

Ca atare, diavolul nu ne poate oferi decât ce posedă: adică iluzia, maya, imaginea sărită la tipar. Câtă vreme însă relaţia noastră cu această iluzie sau vrajă este întemeiată pe actul nostru de adeziune, el se ţine de cuvânt: ceea ce a promis. În clipa morţii însă (ori a pocăinţei cutremurătoare, ori a oricărui alt prilej de bilanţ), când suntem rechemaţi la realitate [...] desigur că acordul stabilit „se lichidează" (vezi Faust) şi aportul diavolesc se dovedeşte iluzoriu, simplă reflexie în oglindă. 

Tatăl minciunii: pentru că are putere numai asupra imaginii deviate, numai asupra erorii, numai asupra esenţei corupte; prinţul spaimelor: pentru că înfiorător este să vezi că de fapt te afli închis - angajat (angajat înseamnă şi năimit, tocmit ca slujitor) - într-o uriaşă construcţie şubredă, greşită, care nu poate să nu se prăbuşească, asemenea unui castel din cărţi de joc.

Aşa fiind, credinţa în Dumnezeu îmi pare în deplinul înţeles al cuvântului actul cel mai realist ce poate fi: este acceptarea adevărului şi lepădarea iluziilor. De aceea şi cere smerenie, de aceea pune biserica atât de mult accentul pe smerenie: nimic nu ne vine mai greu decât de a renunţa la închipuiri.

Când Don Quijote le spune ţăranilor din cârciumă că sunt cu adevărat într-un castel, el e smintit pentru că ţăranii sunt în cârciumă cât timp se socotesc a fi acolo; iar cuvântul omenesc fiind şi el „creator", ca şi al Tatălui (Facerea 2, 19), castelul cârciumă s-a şi făcut. Cârciumă l-ai numit, cârciumă e, în virtutea dumnezeieştii puteri concedată omului de a defini lucrurile. Don Quijote, prin urmare, neagă o realitate a planului, a nivelului unde şi el se află şi în consecinţă e nebun. E însă şi realist, zdravăn la minte, deoarece castelul tot castel a rămas în lumea esenţială, arhetipală, adevărată (adevărată, nu reală), printre modele, acoperindu-se doar cu vălul magiei şi putând în orice clipă fi restabilit, restaurat, repus, reintegrat în starea sa iniţială printr-un act de revenire la adevăr şi de repudiere a lumii acesteia, greşite, lumea culorii sărite la tipar. 

Situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar, şi trebuie doar să se întoarcă la ceea ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.

 

 (Fragment din JURNALUL FERICIRII de Nicolae Steinhardt, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991

 

Afisari: 830
Autor: NICOLAE STEINHARDT
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter