Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

Mâna lui Dumnezeu (IV)

Data publicarii: 04.01.2010 00:32:00

Avva Macarie spunea: „De s-a făcut întru tine defăimarea ca lauda şi sărăcia ca bogăţia şi lipsa ca îndestularea, nu vei muri”. În dobândirea blândeţii şi a lipsei de mânie, după învăţătura Sfântulului Ioan Scărarul, într-o primă etapă trebuie să avem grijă ca buzele noastre să tacă, chiar dacă inima este tulburată. În etapa a doua, e rândul gândurilor să tacă. Nevoitorul va observa doar fluxul gândurilor, fără a le alimenta în vreun fel: nici nu se va complace în ele, nici nu se va împotrivi lor. Încet, încet, acestea se vor stinge, deşi inima va mai fi puţin tulburată. În final, oricât ar bate vânturile jignirilor şi ale necinstirilor, pe marea sufletului va fi pentru totdeauna linişte.
 

Gheron Iosif ne învaţă şi el cum să nu mai trăim prin minte. Pe cât de simplu, pe atât de greu : „A lucra rugăciunea minţii înseamnă a te sili pe tine însuţi să spui continuu rugăciunea cu gura. Fără întrerupere. La început repede; să nu aibă timp mintea să nască gânduri trecătoare. Să ai atenţia concentrată numai asupra cuvintelor : "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă". După mult timp (de rostire cu glasul) se obişnuieşte mintea şi o spune de la sine. Şi te îndulceşti de ea ca şi când ai avea miere în gură. Şi doreşti să o tot spui. Dacă o laşi, îţi pare foarte rău... Dacă vei putea să spui rugăciunea neîncetat şi cu voce, în două-trei luni o vei deprinde. Şi te va umbri harul şi te va răcori binefăcător. Numai să poţi să o spui cu voce şi fără întrerupere. Când o va prelua mintea, atunci vei înceta să o mai spui cu gura. Şi iarăşi, dacă mintea o lasă, începe de la sine a o spune gura. Toată strădania este trebuincioasă atunci când o spui cu gura, până când se va deprinde, la început. Apoi, în toţi anii vieţii tale, o vei spune cu mintea fără osteneală”.
Omul profan nu poate concepe un alt mod de a trăi, decât prin minte sau prin simţuri. Lucrătorii rugăciunii vor descoperi că aceasta e doar interfaţa.

Gheron Iosif continuă: „Când mintea ajunge să se obişnuiască şi să se umple - să o înveţe bine (rugăciunea) - atunci o trimite şi în inimă. Pentru că mintea ta este cea care hrăneşte sufletul. Lucrarea ei este aceea de a coborî în inimă tot ceea ce vede sau aude, fie bun, fie rău, deoarece în inimă este centrul puterii duhovniceşti şi trupeşti a omului, este tronul minţii. Deci, când cel care se roagă îşi păzeşte mintea să nu-şi imagineze nimic şi este atent numai la cerinţele rugăciunii, atunci respirând uşor, cu oarecare efort şi voinţă, o pogoară în inimă şi o ţine înlăuntru şi spune cu ritm rugăciunea: <Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă>. La început, spune de câteva ori rugăciunea şi respiră o dată. După aceea, când mintea se obişnuieşte să stea în inimă, spune la fiecare respiraţie o dată rugăciunea: <Doamne Iisuse Hristoase> însuflând, şi: <miluieşte-mă> răsuflând. Aceasta se face până când harul dumnezeiesc va umbri şi va lucra în suflet. După aceasta, totul este contemplaţie (vedere duhovnicească)”.
Acum omul nu mai trăieşte prin minte, ci prin Duhul lui Dumnezeu. Până a ajunge însă acolo sunt multe trepte.


Începătorul, pentru a nu greşi, trebuie să se roage pentru orice lucru, aşa cum sfătuieşte avva Varsanufie: „Păzeşte totdeauna pe Dumnezeu în duhul tău, rugîndu-te pentru orice lucru şi păşeşte cu hotărîre pe căile tale. Nu căuta să placi oamenilor şi vei primi harul lui Dumnezeu. Căci cei ce caută să placă oamenilor sînt streini de Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu nu este în ei. Să ai Duhul lui Dumnezeu şi El te va învăţa toate precum e drept. Căci fără El nu poţi izbuti ceva cum se cuvine”.
 

Pentru cel ce n-a deprins nici simpla rugăciune de Ceaslov, există şi căi pur omeneşti, introductive, pentru a învăţa să fiinţezi la nivelele mai profunde ale fiinţei: a trăi totul fie prin acceptare, fie prin respingere. Când simţim că pierdem o stare de fericire, încercăm cu disperare să ne agăţăm de ea, desigur, fără a reuşi. Se poate, totuşi, face ceva? Am citit un răspuns profund: „Ori de câte ori se va mai întâmpla asta, nu fii nefericit, las-o să se întâmple şi accept-o. Lucrul ăsta e greu. Când fericirea survine, o accepţi, când te simţi fericit nu-ţi pui nici o întrebare de genul: <De ce s-a întâmplat? De ce tocmai mie?>. Fericirea o accepţi. Dar când vine suferinţa, când vine nefericirea, imediat te întrebi: <De ce s-a întâmplat? De ce tocmai mie?>. Poartă-te la fel cu amândouă, ai aceeaşi atitudine faţă de amândouă".

Există două posibilităţi: fie să faci cu nefericirea la fel cum ai făcut cu fericirea, fie să faci cu fericirea cum ai făcut cu nefericirea. Fie le accepţi pe amândouă, fie le respingi pe amândouă, şi atunci va avea loc o transformare. Dacă le poţi accepta pe amândouă, atunci când vine suferinţa accept-o ca făcând parte din viaţă şi, brusc, natura suferinţei se transformă. Prin acceptare, calitatea se transformă – pentru că nimeni nu poate să accepte suferinţa. Dacă o accepţi, ai schimbat-o, nu mai e suferinţă, pentru că noi putem accepta numai fericirea. Înţelesul mai adânc este următorul: tot ce accepţi devine fericire şi tot ce respingi devine durere, suferinţă, nefericire. Nimic nu e fericire, nimic nu e nefericire – e doar acceptarea sau respingerea ta. Încearcă asta. Şi, să ştii, ţi s-a intâmplat de multe ori fără să-ţi dai seama.
 

Iubeşti o persoană, eşti fericit. Accepţi persoana, există fericirea. Apoi vine un moment când respingi aceeaşi persoană. Persoana e aceeaşi; nu o iubeşti, nu o accepţi. Persoana produce acum nefericire, iar aceeaşi persoană a creat înainte fericire. Acelaşi obiect îţi poate da fericire şi nefericire. Aşadar se pare că obiectul nu e important. Totul depinde de tine, de faptul dacă accepţi sau respingi. Cel care poate să accepte în mod egal şi suferinţa şi fericirea va transcende, după cum va transcende şi cel care poate să le respingă pe amândouă. Astea sunt cele două căi, căile de bază ale transformării. Dar amândouă fac acelaşi lucru. Dacă respingi fericirea nu poţi să fii niciodată nefericit, dacă accepţi nefericirea nu poţi să fii niciodată nefericit. Problema apare din cauză că tu împarţi. Tu spui: asta e fericire şi aia e nefericire. Şi împărţirea e în mintea ta – realitatea nu e împărţită. În realitate, fericirea devine nefericire, nefericirea devine fericire. Ele curg. Sunt cele două feţe ale monedei, ale realităţii pământeşti. Omul duhovnicesc le-a transcens. Este exact ca piscurile şi văile: dacă există un pisc, există şi o vale. Iar valea şi piscul nu sunt în contradicţie, ele fac parte dintr-un singur fenomen. Dacă respingi valea şi accepţi piscul, ai să fii nefericit, pentru că acolo unde este un pisc, este şi o vale. Şi cu cât e mai înalt piscul, cu atât e valea mai adâncă. Aşa că, dacă iubeşti Everestul, trebuie să iubeşti şi văile. Fericirea e ca un pisc şi nefericirea e ca o vale. Du-te pe malul mării şi meditează la valuri. Valul se ridică, dar în spatele lui e un gol, o vale. Fiecare val e urmat de o vale. Cu cât e mai înalt valul, cu atât e mai adâncă valea care vine imediat după el. Asta sunt fericirea şi nefericirea – valuri. Ori de câte ori te afli pe piscul înalt al fericirii pământeşti, urmează imediat nefericirea. Aşa e viaţa, trebuie să accepţi. Dacă spui: „Accept numai piscurile, nu şi văile”, dai dovadă de prostie şi ai să fii nefericit. Când accepţi numai piscurile, cauţi să eviţi văile. Nu te dai în lături de la a-ţi folosi şiretenia pentru a evita ceea ce consideri a fi nefericire. Dar vicleşugul nu te poate duce departe.
 

Se povesteşte că, odată, un bărbat a venit la Moise, dorind să fie învăţat graiul animalelor, căci, a zis el, oamenii se folosesc de limbaj numai pentru a-şi procura hrana şi a-i amăgi pe alţii. Prin urmare, cunoaşterea limbii animalelor s-ar putea să-l pună pe calea credinţei. Moise nu era deloc dornic să-i îndeplinească dorinţa, întrucât ştia că o astfel de cunoaştere s-ar dovedi nefolositoare pentru el. Dar cum omul stăruia, Moise a cerut sfatul Domnului şi, în cele din urmă, l-a învăţat graiul păsărilor şi al câinilor. În dimineaţa următoare, omul s-a dus printre animale şi a auzit o discuţie între cocoş şi câine. Câinele îi reproşa cocoşului că ciugulea bucăţelele de pâine care cădeau de pe masa stăpânului, deşi ar fi găsit din belşug boabe de porumb cu care să se hrănească, pe când câinele nu poate să mănânce decât pâine. Ca să-l împace, cocoşul i-a spus că a doua zi calul stăpânului va muri, drept care va avea carne din belşug. Auzind acest lucru, stăpânul s-a grăbit să vândă calul iar câinele, nemulţumit de lipsa mâncării, s-a legat iarăşi de cocoş. Atunci cocoşul i-a spus despre catâr că urmează să moară, iar stăpânul a vândut şi catârul. După care cocoşul a prevestit moartea unui rob, pe care stăpânul l-a vândut numaidecât. Pierzându-şi răbdarea, câinele l-a ocărât pe cocoş ca fiind regele mincinoşilor, la care acesta s-a scuzat zicând că robul, calul şi catârul muriseră într-adevăr, numai că stăpânul lor apucase să-i vândă, trecând astfel paguba în seama altora. După care a adăugat că a doua zi însuşi stăpânul urma să moară, drept pedeapsă pentru negoţurile sale necinstite, aşa că va fi mâncare din belşug pentru câine la masa de înmormântare. Auzind aceasta, stăpânul s-a dus la Moise nespus de abătut şi l-a rugat să-l salveze. Moise l-a implorat pe Dumnezeu şi a obţinut îngăduinţa ca omul să moară în pacea Domnului. (VA URMA)
 

Afisari: 1597
Autor: Dan Popovici
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter