Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

METAFIZICA SUFERINŢEI. Fiinta umană între întuneric si lumină

Data publicarii: 03.01.2016 09:56:00

[...] Eu v-am prevenit pe d-voastră că metafizica este, într-un fel, o activitate lirică. Și era de așteptat, prin urmare, ca pozițiile ultime să se asemene aproape cu o spovedanie personală. Evident, spovedania asta este binefăcătoare când este făcută în condițiile și în împrejurările în care ea trebuie să se facă. Este însă foarte greu de realizat acest lucru într-un curs public la Universitate, pentru că cere o anumită indiscreție și nu este nimeni bucuros să fie indiscret cu el însuși față de alții.

 

Așa fiind, o să vă mulțumiți mai degrabă cu indicații generale, care să vă pună pe d-voastră pe urma unor anumite probleme decât cu coborârea până în adâncul ființei omenești, respectiv a mea.

 

În legătură cu această problemă a metafizicii, vă aduceți aminte că am vorbit mai insistent în ultimele noastre întâlniri despre probleme în legătură cu o anumită polaritate a ființei omenești, între soluții opuse; mai bine zis, între atitudini oarecum opuse. Așa a fost necesitatea de a ne da, căreia i se opune necesitatea de a ne împotrivi; iar pe de altă parte, necesitatea de a cădea, fatalitatea căderii în general față de existență.

Ajungem deci să vorbim astăzi despre întuneric și despre lumină, două mari regiuni în care se mișcă ființa umană. 

 

Lumina - domeniul propriu al vieții

 

Desigur, lumina este domeniul propriu al vieții. Tot ceea ce este claritate, ordine, face parte din această regiune a luminii. Este, cu alte cuvinte, domeniul în care viața se exprimă, nu și domeniul în care ea există.

 

Lumina luminează deci și duce totdeauna la claritate, rațiune ș.a.m.d.

Dar viața se mărginește undeva cu întunericul, [cu] ceea ce este resort al vieții, ceea ce este principiu de existență.

 

În acest domeniu, unde rațiunea nu are nimic de spus, rațiunea nu domină, ci se face doar. Rațiunea lămurește, adică mărginește domeniul, diminuează ceea ce este făcut. Se aplică la ceea ce este deja făcut, în sensul de isprăvit.

 

Viața în lumină, pe care o trăim noi, nu este viața însăși, ci numai ceea ce vedem din viață. Ceea ce s-a făcut era oarecum înăuntrul acestei vieți, înăuntrul acestor zone luminoase, pe care noi le ordonăm - dacă vreți - , le construim într-un oarecare fel. Creăm ceea ce putem noi - noi în înțelesul demiurg al termenului. 

 

Întunericul mărginește lumina. Trăirea întunericului

 

Noi putem să inventăm orice, putem să zburăm în aer, putem umbla pe sub apă, dar întotdeauna noi vom avea impresia că nu am ajuns undeva la fund, la temelie. Că există dincolo de viață, cu formele ei afirmative, ceva către care tindem ca înspre depășirea acestei existențe.

 

Suntem legați de ceva și suntem gata să venim - aș zice - din întuneric, pentru că venim din pământ, de la mama noastră, într-un fel: poporul, neamul nostru.

 

Se vorbește astăzi, în anumite părți ale Europei, de o noblețe a pământului. Dacă nu este noblețe este sigur însă că pământul și sângele sunt o realitate. Ele sunt însuși resortul acestei existențe.

 

Noi nu putem vorbi despre pământ sau despre sânge tot așa de clar cum vorbim despre un aeroplan, de exemplu. În momentul în care se poate vorbi tot așa de clar despre ele, nu ar mai fi întuneric.

Totdeauna zona aceasta rămâne ca ceva pe care noi îl pipăim cel mult, dar nu-l putem lămuri.

Spunem, domnilor, că întunericul mărginește lumina.

 

Vedeți că viața aceasta se mărginește cu întunericul într-un fel oarecare, cum s-ar mărgini cu moartea. Un om care luptă își ia asupra lui riscul morții, dar el nu este ferit de moarte. Un luptător nu dorește moartea, nici nu urăște moartea. Ceea ce îl interesează pe el este lupta. Cel mult are teama că poate să existe moartea, care să însemne un obstacol într-un anumit moment pentru cauza izbânzii.

Eu nu mă tem de moartea propriu-zisă, ci mă tem de moartea aceasta ca o piedică în calea izbânzii.

 

Moartea este ceva atât de plicticos, cum ar fi vremea rea, care ar putea să întrerupă victoria. Cum era pe vremuri o ploaie care umezea praful de pușcă: era o nenorocire mare, dar era un element exterior care putea să declanșeze la un moment dat această nenorocire pentru luptător, care este dezinteresat față de moartea lui.

 

Gândiți-vă însă că, în afară de acești oameni care doresc moartea într-un fel, sunt unii care se tem de moarte. Aceștia nu sunt oamenii vieții, sunt oamenii întunericului. Dar întuneric însemnează aici legătura noastră cu principiile existenței, mai mult decât cu existența însăși.

 

Între aceste două categorii de oameni a fost întotdeauna o deosebire, o deosebire atât de mare încât ei nu s-au înțeles niciodată. Față de oamenii din întuneric, oamenii din lumină duc o viață superficială. Oamenii se disprețuiesc unii pe alții în măsura în care ei fac parte din lumină sau din întuneric. 

 

Lumea trăită și lumea gândită

 

Dar mai există uneori o deosebire. Și anume, aceea că disprețul poate fi sec la cei din lumină. Cei din întuneric înțeleg mai mult, pentru că ei stau la rădăcina existenței, dar nu există posibilitatea de coborâre de la existență la ființă. Dar poate să existe posibilitatea ridicării de la ființă la existență.

De cele mai multe ori nu există nimic semnificativ pentru cei din lumină.

Deosebirea este - precum vedeți - între ceea ce numim inteligență, rațiune și ceea ce am numit principiu creator - elanul.

 

Unii trăiesc într-un fel acolo unde este soare; ceilalți, acolo unde este întuneric. Și nu știm pentru ce este un fel de întuneric albastru, în care lucrurile își afirmă existența lor, o existență misterioasă. Ce nu știi este până unde poți merge. Apare o spaimă din incertitudinea de a calcula. Spaima aceasta este permanentă. Există întotdeauna o zonă de surprize, o zonă de incalculabil.

Evident, eu împart zonele acestea schematic, dar ele nu sunt chiar așa de deosebite.

 

Noi zicem că într-o parte este lumea trăită și de cealaltă parte, lumea gândită. Noi trăim pur și simplu în lumea aceasta a întunericului. Cum se spune, există o încordare care se simte mai ales în coșul pieptului. De aceea spunem că nu mai încăpem în noi înșine. Toate puterile acestea pe care le adunăm noi se ciocnesc, caută un drum, o dezlegare. În acest sens întunericul mărginește lumina, în același fel în care moartea mărginește viața.

 

Deci, noi trebuie să ieșim din noi înșine, iubind moartea, sau urând moartea.

Nu dorește moarte pentru moarte decât cel care s-a transformat pe el însuși în câmpul de bătaie, atunci când luptele acestea au pustiit totul. Prin tine însuți ai ajuns la un fel de odihnă ca la o încetare a încordării acesteia. Dar moartea poate fi o piedică în calea izbânzii, după cum poate fi un element al victoriei - și atunci luptătorul dorește moartea ca o soluție.

 

Un om al luminii este cel care dorește această moarte ca un moment afirmativ. Cine urăște moartea, cine se teme de moarte, se teme în două feluri:

 

Într-un fel foarte puțin interesant, omul este prins într-un șir de mici satisfacții, cum este pentru un biet om care nu a avut decât necazuri în viață. Evident că lui îi este frică de moarte, pentru că renunță la aceste mici satisfacții. Dar sunt oameni care mai urăsc moartea pentru că au oroare de neființă.

 

Echilibrarea metafizică în zona de lumină prin eros

 

În zona de lumină are loc echilibrarea metafizică prin funcția erosului. Și atunci, poate că d-voastră nu ați înțeles ce însemnează moartea din dragoste. În această privință cred că nu există o întruchipare a acestei depășiri prin moarte decât în drama wagneriană „Tristan și Isolda”.

Avem, pe de o parte, erosul ca funcție obișnuită între oameni; iar pe de altă parte, erosul ca funcție metafizică.

Dar ceea ce vreau să vă înfățișez aici d-voastră este faptul că veți putea înțelege ce însemnează moral și imoral prin prisma aceasta între zona de lumină și zona de întuneric. Aici are loc depășirea condiției umane - unde nu mai există moarte.

 

Deci, dualitatea întuneric și lumină delimitează oarecum zona moralității, binele și răul, ce este drept și ce este nedrept. Aceasta, pentru că nu pot fi judecate după criteriul moral manifestările care au loc în zona întunericului.

 

Evident, trebuie judecate după criteriile de drept toate manifestările care au loc în zona de lumină. Aici nu este vorba de referințe personale. Zonele acestea nu reprezintă niciodată atitudini ultime, complet închise.

 

Mergând pe linia lumină, de pildă, se degenerează foarte ușor în ceea ce se numea acum vreo sută de ani filistinism.

Oricine ar fi în stare să judece strâmb pentru o mare iubire. Cine nu ar fi în stare să trădeze în folosul patriei lui? Aceasta, desigur, întotdeauna ar fi posibil, întrucât faptele cad sub sancțiunea luminii. Evident, nimeni nu pretinde ca în zona aceasta să nu intervină sancțiuni. Dar nimeni nu poate să aibă pretenția că cei care stau la izvoarele existenței își măsoară adâncimea ființei lor după legile superficiale ale existenței.

 

Desigur că există oameni care renunță la o mare pasiune, care este totdeauna a întunericului. Dar eu mă întreb dacă, smulgându-se din ghearele violenței, mă întreb dacă, oricare ar fi fost realizările lor aici - dacă vor fi fost - ei nu își vor păstra impresia că bine au făcut.

 Asupra întregii vieți omenești apasă un fel de miraj pe care îl exercită zona lipsită de claritate, zona în care este mult geamăt, apasă mirajul dintotdeauna al întunericului asupra luminii. 

 

Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu - carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)

_______________________________________________

 

 

Afisari: 1522
Autor: NAE IONESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter