Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

METAFIZICA SUFERINŢEI. Moduri de manifestare a timpului

Data publicarii: 31.10.2014 09:40:00

Domnilor, am stabilit rândul trecut că timpul istoric nu este propriu-zis istorie. Trebuie însă să observăm, tot ca o precizare, că timpul istoric este ceva deosebit de istorie, întru atât întrucât acestea s-ar identifica cu timpul. Timpul istoriei sau timpul istoric este cronologie, iar cronologia nici nu însemnează măcar succesiune în timp.

Într-adevăr, dacă ați vrea să vă dați seama ce însemnează fenomen istoric, când un fapt poate fi studiat istoricește, atunci veți vedea că, așa cum a stabilit pe vremuri Pârvan la noi, și anume, concomitent cu cercetătorul german Simmel, un fenomen este istoric atunci când el poate să fie încadrat între alte două fenomene, pe aceeași linie.

 

Așa încât, vedeți d-voastră, fenomenul istoric se definește prin acest „între”. Atâta vreme cât eu am numai un singur punct de reper, fenomenul nu izbutește să fie istoric. El este - dacă vreți d-voastră - preistoric.

 

Pentru ca să pot vorbi de fenomen istoric, eu am nevoie de două puncte de reper. Nu se poate ca acest fenomen să fie plasat într-o epocă deja cunoscută, fără ca această epocă să aibă un început și un sfârșit identificabile. Dacă fenomenul este liber înspre o parte, fenomenul acesta face parte din preistorie, nu din istorie.

Evident, este vorba de timpul istoric, de timpul utilizat de știința istoriei, nu de timpul însuși, ca atare.

 

Timpul fizic

 

Tot așa se poate vorbi de un timp psihologic, sau de un timp fizic; lumea măsurabilă a fenomenelor.

În general, cred că izbutisem să vă lămuresc anul trecut că în genere fenomenul fizic se definește prin măsură; orice fenomen este fizic atunci când el poate fi măsurat. Dacă, prin urmare, se poate măsura acest timp, am timpul fizic. Cum se face măsurarea acestui timp fizic, știți d-voastră: printr-o transpunere a lui în spațiu. Fie că această transpunere în spațiu se face cu ajutorul unui ceasornic, fie că se face cu ajutorul unui grafic.

 

Într-un caz, timpul este transpus pe linie curbă închisă; în celălalt caz, el este transpus pe o linie dreaptă. Dacă noi urmărim pe această linie un fenomen care se produce și care fenomen se înscrie pe această linie într-un fel sau altul, noi măsurăm propriu-zis durata unui fenomen.

 

Timpul psihologic. Trăirea duratei

 

Dar ce este durata unui fenomen? Poate cu ajutorul acestei durate vom izbuti să înțelegem ce este timpul. Durata unui eveniment este aici aspectul psihologic al timpului.

 

Conștiința noastră trăiește succesiunea aceasta a evenimentelor cu o anumită intensitate. Intensitatea aceasta variază de la un individ la alt individ și, la același individ, de la o împrejurare la alta. Atunci există timpuri pline. Se spune, iarăși, că există și timpuri goale. Fizica admite chiar că există timpuri de diverse intensități, în chip obiectiv.

 

De aici teoria relativității timpului, teorie a relativității care, din acest punct de vedere, nu poate fi exactă. Pentru că, așa cum a izbutit Bergson să dovedească, aceste timpuri se reduc de fapt la unul și același timp general. Această intensitate cu care noi trăim succesiunea evenimentelor ar putea să ne dea impresia unei durate mai scurte sau a uneia mai lungi. Durata aceasta fiind, prin urmare, o impresie, este relativă; sau - dacă voiți - subiectivă.

Timpul trece o dată încet, altă dată timpul trece foarte repede.

Ce însemnează că timpul trece mai încet sau mai repede? Că noi trăim mai intens o dată, mai puțin intens altă dată.

 

D-voastră știți că există oameni care se plictisesc; sunt de ăștia. Ce însemnează un om care se plictisește? Un om pentru care timpul trece foarte încet: „Haide, o să omorâm timpul. Haide să facem așa încât să nu mai simțim că trăim, să scăpăm de noi înșine. Să umplem cu ceva golul acesta al timpului care curge prea încet.”

Desigur, cu cât într-o porțiune de timp se întâmplă mai multe fapte, cu atât noi trăim mai intens această porțiune de timp.

 

Va să zică, vedeți d-voastră, intervin o mulțime de evenimente subiective care intră în trăirea aceasta a duratei evenimentelor, evenimente subiective cărora nu li se poate pune nici un fel de stavilă. Mai precis, subiectivitate căreia nu i se poate pune stavilă. Ceva mai mult, subiectivitatea aceasta, sau relativitatea aceasta a duratei, depinde nu numai de intensitatea cu care trăim noi evenimentul, ci mai depinde și de alte întâmplări, de alte împrejurări. De pildă, d-voastră știți că în vis lucrurile se petrec mult mai repede decât în realitate. D-voastră știți, din studiile de psihologie, că un vis care îți dă impresia că se desfășoară foarte normal, înăuntrul căruia evenimentele își au durata lor normală, de fapt el se desfășoară pe o perioadă foarte scurtă de timp.

 

Vă amintiți cazul cetățeanului acela care visase că este ghilotinat. Un om care a visat că trăiește Revoluția Franceză este arestat, nu știe pentru ce, este judecat și condamnat apoi. Este dus la ghilotină, unde i se taie capul, și în acel moment el se trezește ca să îndepărteze nu știu ce obiect rece care îi căzuse pe gât.

 

Vă închipuiți d-voastră că, din momentul în care i-a căzut obiectul acela rece pe gât și până s-a deșteptat - din punct de vedere fizic vorbind -, a trecut un timp extrem de scurt. Însă, în acel timp extrem de scurt, el a putut să plaseze, fulgerător de repede, acea întreagă serie de evenimente pe care le visa el și pe care le-a trăit cu durata lor normală.

 

Va să zică, psihologicește vorbind, așa-zisa durată normală a unui eveniment nu este propriu-zis timpul fizic, ci este cu totul altceva. Este intensitatea cu care noi trăim un eveniment.

 

Măsurarea duratei

 

Evident, sunt și alte lucruri greu explicabile în această cercetare psihologică a timpului. De pildă, cum se explică faptul că sunt oameni care se pot scula la ora la care vor. “Am să mă scol mâine dimineață la ora 5” - și se scoală la ora 5. Mai ciudat este că el se scoală la ora 6, după ceasul lui care merge prost.

 

Sunt deci anumite lucruri de acestea mai greu explicabile. Dar astea trebuie să le explice psihologia, care - după cum știți d-voastră - este o știință foarte serioasă și foarte exactă, nu ca noi, ăștia, care vorbim cu dușii de pe lume.

 

Prin urmare, timpul acesta psihologic, care măsoară durata evenimentelor, nu este nici el timpul care ne interesează pe noi. Durata subiectivă a evenimentelor este, științificește, corectată prin introducerea unor puncte de reper obiective.

 

În loc ca eu să înregistrez durata unui eveniment în conștiința mea - care, neavând această posibilitate de a grada intensitatea, nu poate să-mi dea decât rezultate foarte relative -, eu raportez tot ceea ce se întâmplă la un anumit fenomen, din afară de mine. De pildă, la învârtirea Pământului în jurul axei lui; sau, la mișcarea acului pe un cadran de ceasornic.

 

Principial, este de la sine înțeles că orice fenomen care are anumită constanță în desfășurarea lui poate fi considerat ca reper. El poate să împartă timpul în ore, cum facem astăzi, dar nu este deloc obligatoriu. Dacă împart timpul în ceasuri, o fac pentru că o fac cu ajutorul unui alt eveniment și controlez constanța fenomenului meu, care se numește învârtirea unui ac pe un cadran.

 

Desigur, trecerea unui astru la meridianul locului este iarăși un fenomen de a cărui stabilitate nu ne putem îndoi. Repetarea precisă a evenimentului acela face ca el să fie considerat - și este considerat de noi - ca un control pentru celelalte evenimente.

 

D-voastră știți că în fiecare zi se dă ora la radio. Teoretic, această oră de la radio este furnizată de un anumit reper, în scopul verificării precise a orei când astrul trece de meridianul nostru local - adică de meridianul orașului București - și eu consider acest eveniment ca punct de reper, ca unitate de măsuri. Desigur, este și aici ceva arbitrar, după cum și metrul este ceva arbitrar. Metrul este 1/40-a milionime din ecuator. De ce s-a luat ecuatorul? Pentru că așa m-am învoit. Înainte se măsura cu cotul sau se măsura cu pasul. Dar cotul, pasul, palmacul sunt mai puțin precise.

 

Orice unitate de măsură este arbitrară. Dar, chiar dacă este arbitrară, ea are totuși o valoare obiectivă, care este dată tocmai de acest eveniment astronomic care se produce în afară de mine și pe care - pentru ca să nu-l reduc în ceea ce se numește coeficientul meu personal - îl raportez la ceva foarte precis, o linie anumită. Indiferent dacă timpul este plin sau gol, pentru mine acul acesta care se mișcă în același fel face ca el să fie, pentru mine, un control al subiectivității mele.

 

Ceea ce este de reținut însă, în toată discuția aceasta, fie că este vorba de timpul istoric, fie că vorbim de timpul psihologic sau de cel fizic, este că noi constatăm o multiplicitate de evenimente care se află, față de celelalte, într-un anumit raport, pe o anumită linie a timpului istoric, adică între alte două evenimente.

 

Timpul psihologic este, într-un fel, deosebit de cel istoric. Deosebit în fond numai sau și în formă? Deosebit numai în formă, pentru că, atunci când spun că un eveniment istoric se află între alte două evenimente, deja - de fapt - vorbesc de o anumită direcție.

 

Direcția timpului

 

Întotdeauna când este vorba de timp, este vorba și de direcție. Evident, această direcție poate fi de mai multe feluri. Direcția este nu numai în timp, ci și în spațiu. De pildă, vectorul este o durată oarecare, dar se mai adaugă încă ceva: direcția.

 

Ei, bine, în momentul în care a intrat în joc ideea de moment, parcă se introduce în experiența noastră ceva nou. Ce însemnează „între”? „Între” însemnează că există un „înainte” și un „după”, după care; spațial vorbind - eu am aici o linie și două puncte și, între cele două puncte, un al treilea punct. Eu pot să spun că punctul acesta este înainte de cel de la mijloc, iar celălalt este după el. Adică, în momentul în care am introdus ideea de direcție, am introdus ideea de generare.

 

Ce însemnează „înainte” și „după”? Însemnează: plec dintr-un loc și ajung în alt loc. Dar eu nu pot spune că am o direcție în spațiu, pentru că spațiul există pur și simplu. Asta însemnează simultaneitate. Dar pentru ca, într-adevăr, spațiul, prin simultaneitatea lui, să definească și direcția, ar trebui ca spațiul să se definească prin el însuși.

 

Timp și devenire. Categoria de eveniment

 

Deci, acest fapt pe care îl cercetăm acum împreună ne pune pe noi pe urma unei probleme noi față de simultaneitatea spațiului. Când zic B este după A, sau când zic că el ocupă poziția cutare, între cutare și cutare, dar dacă este între A și C acest B, atunci A este înainte de B și C înainte de D. Dar eu pot să spun că și C este înaintea lui B și B înaintea lui A, numai că atunci plec din altă parte.

 

Va să zică, plec din altă parte însemnează: am de-a face cu un eveniment. Și, în momentul în care am de-a face cu un eveniment, adică în momentul în care încep să constat nu numai că este ceva care se întâmplă propriu-zis, eu am trecut din problema ființei în aceea a existenței.

 

Va să zică, în adevăr, dacă avem o poziție care se definește prin direcție, această poziție nu este ceva, ci face parte din istorie.

Vă rog să urmăriți ceea ce spun acum, pentru că nu este așa de simplu. Eu nu pot să expun lucrurile mai simplu și s-ar putea ca lucrurile care sunt mai simple să fie mai greu de înțeles. Cu cât sunt mai simple, cu atât problema vă scapă.

Să ne întoarcem, deci, la berbecii noștri.

 

Spuneam că unde este poziție este o direcție și unde este o direcție este eveniment. Mai spuneam că „între” însemnează că pun pe unul înainte și pe celălalt după. Dar mai „înainte” și acest „după” nu sunt poziții spațiale. Și, chiar atunci când sunt poziții spațiale, ele au la baza lor altceva. Dumneata stai după coleg: asta însemnează că de aici am venit cu toții și dumneata ai trecut dincolo de el. Dumneata stai dincoace de coleg: însemnează că de aici am venit și dumneata te-ai oprit mai aproape.

Tot așa se poate zice că ai trăit un eveniment obiectiv mai lung sau ai trăit un eveniment obiectiv mai scurt.

 

Vedeți deci unde apare timpul? Timpul apare acolo unde se întâmplă ceva, căci acest „înainte” și acest „după”, această revoluție - cum se zice într-un cuvânt -, chiar spațială fiind, tot temporală este în fond.

 

Apare timpul acolo unde se întâmplă ceva. Dar se întâmplă ceva numai acolo unde este ceva. Mai precis, acolo anume unde este viață. Nu viață în înțelesul biologic, ci viață în înțelesul general, de funcții care se îmbină într-un tot organic. Și Pământul are o viață și nu numai în înțeles figurat. Viața aceasta, bios - cum i se zice pe grecește -, este o încercuire. Și, dacă vreți d-voastră, de aici s-a plecat. S-a plecat de la fapte biologice, pentru că ele erau mai caracteristice pentru noi.

 

Când vezi masa, masa stând așa rece, spui: masa este lucru neanimat, inert, că nu este viață în el. Când se mișca un om sau un animal însă, mai departe, zici: aici este viață. Dacă te gândești bine, și aici se întâmplă ceva. Numai că, ce se întâmplă aici? Un anume proces de distrugere. Adică, aici încetează funcțiile constructive.

Cu alte cuvinte, lucrul acesta este mort. Asta însemnează mort, în înțelesul cel mai general.

 

Dar, vedeți d-voastră, întorcându-ne la problema noastră, a timpului, constatăm că există întotdeauna un „înainte” și un „după” în tot ceea ce se întâmplă.

Acest „înainte” și acest „după”, pentru ca într-adevăr să însemneze timp, se cere să îndeplinească o condiție. Și anume, condiția că „înainte” nu poate ocupa locul lui „după” și „după” nu poate ocupa locul lui „înainte”. Că, adică, tot ceea ce se întâmplă se întâmplă într-o singură direcție.

 

O să spuneți că nu este așa. Doar dumneata luaseși o linie și trei puncte, spunând că A este înaintea lui B și că C este după B. Dar tot așa de bine puteai să spui că C este înaintea lui B, dacă pleci de dincoace. Apoi, da, atunci când eu am plecat într-un fel, nu se mai poate altfel. Dacă plec de aici, evident că C este înaintea lui B. Dar, când spun că plec de aici, nu însemnează că fac o afirmație de realitate, ci zic: „Iată, asta este situația.” Nu știu cum se va întâmpla; dar, cu siguranță, dacă plec de aici, lucrurile se întâmplă așa; iar dacă plec de dincoace lucrurile se întâmplă altfel.

Aceasta este numai o așezare de elemente constitutive, fără ca situația aceasta să fie ceva viu, fără să aibă istorie.

 

Viziunea metafizică asupra timpului

 

De aceea, nici nu se poate spune, nici nu se poate afirma impresia că într-o asemenea problemă avem de-a face cu timpul. Atunci când nu există decât o singură direcție, când intervine succesiunea, se întâmplă într-un anumit fel. Când „înainte” este „înainte” și „după” este „după”, atunci noi căpătăm conștiința acestei unicități, a acestei ireversibilități a succesiunii.

 

Necesitatea succesiunii ne arată că întâmplările se petrec în timpul metafizic. Dacă acceptăm această definiție, rămâne să constatăm de acum înainte dacă această formă este în noi sau dacă această formă aparține sau corespunde unei realități din afară.

 

Domnilor, eu nu știu ce însemnează aia: timp liber absolut. Nu știu, propriu-zis, nici ce este aia: timp relativ. Eu știu cum pot să trăiesc eu timpul și eu știu că nu pot să-l trăiesc decât relativ. Că, psihologicește, depinde de intensitatea cu care eu trăiesc o anume situație, pentru ca să am de-a face cu un anumit fel de timp sau cu un alt fel de timp. Dar aceasta nu însemnează, în nici un fel, că timpul ar fi ceva pe care îl introducem noi în realitate. Timpul psihologic nu este o dovadă pentru relativitatea timpului în general, după cum relativitatea conștiinței noastre nu este o dovadă pentru existența reală a acestuia.

 

Vrem să nu facem o greșeală fundamentală, pe care au făcut-o, de altfel, metafizicienii într-o vreme, mai ales sub influența psihologiei. Și, de aceea, am tot ciocănit noi astăzi chestiunea aceasta.

Nu este obligatoriu, în nici un fel, pentru mine, să conchid de la relativitatea stărilor de conștiință, de la valoarea reală a conștiinței mele la relativitatea existenței, la relativitatea obiectivă a acestor stări, pentru că timpul nu este ceva pe care îl introduc eu în eveniment. Dacă eu admit obiectivitatea existenței și obiectivitatea ființei, sunt silit mai degrabă să admit obiectivitatea existenței. Când admit obiectivitatea existenței admit prin aceasta însăși obiectivitatea timpului, pentru că timpul și existența însemnează unul și același lucru.

 

Ființa noastră nu devine existență decât prin acele „înainte” și „după”, considerate ca ireversibile. Care este timpul, este chiar obiect de cunoaștere. Acest obiect de cunoaștere eu pot să-l cunosc mai exact și mai puțin exact, cum se zice, mai aproape de ceea ce este obiectivitate sau mai departe de ceea ce este obiectivitate, cu o aproximație mai mare sau mai mică. Poate că „eu”, în conștiința mea, se transformă total. Aici este vorba de probleme de teoria cunoașterii.

 

Se poate ca eu să transform obiectul cunoașterii mele. Aceasta se poate, dar nu este mai puțin adevărat că acest obiect trebuie mai întâi să existe, pentru ca să existe cunoașterea mea. Cunoștința mea nu este o creație a conștiinței mele, ci este, pur și simplu, într-o formă sau alta, în anumite condiții, un fel de înregistrare, un fel de înscriere a existenței în conștiința mea.

 

Prin urmare, ce este timpul absolut? Eu nu știu, dar știu că trebuie să existe un timp obiectiv, care timp obiectiv este însăși existența, existența în forma succesiunii ireversibile.

 

Încă o dată, prin urmare, timpul este o existență obiectivă. Iar dacă este adevărat că timpul este o existență obiectivă, măsurarea timpului poate să fie relativă. Trăirea timpului însă poate să fie subiectivă, dar timpul în el însuși este existență obiectivă. Timpul este însăși existența, sub acest aspect al succesiunii ireversibile.

 

Unde încetează timpul? [Acolo] unde încetează ființa. Deci, așa cum ființa mărginește existența, trebuie să existe pentru timp ceva care îl mărginește. Ceea ce mărginește timpul este eternitatea.

 

În același fel în care timpul este forma existenței, eternitatea este forma timpului. În eternitate nu se mai întâmplă nimic, ci toate sunt. Cu ființa nu se întâmplă absolut nimic în afară de aceea că ea este. Dimpotrivă, nimic nu este în timp, ci totul se întâmplă în timp, pentru că nici ființa nu există în existență. Existența este ființa în timp.

Dacă noi ajungem numai la luarea de contact cu existența, noi nu putem să depășim timpul. Dar aceasta este o altă problemă.

 

(Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu - carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)

_______________________________________________

 

Afisari: 1511
Autor: NAE IONESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter