Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

METAFIZICA SUFERINŢEI. Fiinţa şi eul

Data publicarii: 06.08.2013 14:45:00

A FI este, cum să spun, ceva simplu într-un fel, dar diferențiat în alt fel. De pildă, când eu vorbesc de masa aceasta, masa aceasta este ceva care, indiferent de faptul că sunt eu aici sau că nu sunt eu aici, indiferent, prin urmare, de faptul că există cineva care să ia cunoștință de ea, ea este. Este într-un fel și se comportă într-un fel și poate să fie luată la cunoștință de cineva.

 

Vedeți, masa asta este astăzi aici. Peste 2.000 de ani, pusă în anumite împrejurări, nu mai este aici, ea dispare, se desface, se întâmplă ceva cu ea.

 

Gândiți-vă însă că masa aceasta pe care eu o cunosc - eu o cunosc, cum știți d-voastră, din alte considerațiuni -, o cunosc cu ajutorul unui concept. Conceptul acesta este un instrument al meu cu care eu izbutesc să identific lucrurile. Cum știți d-voastră, conceptul acesta este și el, prin urmare, ceva care are o ființă [...].

 

Dar cu ființa aceasta, spre deosebire de obiectul respectiv, cu ființa aceasta nu se întâmplă niciodată nimic. Ființa aceasta: conceptul de masă, este și ea subiect, poate să fie subiect, într-o propoziție oarecare, de pildă; dar subiectul acesta nu are, ca să zic așa, ca să întrebuințez un termen mai mult imaginar decât un termen propriu-zis, ființa aceasta a conceptului nu are viață. Nu se întâmplă nimic cu conceptul, în înțelesul că conceptul acesta, peste 200 de ani, și peste 20.000 de ani, rămâne întotdeauna același [...].  

 

Cu conceptul nu se întâmplă nimic, nu este punct de plecare pentru ceva, nu intră în nici un proces. Adică, cu alți termeni spus, conceptul nu are istorie.

Va să zică, există anumite ființe care nu au istorie și există alte ființe, cum este masa aceasta, cum este oul, care au istorie [...].

Eu am inventat, să zicem, obiectul acesta ideal matematic de triunghi. Eu l-am inventat, l-am făcut eu, dar eu sunt obligat să recunosc că, alături de aceste elemente fundamentale pe care le-am luat eu ca să-l constitui, ca să inventez acest obiect ideal, se mai ivesc alte elemente. Se ivește elementul de unghi, de exemplu; se ivește valoarea sumei unghiurilor, se ivesc, pe urmă, diverse raporturi fixe care există între aceste elemente [...].

 

Va să zică, obiectul acesta ideal al triunghiului matematic, pe de o parte; pe de altă parte, conceptul acela de care vorbeam adineaori, sunt obiecte. Adică sunt ființe care, independent de originea lor, există în ele însele, au o anumită structură a lor căreia eu nu pot să-i fac nici un fel de modificare fără ca să nu modific însăși ființa respectivă. Desigur. Dar, vedeți d-voastră, obiectele acestea, existând oarecum independente de mine, nu există propriu-zis totuși decât prin mine. Nu există un concept există un concept ca instrument al meu de identificar [...].

 

Un asemenea instrument de cunoaștere are o existență independentă de mine întrucât este obiect. Întrucât este obiect, adică, întrucât, din momentul în care am inventat acest instrument, eu nu mai pot să îi schimb structura; dar nu are existența independentă de mine în ceea ce privește, hai să zicem, originea lui [...].

 

Vedeți, când un om ia un băț, îl ascute la cap și-l întrebuințează ca suliță, face ceva, inventează ceva. Acest ceva este, iarăși, o realitate, un obiect, o ființă.

Este o invenție omenească, sigur că da, dar nu o invenție a omului ca ființă cunoscătoare, ci o invenție a omului ca om, pur și simplu. Nu tot așa este, de pildă, când eu fac un metru și încep să măsor cu metrul acesta. Eu iarăși inventez ceva, inventez ceva deosebit de alte obiecte de măsurat. Dar tot așa de deosebit este acest metru și de conceptul de care vorbeam adineaori [...].

 

 

Va să zică, vedeți, categoria aceasta de concepte-subiecte ale propozițiilor sunt existențe care mi se datoresc mie ca subiect, în funcțiunea mea de cunoscător, ca subiect cunoscător, și deosebite, prin urmare, de celelalte invenții ale mele, care pot să fie, cum este triunghiul, un obiect ideal, sau, cum este sulița aceea, un obiect de altă natură decât cel ideal.

 

Evident, problema aceasta a obiectelor ideale comportă și ea anumite precizări și discuții. Dar, grosso modo pentru început, ceea ce ne interesează pe noi astăzi despre ființa aceasta a conceptului, este suficient să înțelegeți că acest concept nu numai că nu are istorie, dar el nu există decât întru atât întrucât există o ființă cunoscătoare. Va să zică, când eu vorbesc de un obiect oarecare, de masă, de munte ș.a.m.d., eu pot să spun: toate obiectele acestea care există în afară de mine și independent de mine, care pot să fie pentru mine obiecte de cunoaștere, pot să presupun că toate acestea nu sunt decât transformări, că sub toate aceste obiecte există ceva permanent, iar toate aceste obiecte nu sunt decât forme ale acestei permanențe. Pot să spun aceasta. Pot să spun, cu alte cuvinte, că există o substanță. Nu pot să spun însă că există o substanță sub subiectele acestea de natură logică [...].

 

O cunoștință există prin mine, chiar o cunoștință a unui obiect care există independent de mine. Un obiect ideal matematic, de pildă, există și el prin mine. Există prin mine, în înțelesul acesta: nu ca un obiect propriu-zis, ci tot ca un instrument oarecare. De altfel, d-voastră știți că obiectele acestea matematice nu constituie o lume, un univers matematic, ci constituie o lume a semnelor. Lumea matematicii este o lume a semnelor, o lume a instrumentelor. Lumea matematicii reprezintă, într-un fel oarecare, un limbaj, cam în același fel, nu în același fel cu limbajul nostru logic, dar tot un limbaj prin urmare [...].

 

 

Eu sunt în totalitatea experienței acesteia, fără îndoială, un punct de reper. Experiența însemnează, în ultimă analiză, ceva care există pentru mine, chiar dacă nu există prin mine. Din momentul în care eu vreau să mă orientez în mijlocul experienței, totul se raportează la mine, eu sunt centrul de reper.

 

Ceilalți care există sunt pentru mine obiecte existând independent de mine ca eu. Ei nu există propriu-zis pentru mine în nici un caz, sau există într-un fel analog. Masa există într-un fel precis; omul există exact în același fel ca și masa. Eu exist în chip deosebit de masă și în chip deosebit de obiectele pe care le inventez în anumite scopuri. Dar eu exist în chip absolut deosebit de ceea ce s-ar putea să fiu eu în ceilalți. Pentru că, de acel eu care s-ar putea să existe în ceilalți eu nu pot să iau cunoștință, eu trebuie să o presupun pe cale de analogie, trebuie să admit că ceea ce se întâmplă cu mine se întâmplă, în condițiuni analoage, și cu ceilalți oameni. Dar eu nu pot să iau cunoștință în nici un fel de ceea ce se întâmplă în ceilalți oameni [...].

 

D-voastră știți că lucrăm cu concepte. Conceptele acestea le inventăm, nu le creăm. Nu creăm fiecare concept, oricând; ba, dimpotrivă. Cine vrea să mai creeze o dată un concept este un om care pierde vremea. Văd pe unul, așa, că vrea să descopere roata. Ce e domnule, roata e descoperită de 4.000 de ani!

Va să zică, iată că obiectul de invenție al meu devine într-un fel oarecare obiect. Sunt obiecte care pot să fie comunicate, care fac parte din experiența comună a noastră, experiența tuturor; sunt obiectivate, prin urmare.

 

Nu e tot așa cu eul. Eul rămâne închis întotdeauna în el însuși și nu poate să fie comunicat în nici un fel. Toate afirmațiile pe care le fac asupra celorlalte euri din punctul meu de vedere se fac, toate aceste afirmații, pe cale de analogie. Eu zic: de îndată ce și ăsta-i om ca mine, probabil că trebuie să se întâmple și în el ceea ce se întâmplă în mine. De îndată ce există euri, eu la care să raportez toată experiența noastră de oameni, trebuie să existe un eu care reperează toată experiența noastră în el. Dar calea este analogă, este o cale dedusă și punctul de plecare rămâne, din acest punct de vedere, în mine. Și atunci, se pune întrebarea: ce este fundamental pentru orice metafizică? [...].

 

 

Dacă însă eu consider pe om în existența lui obiectivă și ajung la încheierea că și eu sunt un om la fel cu ceilalți în existența mea obiectivă, atunci este justificată, cred, întrebarea: am eu dreptul să pornesc, în valorificarea experienței, de la acest eu personal? De la mine? Sau: am eu dreptul să acord celorlalte euri cel mult o existență prin analogie? Cu alte cuvinte, eu condiționez existența celorlalți oameni de mine, sau sunt și eu, pur și simplu, un om dintre ceilalți? Aceasta este întrebarea esențială a metafizicii, care s-a pus în șapte sute de mii de feluri și care a dus la individualism, imanentism, transcendentalism. Eul este un element ultim, care trebuie să fie considerat ca punct de plecare, sau eul nu este decât o existență între altele? Totul pornește de la mine și depinde de mine, sau eu însumi depind de altceva, care există deasupra mea, exact cum există deasupra celorlalte obiecte pe care eu le numesc oameni?


(Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu - carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)

Afisari: 1652
Autor: NAE IONESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 
Nume: George CA (Oct, Tue 22, 2013 / 07:52)
Raspunsul a fost dat de catre fizica cuantica, ce spune ca este necesara existenta unei constiinte, a unui observator, care trebuie sa colapseze unda de probabilitate pentru ca aceasta sa se transforme in materie. Asadar nimic material nu poate exista in absenta unui observator, ceea ce raspunde invariabil ca..."eu însumi depind de altceva, care există deasupra mea, exact cum există deasupra celorlalte obiecte pe care eu le numesc oameni" Acel "altceva care exista deasupra mea si a tuturor celorlalti oameni"... este EUL unic care a colapsat (creat) realitatea materiala din forma imateriala in care materia exista ca unda de probabilitate. Acel EU unic (constiinta unica) existenta inainte de existenta materiei se regaseste in continuare in fiecare fiinta vie si in fiecare particula care compune universul material. Presupunand ca aceasta constiinta unica ar lua o pauza sau ar inceta sa mai activeze ca o constiinta (ar deveni inconstienta), atunci intregul Univers ar disparea fizic, ca materie, dizolvandu-se din nou in unda de probabilitate din care a fost colapsat de catre acea constiinta, in procesul pe care noi il numim Creatie.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter