Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

Mâna lui Dumnezeu (II)

Data publicarii: 30.10.2009 23:10:00

Abandonarea necondiţionată în mâna Părintelui aduce sporire duhovnicească vizibilă de la zi la zi. Mai târziu, ucenicul, ajuns călugăr iscusit, se abandonează cu uşurinţă nu numai în mâna Părintelui, ci şi în cea a fraţilor, urcând din slavă în slavă. Îmi amintesc mereu cu încântare de un părinte de la Sfântul Munte, pe numele său Sava. El era în mânăstire o unealtă a tuturor. Cine avea nevoie de un om la grădină îl chema pe părintele Sava, când era trebuinţă de un om la bucătărie călugării apelau la el. La orice muncă ceilalţi contau pe ajutorul lui, căci părintele Sava nu refuza pe nimeni. Părintele Sava avea un chip luminos şi o mare pace lăuntrică şi asta pentru că a-l sluji pe aproapele devenise pentru el un mod de a fi. A se abandona celorlalţi devenise pentru el una cu a respira, una cu bătăile inimii. Aşa cum rugăciunea necontenită aduce starea de rugăciune, tot astfel abandonarea necontenită face din aceasta însăşi firea omului. Cei ajunşi la această măsură pot să afirme odată cu Sfântul Maxim Mărturisitorul:
„Nevoia de a alege e o lipsă; desăvârşirea e dincolo de opţiune, ea zămisleşte binele. Actele perfecte şi libere sunt cele în care nu există opţiune... Duhul nu dă naştere nici unei voinţe care îi rezistă. El nu transfigurează prin îndumnezeire decât pe cel ce vrea”.


Voia proprie înseamnă iad, afirma Părintele Rafail Noica într-o conferinţă recentă. Tocmai de aceea, tăierea voii defineşte în limbajul monastic modul prin excelenţă de a trăi. Avva Varsanufie îi revelează capcanele: „Dacă îţi tai voia în una şi în alta nu ţi-o tai, e vădit că şi în ceea ce ai tăiat-o, ai arătat o altă voie. Cel ce se supune, se supune în toate. Şi unul ca acesta nu mai are grijă de mântuirea lui, pentru că altul va răspunde pentru el: cel căruia s-a supus şi s-a încredinţat pe sine”.
Părintele Stăniloae comentează: „Când odată îţi tai voia, iar altădată nu, arăţi că tu însuţi hotărăşti când să ţi-o tai şi când să nu ţi-o tai. Nu te laşi cu adevărat condus de hotărârea părintelui duhovnicesc... astfel nu realizezi comuniunea deplină cu el, ci ţii voia ta ca pe un zid între tine şi acela şi împlicit între tine şi Dumnezeu. Când te-ai încredinţat părintelui, te dezlegi de răspundere... în toată viaţa... şi la ultima judecată. Eroismul acestei renunţări la răspunderea de tine e compensat de eroismul predării sorţii tale părintelui duhovnicesc. Dar, ţi-ai ales în această încredere totală a ta însuţi calea ta, printr-un act de totală răspundere... A lăsa mântuirea ta în grija altuia prin tăierea voii tale, nu înseamnă a te odihni în nepăsare, ci a face totdeauna cu răspundere cele ce ţi se spun de părintele”. Te concentrezi acum doar asupra acestor sarcini.
Pe de altă parte, când ucenicul e îndărătnic, bătrânul trebuie să lase lucrurile în mâna lui Dumnezeu. Avva Ioan Proorocul îi scrie unui frate: „Nu fără rost l-a lăsat bătrânul nemustrat. Căci de multe ori l-a mustrat, dar acela n-a primit mustrarea. Şi văzându-l că nu se îndreaptă, a lăsat lucrul la judecata lui Dumnezeu, zicând: Dumnezeu ştie ce e de folos. Căci fratele e mai bun decât mine".
Lepădarea de sine poate fi numită şi uitare de sine. Amintirea de Dumnezeu e corelată cu uitarea de sine, una aducând-o pe cealaltă: „Pentru a începe să-L întrezărim pe Dumnezeu, trebuie să ne fi pierdut pe noi înşine din vedere”. Numai cel ce jertfeşte cele lumeşti şi trecătoare, observa părintele Stăniloae, dezlegându-se de ele se uită pe sine prin jertfă, se ridică la cele cereşti, nemuritoare, la unitatea iubitoare cu Hristos şi, prin El, cu toţi semenii săi.Uitarea de sine apare chiar şi atunci când te dedici unei idei: într-o dimineaţă, Henri Poincaré, celebrul matematician, se plimba pe un bulevard parizian. Se gândea la o problemă dificilă legată de proprietăţile funcţiilor definite de ecuaţii cu derivate parţiale, când s-a lovit de taraba unui negustor de păsări. A admirat, fără să se gândească la el, un canar splendid şi a plecat luând pasărea. Dar s-a „trezit” după o sută de metri şi s-a întrebat stupefiat, ce căuta pe bulevard cu o colivie în mână.
Când uitarea de sine e ancorată în amintirea de Dumnezeu, cel în cauză îşi sporeşte trezvia. Starea celui ce s-a lăsat în mâna lui Dumnezeu nu e deloc una flască, ci una detensionată. Detensionată pentru că s-a lăsat cu totul în mâna lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp vigilentă, căci omul trebuie să aştepte ispita până la ultima suflare.
Abandonarea e calea firescului, a inteligenţei şi receptivităţii. A te abandona înseamnă a merge pe drumul care-ţi stă cel mai la îndemână, a nu te ambiţiona, a nu forţa lucrurile, a nu încerca să înoţi în amonte, a nu-ţi crea singur probleme (complexe de vinovăţie, scindări lăuntrice), a curge în albia a ceea ce-ţi este accesibilă şi facilă în momentul de faţă, pentru că doar aşa vei putea trece într-o nouă etapă. Permiţi vieţii să curgă fără să încerci să controlezi, să impui, să manipulezi ori să disciplinezi.
Un om care s-a abandonat Domnului e mereu spontan. El nu trăieşte după şabloane, ci permite situaţiei să funcţioneze prin el, nu îi opune rezistenţă. E non-rezistent. În viaţa cuviosului Paisie Aghioritul găsim multe momente când acesta după o zi extrem de solicitantă, asaltat de pelerini, se retrage la chilie pentru a-şi trage puţin sufletul. Nu apucă să închidă bine uşa, că cineva bate în ea. Obosit, chinuit de boli înfricoşătoare, atletul lui Hristos deschide din nou uşa, fără să ezite. Un astfel de om nu reacţionează, ci răspunde, se mulează pe fiecare eveniment. El nu trăieşte prin trecut, prin reţete. Nu trăieşte nici în viitor, neavând nici planuri cincinale, nici ceva de predat la termen, nici ţeluri bătute în cuie. Trăind în prezent, clipă de clipă, e mereu imprevizibil. Domnul îi spune lui Nicodim: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi-am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus. Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul” (In. 3, 5-8).
Nici chiar el nu ştie care va fi răspunsul pe care-l va da clipei următoare. Avraam, ucenicul avvei Sisoe, nu ştia când bătea la uşa bătrânului dacă va fi primit sau dacă va auzi: „Fugi, Avraam, nu intra, acum n-au timp cele de aici”; pelerinii care-l căutau pe cuviosul Paisie Aghioritul aveau parte de multe ori de răspunsuri năucitoare. Odată, au venit la el mai mulţi tineri, ispitindu-l să facă o minune. Cuviosul i-a rugat să aştepte puţin. S-a dus la bucătărie de unde s-a întors cu un cuţit mare: „Iată ce minune m-am gândit să fac: să vă tai capetele şi să vi le pun la loc”. Altora, care veniseră la el având în gând că monahii sunt nişte trântori, când l-au întrebat ce face, le-a replicat: „Păzesc furnicile, să nu se bată”.
Flexibilitatea şi smerenia sunt şi ele criterii care validează autenticitatea stării de abandonare. Un mare avvă se afla pe patul de moarte. Ucenicii s-au adunat în jurul lui şi i-au cerut cuvântul de pe urmă. Abia vorbind, i-a şoptit în urechea celui care se afla mai aproape de el: „Viaţa e ca un fluviu”. Acesta le-a reprodus celorlalţi apoftegma. Un novice a părut a avea altă părere şi a început să şi-o argumenteze. Atunci bătrânul i-a şoptit celui ce se afla mai aproape de el, cu aceeaşi linişte: „Bine, atunci spune-le că viaţa nu e ca un fluviu” şi şi-a dat duhul. Cel flexibil e asemeni unei oglinzi care reflectă orice, care nu face mofturi. Asemeni celui ce se abandonează, oglinda nu are preferinţe, nu discriminează: „Pe acesta îl voi reflecta, iar pe celălalt nu”. La polul opus flexibilităţii oglinzii se află rigiditatea plăcii fotografice, care reţine doar o singură imagine. E omul unei singure cărţi de care se temea Aquinatul. Smerenia e similară flexibilităţii, căci omul smerit lasă totdeauna după celălalt, acordă prioritate voii lui. Smerenia şi a te lăsa cu totul în mâna lui Dumnezeu sunt unul şi acelaşi lucru. Dar această încredere nezdruncinată nu poate apărea decât după ce omul cel vechi a fost zdruncinat cu totul, după ce inima de piatră a fost frântă în bucăţi. Fluierul trebuie să-l scobeşti, să fie gol pe dinăuntru pentru a putea cânta cu el. Similar, trebuie să ne golim de ego pentru ca Dumnezeu să poată grăi prin noi. Sfântul Ioan Scărarul scrie: „Pentru cei care sunt încă la început, sfânta smerenie îi îndeamnă la o pocăinţă sinceră şi la o convertire curăţitoare, amândouă fiind precum componentele unei pâini bune: făina şi drojdia. Prin pocăinţă, sufletul este zdrobit şi măcinat, iar prin convertire el este oarecum unit cu Dumnezeu, plămădindu-se cu ajutorul apei lacrimilor; mai pe urmă, prin lucrarea focului dumnezeiesc, el devine pâinea sfintei smerenii, fără de nicio urmă de drojdie de orgoliu (. . .). Primul şi cel mai de seamă rod al acestei experienţe este acceptarea bucuroasă a umilirilor care vindecă bolile sufletului şi păcatele cele mai mari. Al doilea rod este lepădarea oricarei mânii şi liniştirea ce decurge din aceasta. Al treilea şi cel mai de preţ rezultat este o neîncredere sinceră în propriile virtuţi şi o continuă dorinţă de a se lăsa învăţat”. (VA URMA)
 

Afisari: 2637
Autor: Dan Popovici
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: Popescu Roxana (Nov, Wed 04, 2009 / 13:53)
Da sunt puţini cei care vor să înţeleagă aceste lucruri. Cu cât devenim mai maturi considerăm că trecerea anilor şi vârsta sunt un atu pentru noi. Cât de greu e sa ne umilim şi să arătam că într+un loc suntem mediocri sau chiar proşti şi nu ne pricepem la toate. Cât de dornici de preamarire si haine frumoase suntem, dornici mereu de laude şi ne credem atoateştiutori. Închipuite fiinţe mai sunt oamenii!
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter