Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

Mâna lui Dumnezeu (III)

Data publicarii: 15.11.2009 12:17:00

O veritabilă uitare de sine îşi dobândeşte ca şi însoţitoare statornică pacea lăuntrică şi lipsa de frică: variaţiunile pe această temă nu sunt deloc rare în Pateric. După avva Iosif din Panefisi, „Dacă vrei să fii liniştit oriunde te vei duce, în tot ce faci spune: Cine sunt eu? Şi nu judeca pe nimeni". Avva Pimen remarcă şi el: „Dacă te dispreţuieşti pe tine, vei fi liniştit oriunde te afli”; mai mult, după avva Evagrie: „Fericit călugărul ce se socoteşte pe sine gunoiul tuturor”.
 

Să mai furnizăm încă un instrument pentru verificarea uitării de sine: când aceasta e autentică, mijloacele au devenit scopuri: eşti deplin prezent în ceea ce faci, eşti complet absorbit de cea mai neînsemnată acţiune, fără a fi în vreun fel ataşat de ea. Ceea ce faci nu mai faci pentru tine, ci pentru slava lui Dumnezeu. Avva Sisoe spunea: „Cel ce se ţine nebăgat în seamă împlineşte toată Scriptura”. Toate virtuţile constau în această detaşare de sine. Nimic făcut cu egoism, posesiv, non-detaşat nu poate fi un lucru bun, o virtute: Fă orice lucru detaşat, debarasat de părerea de sine, de egoism. Bucuria noastră stă în exercitarea feluritelor noastre puteri în slujba omenirii. Atunci activitatea noastră se reglează fără să se mecanicizeze, o muncă pe care nu nevoia o aţâţă, ci bucuria sufletului o însufleţeşte. O astfel de muncă nu va mai fi o imitaţie oarbă a mulţimii, o supunere laşă modei. Cu ea dobândim conştiinţa că: „El e începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor şi vedem că El este izvorul şi îndemnul muncii noastre şi desăvârşirea ei, şi de aceea lucrul nostru e însoţit de pace şi bucurie”...

 

 

Înclinăm mereu să despărţim bucuria de muncă. Ziua de muncă nu e ziua noastră de bucurie, pentru aceasta ne trebuie o zi de sărbătoare, căci în restriştea în care suntem nu putem găsi o sărbătoare în munca noastră. Râul îşi are sărbătoarea în necontenita lui alergare, focul în izbucnirea flăcărilor, parfumul florilor în străbaterea atmosferei, dar pentru noi nu e sărbătoare în munca noastră zilnică. Munca ne covârşeşte fiindcă nu ne putem desface de noi (de ego) şi să ne dăruim deplin şi bucuros ei. Oamenii spun: „Fac multe osteneli, mă rog îndelung, însă nu se întâmplă nimic”.
Orice putere am avea, ea ne vine din Sursa Originară, de la Dumnezeu. Nu ne aparţine cu adevărat. Noi suntem doar vehiculul. Deci atunci când egoul începe să facă ceva nimic nu se întâmplă. Secretul e ca să faci ceva fără a aduce şi egoul ( posesivitatea, ataşamentul, mândria) în acea acţiune. Dacă poţi să faci ceva fără să-ţi aduci şi egoul, totul se va întâmpla de la sine.
Eugen Herrigel, un gânditor german, se afla într-o mânăstire din Extremul Orient. Învăţa tragerea cu arcul, iar maestrul i-a spus: „Îngăduie-i forţei vieţii să ţintească şi las-o tot pe ea să dea drumul la săgeată. Tu să nu faci nimic”. Era dificil, aproape imposibil pentru un om care întreaga viaţă a filtrat totul prin ego. Lui Herrigel i-a fost imposibil să înţeleagă: „Dacă nu slobozesc eu săgeata, cine s-o facă ? Dacă nu fac nici un efort, nu se va întâmpla nimic”. Timp de trei ani s-a aflat acolo împreună cu maestrul lui. A învăţat arta în complexitatea ei – pe cât de complet a putut. Ţinta sa era sută la sută exactă. Săgeata ajungea întotdeauna la ţintă, însă maestrul continua să dea din cap dezaprobator, spunând: „Asta nu înseamnă nimic”. Rezultatul era sută la sută exact, dar maestrul spunea: „Asta nu e nimic; nu ai învăţat nimic. Încă eşti tu cel ce dă drumul la săgeată. Iar pe noi nu ne interesează ţinta, ci tu. Pe noi nu ne interesează celălalt capăt, ci persoana ta. Tu eşti ţinta. Ţinta de acolo nu e ţinta propriu-zisă. Când săgeata va fi eliberată fără ajutorul tău, când forţa vieţii te-a luat în posesie, numai atunci s-a întâmplat, pentru că tragerea cu arcul nu este scopul: a te lăsa în mâna lui Dumnezeu este scopul. Maestrul spunea: „Chiar dacă ratezi – chiar dacă ratezi de tot ţinta – este irelevant. Însă nu ar trebui să ratezi Sursa Originară”. Herrigel era disperat. Şi cu cât era mai disperat, cu atât mai mare era efortul egotic pe care-l făcea. Cu cât încerca mai mult, cu atât maestrul îi spunea : „Încă nu ai învăţat”. Apoi a venit o zi în care Herrigel a gândit: „Este imposibil, nu se poate întâmpla. Trei ani înseamnă o perioadă suficient de lungă. Am făcut atâtea eforturi zilnice”. S-a simţit frustrat. I-a spus maestrului: „Aş vrea să plec. Nu cred că asta este pentru mine. Mi se pare imposibil de înţeles. Am făcut tot ce am putut însă nu se întâmplă nimic”. Maestrul a răspuns: „Tot ceea ce făceai, făceai egotic; nu lăsai forţa vieţii să facă nimic. Tu eşti obstacolul ei”. Herrigel a decis să plece. În ziua în care pleca, s-a dus să-i spună la revedere maestrului. Maestrul antrena pe altcineva în acel moment. Herrigel doar stătea acolo. Pentru prima oară era relaxat, neobsedat de propria reuşită, pentru că acum era pe picior de plecare, deci renunţase la efort, la acel efort egotic, şi deja nu mai avea nici un scop în şederea lui acolo. Doar stătea liniştit şi îl privea pe maestru fără ochii dorinţei, ambiţiei, împlinirii. Îl privea pur şi simplu pe maestru şi pentru prima oară în trei ani şi-a dat seama că nu maestrul era cel ce dădea drumul la săgeată, ci forţa vieţii. Săgeata era lăsată de altceva, ceva care nu provenea din ego, ci dintr-un dincolo. Stătea acolo ca şi hipnotizat. S-a apropiat de maestru, i-a luat arcul din mână şi a dat drumul la săgeată, iar maestrul a spus: „Exact, ai reuşit”. Iar Herrigel a scris: „Ştiu acum care este diferenţa dacă forţa vieţii îi dă drumul şi dacă îi dau drumul eu”.
Totul era acum atât de clar, nimic nu trebuia lămurit, nu era nevoie de absolut nici o explicaţie. Acum putem înţelege întrebarea retorică a lui Tagore: „Cum mă pot întovărăşi cu Tine, decât în această muncă a mea, care a devenit munca Ta?”.

 

Patericul oferă modele exemplare ale acestui mod de situare în existenţă.
Povesteau despre Ioan cel Pitic că, după ce s-a retras la Sketis, lângă un bătrân din Tebaida, a trăit în pustiu. Părintele său a luat un băţ uscat, l-a răsădit si i-a zis: „ În fiecare zi stropeşte-l cu câte un ulcior de apa ( proaspătă), până când va rodi”. De la chilia lor până la apă era o distanţă mare, pleca la apusul soarelui şi se întorcea abia dimineaţa, la răsărit. După trei ani băţul a prins viaţă şi a rodit. Bătrânul a luat un fruct şi l-a dus la biserică, spunând fraţilor: „Luaţi şi mâncaţi fructul ascultării”.
Avva Ioan Persul este şi el o instanţiere potrivită a acestui mod de a trăi neapăsat de egoism şi posesivitate: Locuia în Arabia Egiptului şi a împrumutat, odată, de la un frate un galben, ca să-şi cumpere pânză de in pentru lucru. Alt frate a venit la dânsul şi l-a rugat: „Te rog, avva, dă-mi o bucăţică de pânză ca să-mi fac o haină”. El i-a dat cu bucurie. Apoi încă un frate a venit şi l-a rugat: „Dă-mi o bucăţică de pânză ca să-mi fac o haină”. I-a dat şi lui. Au cerut şi alţii şi le-a dat tuturor simplu, cu bucurie. La urmă a venit şi stăpânul galbenului, ca să i-l ceară înapoi. Bătrânul îi zice: „Mă duc şi ţi-l aduc”. Dar cum nu avea de unde să i-l dea, s-a dus la avva Iacob, diaconul, ca să-i ceară lui o monedă şi să-i întoarcă fratelui datoria. Cum mergea el, a găsit un galben pe jos, dar nu s-a atins de el. A făcut o rugăciune şi s-a întors la chilie. Fratele s-a întors iarăşi, sâcâindu-l să-i întoarcă datoria. Bătrânul îi zice: „Am eu grijă de asta”. A plecat din nou şi a găsit moneda pe jos, unde era şi prima dată. Din nou a făcut o rugăciune, după care s-a întors la chilie. A treia oară fratele a venit să-l sâcâie. Bătrânul îi zice: „De data asta ţi-l aduc negreşit”. A ieşit, a mers prin locul acela şi a găsit galbenul unde era şi mai înainte. A făcut o rugăciune şi l-a luat, apoi s-a dus la avva Iacob şi-i zice: „Avva, când veneam la tine am găsit banul acesta pe drum. Te rog, dă de veste prin împrejurimi, să nu-l fi pierdut cineva. Iar dacă-l găseşti pe stăpân, dă-i-l înapoi”. Bătrânul s-a dus, a întrebat peste tot vreme de trei zile, dar n-a găsit pe nimeni care să fi pierdut banul. Atunci bătrânul îi zice avvei Iacob: „Dacă nu l-a pierdut nimeni, dă-i-l fratelui cutare, pentru că-i sunt îndatorat şi când veneam la tine ca să te rog să mă ajuţi să-mi plătesc datoria, l-am găsit pe jos”. Bătrânul s-a minunat că, deşi avea atâta nevoie, nu l-a luat imediat şi nu i l-a dat fratelui. Încă un lucru uimitor: dacă venea cineva la dânsul şi avea nevoie de vreun lucru, nu i-l dădea el însuşi, ci spunea: „Du-te şi ia ce-ţi trebuie”. Iar când acela îl aducea înapoi, îi spunea „Pune-l la locul lui”. Iar dacă nu-l aducea înapoi nu-i spunea nimic.

 

Se povesteşte că miriapodul era foarte fericit până ce o broască, în joacă, i-a zis: „Spune-mi, te rog, care picior vine după care ?”. Aceasta îl scoase într-atât din minţi încât căzu zăpăcit în şanţ tot gândind cum face el de aleargă. Îndemânarea miriapodului de a-şi folosi simultan picioarele nu ţine de o învăţare, de o metodă, de o tehnică. Ea funcţionează spontan, natural, ingenuu, fără crispare. E un dar. Ea e cea care îl ghidează pe orice artist sau meseriaş autentic, e însăşi puterea lui creatoare, izvorul inspiraţiei sale. „Această putere este blocată atunci când omul încearcă să o stăpânească cu metode şi tehnici formale”.
Sfântul, asemeni copilului, artistului, meseriaşului, nu mai trăieşte la nivelul mental. Există însă o mare diferenţă între ei: spontaneitatea artistului e una naturală, imanentă, cea a sfântului e supranaturală, transcendentă, harică. Când ne naştem mintea noastră e doar o sămânţă. Ea încolţeşte şi creşte extrem de încet. De aceea copilul e ca un animăluţ. El, ca şi animalul, ca şi nebunul, ca şi artistul, nu trăieşte prin minte. Toţi sunt imprevizibili. E necesar ca mintea să se dezvolte, dar e la fel de necesar ca mai apoi să fie transceansă. Aceasta o realizează sfântul. Acesta nu mai trăieşte prin minte, ci prin har, prin Dumnezeu. O tehnică foarte dificilă sau o acumulare enciclopedică de cuvinte de înţelepciune e doar  „o imitare măiestrită, o spontaneitate falsă în care planificarea atentă nu se observă”. Un teolog, în sensul non- etimologic al cuvântului, poate vorbi mult mai frumos decât un sfânt.

 

La un concurs desfăşurat în Anglia între sosiile lui Chaplin, acesta a participat şi el incognito şi în final s-a clasat pe locul doi! Trăind prin minte pierzi miraculosul, taina, freamătul, celebarea vieţii. Nu accepţi ceea ce nu intră în şabloanele tale atât de înguste. Şi viaţa are o bogăţie inimaginabilă! Cum ai putea să auzi prin minte „muzica frunzelor de primăvară ori aripile gâzelor zumzăind; să te bucuri de sunetul blând al vântului alergând pe ape, de mirosul lui, curăţat de ploaia amiezei sau aromat de esenţa pinului”(o căpetenie Seattle), să celebrezi dansul fulgilor de zăpadă, într-o ninsoare liniştită pe înserat... să simţi pulsaţia tainică a harului în cele mai umile lucruri ? Adevărul nu poate fi cunoscut teoretic, ci doar trăit. Nu poţi trăi în castelele de nisip ale minţii. Mintea e utilă în lumea făcută de om, în a studia lumea exterioară, dar nu în ceea ce priveşte problemele lăuntrice ale omului.
 

Un frate îl întreabă pe avva Varsanufie: „Când mă îndoiesc de un lucru, dacă să-l fac sau nu, spune-mi ce să fac ?” şi primeşte următorul răspuns: „Cînd se iveşte trebuinţa să faci un lucru, roagă pe Dumnezeu de trei ori, cerîndu-i să nu rătăceşti. Si dacă rămîi în acelaş gînd, fă ce-ţi spune el, căci el vine dela Dumnezeu şi nu dela tine. Cînd nu dobîndeşti siguranţa, întreabă-i pe Părinţi”. Sfântul Macarie de la Optina sfătuieşte şi el: „Dacă este nevoie să iei rapid o decizie şi îţi dai seama că trebuie să te sfătuieşti cu cineva despre subiectul care te preocupă, dar nu ai pe nimeni lângă tine care ar putea să te ajute, aleargă la Dumnezeu, aşa cum ne povăţuiesc Sfinţii Părinţi, şi cere-I ajutorul de trei ori. După aceea, fă ceea ce te luminează El”.

 

Viaţa e mereu imprevizibilă şi a te raporta la ea prin şabloane nu e deloc potrivit. Se spune că un ţăran avea un cal superb, un exemplar de rasă, pentru care ceilalţi săteni îl fericeau. Într-o seară calul nu s-a mai întors de la păscut, astfel că vecinii s-au strâns ca să-l compătimească pentru atâta nenoroc. El a spus doar atât: „Poate c-o fi aşa, poate că n-o fi aşa”. Peste câteva zile calul s-a întors, aducând cu el şapte cai sălbatici, iar vecinii s-au minunat pentru norocul lui. El le-a dat însă aceeaşi replică: „Poate c-o fi aşa, poate că n-o fi aşa”. În ziua următoare, fiul său a încercat să pună şaua pe unul din caii sălbatici şi să-l călărească, însă a fost aruncat din şa şi şi-a rupt piciorul. Consătenii s-au înfiinţat din nou pentru a-l compătimi ţăranul a răspuns invariabil: „Poate c-o fi aşa, poate că n-o fi aşa”. La scurt timp, s-a pornit război şi toţi cei tineri au trebuit să plece la oaste, doar odrasla săteanului rămânând acasă din cauza accidentului hipic. Când vecinii s-au strâns din nou pentru a-i spune cât de bine s-a sfârşit totul, au auzit din nou: „Poate c-o fi aşa, poate că n-o fi aşa”.
Orice situaţie e atât de complexă încât mintea noastră nu o poate califica. Dacă în ştiinţă, în a pătrunde tainele lumii materialnice, îndoiala a devenit unica metodologie (de investigare), în cele duhovniceşti, încrederea e unica metodologie. Ţăranul de mai sus e o instanţiere a lui Iov: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”(Iov 1, 21).
 

Când trăiesc prin credinţă, prin încredere, nu prin mica şi infatuata mea înţelepciune, atunci toate le primesc cu seninătate şi recunoştinţă. Când trăiesc prin minte, când eu decid ce e bine şi ce e rău, atunci şi cele mai mărunte lucruri o să mă dea peste cap. „Un copil, la grădiniţă, încearcă să îşi încalţe cizmuliţele. Pentru că nu se descurca, a cerut ajutorul educatoarei. Cu tot trasul şi împinsul, cizmuliţele nu voiau nicidecum să intre. Până când a reuşit totuşi să îl incalţe, educatoarei i-au apărut broboane de transpiraţie pe frunte. De aceea aproape că i-au dat lacrimile când copilul i-a zis: - Doamnă, dar sunt puse invels…Într-adevăr, erau puse greşit… Nu a fost cu nimic mai uşor să îi scoată cizmuliţele decât să i le pună, totuşi a reuşit să îşi păstreze calmul până când cizmuliţele au fost iar încălţate, tot cu sudoare pe frunte, dar de data aceasta aşa cum trebuia. Însă atunci băieţelul a zis:- Cizmuliţele astea nu sunt ale mele!!! În loc să ţipe la el „De ce nu mi-ai spus?”, educatoarea şi-a muşcat buza şi încă o dată s-a chinuit sã îl descalţe. Când s-a terminat chinul descălţatului, băieţelul i-a spus:- Sunt cizmuliţele flatelui meu. Mama mi-a zis să le încalţ pe astea azi. Acum ea nu mai ştia ce să facă… Să plângă sau să râdă? A reuşit totuşi să strângă suficientă răbdare pentru a se lupta din nou cu cizmuliţele. Când, în sfârşit, l-a încălţat, înainte de a-l trimîte afară la joacă, l-a întrebat:- Şi acum, unde îţi sunt mănuşile? Trebuie să ţi le pun în mâini ca să poţi pleca afară!- Le-am băgat în cizmuliţe ca să nu le pield…”.

 

Dacă trăieşti prin minte, inevitabil, cândva îţi vei pierde răbdarea, nu vei rezista, cândva vei exploda. A trăi prin minte înseamnă a trăi în timp, înseamnă a întreba: când?, până când?, de ce (eu/mie...)? Când trăieşti prin minte, vei interpreta tot ce se întâmplă, tot ce ţi se spune. Vei fi de acord sau nu, dar nu vei accepta cu adevărat, nu te vei abandona în mod real. A fi ucenic, a te lăsa în mâna unui părinte, înseamnă a nu mai trăi prin minte. Dacă ucenicul îl ascultă pe bătrân prin mintea sa, prin şabloanele sale, transformarea nu se va produce niciodată. El va rămâne acelaşi. Metamorfoza are loc doar când dai „mulţumire pentru toate”(I Tes. 5, 18), când, odată cu Sfântul Ioan Gură de Aur, poţi spune „Slavă lui Dumnezeu pentru toate !”.
Când trăieşti prin minte, trăieşti după un set de reguli (prejudecăţi) şi tot ceea ce nu se potriveşte cu ele, nu vei putea accepta, nu vei putea să dai slavă lui Dumnezeu pentru toate; vei respinge, te vei indigna. Dacă avva Macarie ar fi trăit prin minte, atunci când sătenii l-au luat pe sus, s-ar fi opus, s-ar fi justificat, ar fi adus argumente în favoarea sa. Când nu mai trăieşti prin minte, remarca cineva, nu mai există nici o diferenţă între a accepta şi a respinge. Atunci nici un gând, nici o părere nu te mai poate influenţa, nu te mai poate perturba: nici respectul, nici dispreţul celorlalţi, nici succesul, nici eşecul. Totul este în regulă aşa cum este. Curgi împreună cu existenţa, într-o stare de imperturbabilitate. E ceea ce avva Macarie l-a învăţat pe un frate care s-a dus la el şi i-a zis: „Avvo, spune-mi cuvânt să mă mântuiesc! Şi i-a zis batrânul: du-te la mormânt şi ocărăşte morţii! Deci ducându-se fratele a ocarât şi a azvârlit cu pietre şi venind a vestit batrânului. Şi i-a zis batrânul: nimic nu ţi-au grăit? Iar el a răspuns: nu. I-a zis lui bătrânul: du-te şi mâine şi îi slăveşte! Deci mergând fratele, i-a slăvit zicând: apostolilor, sfinţilor şi drepţilor! Şi a venit la bătrânul şi i-a zis: i-am slăvit. Şi-a zis bătrânul: nimic nu ţi-au răspuns? A zis fratele: nu. I-a zis lui bătrânul: ştii cu câte i-ai necinstit şi nimic nu ţi-au răspuns şi cu câte i-ai slăvit şi nimic nu ţi-au grăit? Aşa şi tu, dacă voieşti să te mântuieşti, fă-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor să nu o socoteşti, ca cei morţi să fii şi poţi să te mântuieşti”. (VA URMA)


 

Afisari: 1578
Autor: Dan Popovici
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter