Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

Mâna lui Dumnezeu (I)

Data publicarii: 03.10.2009 22:13:00

de Dan Popovici

 

În antologia NAU se povesteşte că un bătrân postise 70 de săptămâni, nemâncând decât o singură dată pe săptămână. El făcuse aceasta pentru a găsi sensul unui text din Scriptură, însă Dumnezeu nu i l-a descoperit. Bătrânul şi-a spus întru sine: „Iată că am făcut atâtea eforturi şi nu am obţinut nimic, însă voi merge la fraţii mei şi le voi cere să-mi dea ei răspunsul”. Dar abia a închis uşa pentru a pleca, că iată un înger i-a fost trimis de la Dumnezeu şi i-a spus: „Cele 70 de săptămâni de post nu te-au apropiat de Dumnezeu, însă atunci când te-ai smerit pentru a merge spre fraţii tăi, eu am fost trimis la tine pentru a-ţi descoperi înţelesul acestui cuvânt”. Şi, după ce i-a descoperit cu claritate semnificaţia, a plecat. (Enzo Bianchi - Smerenia în tradiţia monastică)

Fă ce ţine de tine şi lasă-l pe Dumnezeu să lucreze!
O frază scurtă ce concentrează în sine întreaga înţelepciune: e nevoie de un efort conştient, îndelungat, din partea noastră, dar şi de o capitulare, de o predare totală în mâna lui Dumnezeu.
Un călugăr citea Psalmii. S-a oprit la un verset pe care nu-l înţelegea. Şi-a stors mult creierii, l-a întors pe o parte şi pe alta, dar nimic. După o îndelungată osteneală s-a dat bătut:şi a decis să meargă să-l întrebe pe un alt frate. Chiar în clipa în care ieşea pe uşa chiliei mintea i s-a luminat. Totul devenise limpede.
S-au acordat multe premii Nobel pentru descoperiri care s-au produs după un scenariu similar cu cel de mai sus: un cercetător lucra la structura internă a celulei limfatice. Lucra de ani de zile, reflecta, făcea multe experienţe, şi nu se întâmpla nimic, toate eforturile se soldau cu eşecuri. După mulţi ani de cercetare, de eforturi, de nereuşite, într-o noapte a avut un vis, şi în vis a văzut structura – ceea ce el căuta de atâta timp era acolo în vis, ca un tablou mărit. S-a sculat, a făcut imediat schiţa, apoi a lucrat pe baza ei şi, la sfârşit, visul s-a dovedit adevărat.
Miracolul se produce când, după ce ţi-ai adus mica ta contribuţie omenească, îţi pui sufletul cu o credinţă copilărească în mâna lui Dumnezeu şi a sfinţilor, aşa cum o arată o întâmplare din copilăria părintelui Calciu:
„Am avut acea credinţă simplă, care ne-a ajutat să primim toată învăţătura despre Dumnezeu în chip firesc, fără îndoieli. Mi-aduc aminte cum, copil fiind, am auzit citindu-se la slujbă despre un pustnic care, fiind nevoit să treacă peste un râu foarte mare, s-a rugat la Dumnezeu şi a trecut pe apă ca pe uscat. Şi ce am gândit eu? În grădina noastră, tata lăsa mereu un petic de grădină nelucrat. Acolo creşteau în voie urzici usturătoare… Deci m-am rugat fierbinte lui Dumnezeu, să mă ajute să trec prin urzici desculţ, fără să mă urzic… Aveam, cred, şase, şapte ani… Grădina noastră era lipită de gardul bisericii şi icoana Sfântului Nicolae, patronul ei, pictată pe frontispiciu, privea drept la noi în grădină. Adeseori această icoană mă oprea de la mici răutăţi şi năzdrăvănii copilăreşti. M-am rugat deci şi Sfântului Nicolae să mă ajute. Ştiam de la mama că e făcător de minuni, iar eu voiam o minune. Am simţit un fel de furnicare prin inimă şi o credinţă copilărească în ajutorul sfântului. O încredere deplină mă îndemna să păşesc. Locul acela cu urzici era în apropierea gardului vecinului nostru. În clipa în care am păşit în urzici, s-a întâmplat ceva: o lumină puternică a cuprins întreaga grădină. Puteam vedea fiecare detaliu al stratului de urzici, cele care erau sub piciorul meu, ca şi cele de departe. Mugurii copacilor, iarba, zarzavaturile, toate erau lângă mine, de parcă aş fi fost în fiecare loc şi nici un obiect nu arunca vreo umbră pe pământ. Lumina străpungea totul. Nu mă gândeam că aş putea fi urzicat şi nici nu eram. Aveam o mare fericire în mine, dar nu-mi dădeam seama de ea. Parcă fusese dintotdeauna acolo. Mergeam fără să ştiu, poate repede, poate încet, parcă timpul şi distanţele nu mai existau. La un moment dat, am auzit glasul vecinului înjurând urât, probabil vreo vită. M-a cuprins un fel de mânie şi am gândit rău despre el. În clipa aceea s-a stins lumina şi m-am urzicat. Ajunsesem cam pe la jumătatea distanţei. Am sărit într-o parte şi mi-am scărpinat pielea urzicată. Totul reintrase în ordinea firească: iarba, zarzavaturile, picioarele mele cu mai multe băşici”.

Contemplarea frumuseţii lumii poate aduce şi ea starea de abandonare
„Sub lumina lunii vederea era splendidă. Un strat gros de zăpadă acoperea pământul. Arborii se conturau negri pe cer. Aerul era transparent, purificat de frig. Din când în când, un salt al vântului făcea să alunece zăpada de pe crengi şi de pe acoperiş, aşternând-o pe pământ cu un sunet moale. Din streşini picurau stropi: pleosc! pleosc! Se auzeau scânduri scrâşnind. „Cât e de frumos!” îşi zicea, cu lacrimi în ochi. Fiecare dintre aceste sunete răsunau în inima lui deschisă. Pleosc! O picătură. Pşiit! Fâşâiitul zăpezii. Cu privirea lui de artist, preţuia contrastul dintre alb şi negru. Siluetele brazilor desenau linii demne de abstracţiile celui mai virtuoz dintre caligrafi. Înseşi ideograma naturii! Chiar pe aceea pe care o căuta! Fiecare trăsătură a acestui peisaj avea hotărârea şi blândeţea unui chip iubit. Fiecare trunchi spinteca cerul cu o linie virilă şi curată, ritm pur. „Ah, cât e de frumos!” repeta el...Era în acea stare de receptivitate alertă, care devine o a doua natură la cei ce practică mult... Vedea un spectacol minunat, cu mai multă transparenţă decât ar fi fost în stare ochiul de copil. ... O pasăre trecu într-un zbor tăcut. Pradă unei magii, o gâză îşi încerca bâzâitul. A crezut ea, oare, că a revenit primăvara? Crengile pinilor se legănau mereu. Din când în când, undeva, se auzea apa şiroind. La ce bun toate aceste lupte? La ce bun toate aceste strigăte? Luna strălucea pe cerul curat. Lumea era frumoasă. Viaţa era o minune. Te puteai aşeza în ea cu sentimentul de a fi atins scopul... Te puteai lăsa dus şi te puteai destinde cu acea blândă împăcare a întregii fiinţe, care însemna bucuria şi compasiunea absolută. Puteai sărbători harul într-o ultimă cântare de mulţumiri”.
Prometeu, Pelagius, homo faber sau oricum l-am numi, omul de tip occidental trebuie să recurgă la anamneză pentru a redeveni o făptură teocentrică, pentru a reînvăţa să lase lucrurile în mâna lui Dumnezeu, dar, şi mai important, pentru a reînvăţa să se lase pe sine în mâna lui Dumnezeu.
În grădina Ghetsimani, Domnul Hristos se roagă: „Părinte, fă să treacă de la Mine paharul acesta, dar nu precum Eu voiesc, ci precum Tu voieşti”, învăţându-ne şi pe noi acelaşi lucru în rugăciunea Tatăl nostru: „Facă-se voia Ta”. Acela despre care Isaia profetiza: „Ca un miel spre junghiere s-a adus şi ca o oaie fără de glas înaintea celui ce o tunde, aşa nu şi-a deschis gura sa” şi pe care Apostolul îl descria ca „ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce”, Cel care după Marea Rugăciune Euharistică „s-a predat pe Sine pentru viaţa lumii”, ne va îndemna: „Cel ce doreşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”, căci „Cel ce ţine la viaţa lui o va pierde, iar cine-şi pierde viaţa pentru Mine o va găsi”. Aceasta este scopul vieţii duhovniceşti: să învăţăm să ne oferim, să devenim ofrandă, prescură pe altarul / în mâna Celui ce ne-a dăruit totul: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi/ni te aducem din toate şi pentru toate”. Maica Domnului e aici modelul exemplar: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Apostolii vor instanţia şi ei acest Weltanschaung, acest mod de a fi. Sfântul Petru o spune explicit: „Iată, noi am lăsat toate şi am urmat Ţie”, Sfântul Pavel implicit: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.

Oamenii duhovniceşti au ştiut să se abandoneze în mâna lui Dumnezeu, chiar abandonându-se în mâna oamenilor
„Avva Macarie trăia în marginea unui sat. Împletea coşuri şi funii. Un apropiat din sat le vindea şi îi cumpăra cele trebuincioase. Dar, iată că s-a întâmplat ca o fată din sat să rămână grea. Constrânsă să spună cine e făptaşul, fata l-a acoperit, punând totul în cârca avvei. Indignaţi, credulii săteni l-au luat pe anahoret pe sus, i-au agăţat de gât oale sparte şi tigăi afumate ş,i lovindu-l cu sălbăticie, l-au purtat prin sat într-o procesiune demnă de penelul lui Hyeronimus Bosh. Puţin a lipsit ca Macarie să nu debarce pe Insula Fericiţilor. Părinţii fetei i-au cerut să promită că va hrăni fata şi copilul ce se va naşte, dacă vrea să scape din mâinile lor. Fericitul a acceptat, fără să spună un singur cuvânt în apărarea sa. Ba chiar, în sine, îşi spunea cu umor: <Iată, Macarie, de acum ai femeie. Trebuie să te osteneşti mai mult ca s-o hrăneşti>, ceea ce a şi făcut. Timpul a trecut şi a venit vremea ca fata să nască, dar nu putea. S-a zvârcolit mult, dar, până n-a mărturisit adevărul, n-a putut naşte. Atunci sătenii şi-au venit în sine şi au plecat să ceară iertare pustnicului. Triumfător, apropiatul avvei a alergat înainte să-l vestească. Macarie, fugind de slava deşartă, a plecat atunci defintiv de acolo, stabilindu-se la Sketis. Acolo, novicii se lăsau modelaţi asemeni plastilinei, în mâna bătrânilor. Această abandonare de sine era una fără rest: „Pe cât posibil, arată Părintele monahilor, călugărul trebuie să-i întrebe pe bătrâni şi câţi paşi trebuie să facă, şi câte picături de apă să bea în chilie, ca să nu greşească nici în privinţa acestor lucruri”.

Un neofit care nu se lasă în mâna Părinţilor se expune la pericole majore
Ştiu călugări, afirmă avva Antonie, care, după multe nevoinţe, au căzut şi au ajuns să-şi iasă din minţi. Pentru că şi-au pus nădejdea în lucrul lor şi n-au luat în seamă porunca următoare: Întreabă-l pe părintele tău şi el te va povăţui.”
Când eşti pus în faţa unei alegeri multiple şi nu ţi-e deloc limpede încotro s-o apuci, trebuie neaparat să apelezi la părintele tău duhovnicesc. Iată ce citim într-o scrisoare a Sfântului Macarie de la Optina:
Fiul meu, tot ce-ţi scriu este numai pentru tine. Îţi cer aşadar să nu zici şi la alţii să facă ceea ce-ţi voi spune ţie. În nici un caz poveţele mele nu sunt reguli generale de îndrumare a tuturor oamenilor. Ele privesc numai pe cei cărora li se adresează şi sunt croite după ceea ce se află în interiorul şi în exteriorul fiecăruia dintre ei. Prin urmare, ceea ce-ţi spun ţie se poate să te ajute numai pe tine. Căci, aşa cum scrie Sfântul Ioan Scărarul, de multe ori, ceea ce pentru unul este medicament, pentru altul este otravă. Dar chiar şi pentru unul şi acelaşi om, acelaşi preparat poate o dată să fie medicament, iar altădată, otravă. Cu atâtea greutăţi câte sunt, nu este nici o îndoială că omul are neapărată nevoie să fie ajutat de două lucruri: întâi, de sprijinul neîncetat al lui Dumnezeu şi, apoi, de îndrumarea unui călugăr înţelept, cu multă experienţă în problemele duhovniceşti”. Iar într-o altă scrisoare, acelaşi mare stareţ notează: „Mi-ai scris că am ajutat-o pe mătuşa ta. Nu poate adevărat un lucru ca acesta. Ale mele sunt numai păcatele. Ale Duhului celui Sfânt sunt toate sfaturile cele bune, pe care eu numai le primesc şi le spun altora, exact aşa cum le-am auzit, fâră să le deformez sau să le stric... La fel şi acum, voi încerca să îţi răspund pe cât voi putea eu mai bine, dar trebuie neapărat ca şi tu să te rogi îndelung. Roagă-L pe Sfântul Duh să mă lumineze, ca să îţi spun ceea ce trebuie şi ceea ce te va ajuta. Mai cere-I să-ţi dea credinţă vie în Domnul nostru Iisus Hristos, Care pentru noi S-a făcut înţelepciune de la Dumnezeu (I Corinteni 1, 30). Fără ajutorul Lui, nu aştept să iasă ceva bun din ceea ce-ţi scriu”. Alcuiva îi scrie: „Neînvăţat şi umil cum sunt, îmi este foarte greu să povăţuiesc un om ca tine, care timp de atâţia ani a fost sub îndrumarea duhovnicească a unuia dintre cei mai de seamă clerici ai noştri. Mintea îmi este săracă, iar inima, şi mai săracă! Dar nu vreau să te refuz, ca să nu-ţi sporesc întristarea. De aceea, mă bizui pe Domnul, pe Care Îl rog să mă lumineze, şi voi încerca să te ajut.”
Şi părintele Rafail Noica ne sfătuieşte să ne rugăm fierbinte ca Dumnezeu să-l lumineze pe duhovnicul nostru şi primele cuvinte pe care le auzim de la el să le primim ca de la Dumnezeu. A face ceea ce el a binecuvântat să faci înseamnă a te lăsa în voia lui Dumnezeu, a-ţi birui mândria, omul cel vechi. Nu se pune problema ca cel de care asculţi să fie sfânt, ci se pune problema să te birui pe tine însuţi (narcisismul şi comoditatea), să te poţi abandona. Exemplul tânărului Porfirie care, la Sfântul Munte, s-a lăsat în mâna unor bătrâni duri, rigizi şi nu tocmai pricepuţi în cele duhovniceşti este edificator.
A face ascultare înseamnă a-ţi tăia voia, a face voia celuilalt, deci, implicit, a-ţi abandona voia proprie. A face ascultare cu bucurie, aşa cum o făcea părintele Porfirie, e mult mai mult: „Înaintarea spirituală, observa prinţul Vladimir Ghika, apare când faci din dragoste ceea ce ai fi făcut din datorie”.
A face ascultare cu bucurie înseamnă a te abandona deplin, lucru care aduce transformări uluitoare. Patericul ne oferă un astfel de exemplu:
„Părinţii unei tinere, care se numea Paisia, au murit şi ea a rămas orfană. Ce s-a gândit ea? Să facă din casa ei un han pentru călugării de la Sketis. A rămas acolo mult timp, găzduindu-i şi îngrijindu-i pe aceştia. După o vreme însă, cheltuind averea, a început să resimtă lipsurile. Atunci s-au lipit de ea nişte oameni fără căpătâi şi au întors-o de la ţinta cea bună, a început să trăiască urât şi a ajuns până la desfrânare. Auzind aceasta, părinţii s-au întristat foarte tare, l-au chemat pe avva Ioan cel Pitic şi i-au zis: <Am auzit, despre sora cutare , că a început să trăiască urât. Când a putut, ea şi-a arătat dragostea faţă de noi. Acum, să ne arătam şi noi dragostea faţă de ea şi să o ajutăm. Osteneşte-te până acolo şi, după înţelepciunea pe care ţi-a dat-o Dumnezeu, ai grijă de dânsa>. Avva Ioan s-a dus la fată şi îi zice babei de la poartă: <Anunţă-mă la stăpâna ta>. Dar ea l-a alungat zicându-i: <Voi i-aţi mâncat toată averea de a rămas săracă>. Avva Ioan îi zice: <Spune-i că îi pot fi de mare folos>. Atunci slugile îi zic, râzând cu subînţeles: <Dar ce-o să-i dai, de vrei să te întâlneşti cu ea?>. El răspunde: <De unde ştiţi voi ce-o să-i dau?>. Baba a urcat şi i-a vorbit stăpânei despre el. Fata îi zice: <Călugării ăştia se plimbă tot timpul pe ţărmul Mării Roşii şi (de multe ori) găsesc mărgăritare>. Şi după ce s-a împodobit îi porunceşte: <Adu-l la mine>. Baba a ieşit, iar fata s-a întins pe pat. Avva Ioan a intrat, s-a aşezat lângă ea şi, privindu-o ţintă în ochi, îi zice: <Cu ce-i vinovat Iisus că ai ajuns în halul acesta?>. Ea a îngheţat toată. Avva şi-a plecat capul şi a început să plângă în hohote. Fata îl întreabă: <De ce plângi avva?>. El şi-a ridicat puţin capul, după care l-a lăsat din nou în jos şi a continuat să plângă zicând: <Cum, satana joacă pe obrazul tău şi eu să nu plâng?>. Auzind aceasta, ea îl întreabă iar:
– Există pocăinţă, avva?
– Există.
– Atunci, du-mă unde vrei tu.
– Să mergem.
Şi ea s-a ridicat să-l urmeze. Avva Ioan a băgat de seamă că n-a dat nici o poruncă, n-a scos nici un cuvânt despre casa ei şi s-a mirat. Când au ajuns în pustie s-a lăsat seara. A făcut pentru ea o pernă din nisip cu semnul crucii deasupra şi i-a zis: <Culcă-te aici!>. Apoi şi-a făcut şi lui una, ceva mai departe, iar dupa ce şi-a terminat rugăciunile s- a întins. Pe la miezul nopţii, trezindu-se, vede un drum luminos, drept de la cer până la ea. Apoi a văzut îngerii care-i ridicau sufletul. S-a sculat, s-a dus lângă ea şi a mişcat-o. Dându-şi seama că era moartă, s-a aruncat cu faţa la pământ şi s-a rugat lui Dumnezeu. Şi a auzit că ora ei de pocăinţă a fost primită mai presus decât pocăinţa multora care petrec vreme îndelungată în pocăinţă, dar fără ardoarea pocăinţei acestei fete.” A
cest „Du-mă unde vrei tu” e cheia miraculoasei metamorfoze ce s-a produs. Abandonul fetei a fost total: n-a dat nici o poruncă, n-a scos nici un cuvânt despre casa ei. (Va urma)
 

Afisari: 1657
Autor: Dan Popovici
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter