Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

METAFIZICA SUFERINŢEI. Necesitate, întâmplare, probabilitate, posibilitate, unitate şi dualitate

Data publicarii: 02.04.2014 15:39:00

Unitatea și dualitatea

 

[...] Este o tendință, foarte generalizată în speculația omenească, să se alunece de la simpla postulare a ceva, care nu poate să subziste pentru conștiința noastră și prin conștiința noastră decât alături de altceva, zic, este o tendință constantă să se alunece de la acest fapt simplu la un fapt cu mult mai complicat: la unitate și dualitate. Ceva - altceva nu însemnează dualitate. Dualitate însemnează doi, iar ceva-altceva nu însemnează nimic. Doi este un număr (pereche). Ceva-altceva este o constatare în legătură cu ființa. Doi este un număr în el însuși.

 

Este evident că doi, considerat ca o ființă, postulează și el altceva și face să apară numaidecât un „altceva”; dar acest „altceva” poate să fie unu, poate să fie trei; poate să fie tot ceea ce nu este doi; adică, tot ceea ce nu este doi - în parte sau în total. Doi însă, ca număr, este cu totul altceva decât această pereche de termeni de care vorbeam, pentru simplul motiv că și unitatea-ființă la care mă raportam, nu este același lucru cu unitatea matematică. Unitatea matematică este o existență identificabilă - precum știți d-voastră - cu ajutorul principiului identității. Dar o unitate care se poate repeta, ea rămânând, înăuntrul ei, în ceea ce privește conținutul, numai identică. Unitatea matematică are această particularitate că, rămânând identică, ea se poate repeta; unitatea cealaltă, unitatea „ființă în genere” de care vorbeam eu, nu se poate repeta. Pentru că această unitate a ființei nu este, propriu-zis, obiect; ci este: calitate a ființei. [...]. 

 

Un om nu este o unitate. Un om are o unitate. El poate să fie considerat, sub raport matematic, ca o unitate. Dar atunci nu mai este om, ci, pur și simplu, unitate. Pe câtă vreme, cum vă spuneam, o ființă oarecare posedă, ca o proprietate a ei, unitatea. Nu este unitate, ci: posedă o unitate.

 

Când eu spun: „Mărul este galben”, „Banca este galbenă”, „Peretele este galben”, nu însemnează că se repetă acest galben, ci că diversele obiecte au o aceeași calitate. Aceeași calitate este aceeași calitate, pur și simplu. Este ceva identic cu el însuși mereu. Și, având aceeași calitate, însemnează că toate obiectele acestea participă de la același lucru. Nu că fiecare are acest lucru și că acest lucru este izolat în fiecare. [...].

 

Toată metafizica idealistă de aici pleacă: de la confuzia unității ființei - care este o calitate a ființei - cu unitatea matematică. Unitatea ființei nu se poate repeta, fie că este o unitate a ființei în ea însăși, fie că - așa cum spun alții - este unitatea actului de cunoaștere. Acestea sunt calități ale lucrului; nu pot să fie hipostaziate. În momentul în care ele se hipostaziează ca obiecte, devin cu totul altceva. [...].

 

Așa fiind, domnilor, nu se poate spune că din „ceva” și din „altceva” se creează o dualitate. „Ceva” este un fapt de care eu nu pot să iau cunoștință. Mai mult decât atât, care nu poate să existe decât în momentul în care există și altceva, în afară de acest lucru. Așa de departe merge valabilitatea acestei afirmații a mea încât eu pot s-o aplic chiar lui Dumnezeu: Dumnezeu. Ce este altceva, în afară de Dumnezeu? Nu mai merge: lui Dumnezeu, ca un „altceva” i se opune „nimicul”. Asta este un răspuns. Dar mai este încă unul. 

 

Dumnezeu în el însuși și ca existență

 

Dumnezeu este o ființă despre care noi afirmăm întotdeauna că există. Va să zică, chiar în legătură cu această ultimă ființă, a lui Dumnezeu, se desprinde încă ceva: Dumnezeu pur și simplu, și: Dumnezeu ca existență. Adică, în momentul în care se spune Dumnezeu, eu înțeleg: Dumnezeu în el însuși, pe de o parte, adică considerat, aș zice eu, sub raportul logic; și, pe de altă parte, Dumnezeu ca existență. Chiar aici, înăuntrul acestui caz extrem, dacă nu acceptăm primul răspuns, care, totuși, este perfect valabil (că, în cazul lui Dumnezeu, acest „altceva” există - și el se numește „nimic”), atunci trebuie să acceptăm această altă absurditate; că Dumnezeu este dublat întotdeauna de un Dumnezeu existent. Evident că problema nu ia aceeași înfățișare în toate împrejurările. Același punct de vedere se poate aplica - încă mai larg - în cazuri deosebite de acesta al lui Dumnezeu. 

 

Posibilitatea. Lumea posibilităților și Dumnezeu în fața logicii

 

Gândiți-vă d-voastră că un obiect oarecare, o ființă oarecare la care ne gândim noi presupune, pe de o parte, existența a altceva; și mai presupune încă ceva: posibilitatea lui! Un obiect este; și un obiect este posibil. Ce însemnează posibilitatea unui obiect? Când un obiect este, însemnează că el a fost posibil. Înainte ca el să fie, era posibil ca el să fie. Obiectele care sunt au fost posibile. Și eu aș zice: toate obiectele care sunt posibile vor fi odată, în anumite împrejurări - numai că, trebuie să ne gândim ce însemnează posibilitate.

 

Vedeți d-voastră, sunt lucruri imposibile. Lucrurile imposibile pot să fie imposibile pentru mine; sau pot să fie imposibile în sine. De pildă, mie mi-e imposibil să fac pe tânărul, este imposibil pentru mine să fiu tânăr. Dar nu este imposibil pentru altcineva să fie tânăr. Asta este evident. Dar: nu este imposibil pentru Dumnezeu ca eu să fiu tânăr. Dacă vrea Dumnezeu, într-o bună zi eu mă scol tânăr. Asta este posibil.

 

Sunt alte lucruri însă imposibile în sine. De pildă: un cerc pătrat. Cercul pătrat este imposibil și pentru Dumnezeu. O să spuneți d-voastră: „Dumnezeu nu poate să facă orice?” Nu poate să facă orice, pentru că cercul pătrat este nimic. Dumnezeu poate să facă din bou un om, este foarte posibil, foarte simplu - poate să facă chiar un om din bou; nu poate să facă însă un cerc pătrat pentru că cercul este cerc și pătratul este pătrat.

 

Va să zică, vedeți ce însemnează posibil. Când eu zic despre un lucru că există, însemnează că el a fost posibil. Când eu spun despre un lucru că este posibil, eu spun: va exista, sau - Dumnezeu știe - poate că nu va exista. Este posibil numai în ordinea logică. Dacă el este imposibil, în ordinea logică, eu pot să afirm cu certitudine că nu se va realiza niciodată: nu va exista niciodată un cerc pătrat. Și, vedeți, împotriva logicii nici Dumnezeu nu poate merge. Știți de ce? Pentru simplul motiv că Dumnezeu este logic. Și, împotriva Lui, nici Dumnezeu nu poate merge.

 

Deci, când un lucru este imposibil din punct de vedere logic, atunci el nu va exista niciodată. Când el este posibil din punct de vedere logic, atunci lucrul se schimbă. Se poate să existe, vreodată. Dar, iarăși, se poate ca el să nu existe niciodată. Posibilitatea unui lucru însemnează împlinirea unor condiții. Se împlinesc aceste condiții, el este. Nu se împlinesc aceste condiții, el nu este.

 

Probabilitatea

 

Un lucru poate să fie deci posibil. Și el mai poate să fie într-un fel posibil: el poate să fie probabil. Orice lucru probabil trebuie să fie posibil - exact după cum un lucru care este [real] a fost posibil. Când el a trecut în faza probabilității, el a ieșit din faza posibilității. Posibilitatea precede probabilitatea. Lucru probabil însemnează și: existența probabilă. Însemnează nu numai împlinirea condițiunii, însemnează și altceva: posibilitatea împlinirii acestor condițiuni.

 

Când spun despre un lucru că este posibil, presupun că trebuie să se împlinească anumite condiții. Despre aceste condiții, în stadiul posibilității, eu nu știu nimic. Sub ce condiții este posibil ca eu să mă urc acum în sus, cu scaun cu tot? Sub condiția anulării legii gravitației. Este posibil ca dumneata să te urci în sus cu scaun cu tot? Este. Dar pot să anulez legea gravitației? Atât, și nimic mai mult. Asta însemnează posibilitate: împlinirea unor anumite condiții. [...].

 

Deci, principial vorbind, probabilitatea presupune posibilitatea condițiilor în care se realizează o situație. Iar gradul de probabilitate depinde de începutul realizării acelor condiții posibile. Când toate condițiile posibile se realizează, atunci probabilitatea este maximă. Invers: cu cât condițiile care se realizează sunt mai reduse, cu atât și probabilitatea este mai redusă. Când toate condițiile acestea s-au realizat, lucrul, faptul, ființa, cum vreți să-i spuneți, faptul este aici: el există. Existența este, prin urmare: o anumită stare a ființei. Ființa poate să existe și poate să nu existe. Existența este o stare nouă a ființei. Ea a trecut în ceea ce noi numim realitate, în experiența noastră, în realitatea experienței noastre. Am putea spune că: a intrat în câmpul nostru perceptibil, în înțelesul cel mai larg al cuvântului.

 

Necesitatea și întâmplarea

 

Gândiți-vă d-voastră acum. Un lucru care există - cum vă spuneam și altă dată - nu are nevoie de nici un fel de justificare. El este aici, te împiedici de el, n-ai ce să-i faci. Dar, se spune despre nașterea lucrului: înainte să se întâmple, el este posibil; este probabil. Acum el este aici, este real, există. Când există, nu mai ai nimic ce să spui despre el. Poți să spui totuși ceva. Gândiți-vă d-voastră la limbajul d-voastră și spuneți: „Uite, Doamne, îmi căzu pe cap buclucul ăsta. Nu mă așteptam!” Spune altul: „Foarte rău că nu te așteptai. Asta trebuia să se întâmple!” Trebuia să se întâmple! Ce însemnează asta: trebuia să se întâmple? Că sunt anumite lucruri care există cu necesitate.

 

Ce însemnează: există cu necesitate? Este o foarte mare problemă metafizică. Este o foarte mare problemă metafizică, pentru care își pierde lumea vremea de pomană. A exista cu necesitate nu este - vă rog să credeți - o calitate a lucrului. A exista cu necesitate este - cum să vă spun eu d-voastră? - este, ceva care ne privește pe noi mai mult. Toate lucrurile care există, există cu necesitate, din momentul în care există. Nu este mai puțin adevărat însă că, înainte de a fi existat, eu puteam să spui: asta poate să se întâmple, dar poate să nu se întâmple. [...].

 

Legea

 

Se poate foarte bine ca un lucru să se întâmple, sau să nu se întâmple. Se întâmplă cu necesitate, sau se întâmplă printr-o întâmplare? Asta ce însemnează? însemnează: eu cunosc toate condițiile în care se poate întâmpla un lucru. Sau: eu nu cunosc toate condițiile în care se va întâmpla un lucru. Când le cunosc pe toate, eu spun: se întâmplă cu necesitate. Când eu cunosc legile naturale, tot ceea ce se întâmplă înăuntrul acestor legi naturale se întâmplă cu necesitate. Când eu nu cunosc legile naturale ale unor lucruri, atunci zic: se întâmplă, este întâmplare pur și simplu.

 

Ce însemnează „întâmplare”? însemnează că lucrurile acelea care se întâmplă, se întâmplă în afara legilor naturale? Nu! însemnează că nu cunosc eu legile naturale care domină aceste întâmplări. De ce? Pentru că nu le cunosc. Pur și simplu. Sunt foarte multe lucruri care astăzi nu mai sunt întâmplări, dar care înainte erau „întâmplări”.

 

Atunci, întâmplare și necesitate sunt, precum vedeți d-voastră, puncte de vedere. Punctul de vedere al meu: lucrurile se petrec după o lege pe care eu o cunosc; sau după o lege pe care eu n-o cunosc.

 

Ce însemnează cunosc sau nu cunosc o lege? Vine o babă, ia niște cărbuni, începe să descânte, te unge după ureche, pe la nas și-ți trece durerea de cap. O cunoaște sau n-o cunoaște?

 

În înțelesul nostru, n-o cunoaște. Dar, de fapt, ea o știe, o cunoaște! Nu are - ca să zic așa - explicația faptului, pe care, în ultimă analiză, nici noi nu o avem. Dar, la ea, acesta este cadrul în care plasează faptele, pentru că lucrează cu alte elemente decât elementele așa-zis logice. Cunoaște și ea, în felul ei. Dar, în afară de cazul ăsta - se poate ca eu să nu cunosc unele întâmplări, iar de legi să nu am habar nici măcar atât cât cunoaște baba de felul cum decurg calculele! -, în cazul acesta, ce e? În cazul acesta avem de-a face cu întâmplarea.

 

Cum se întâmplă lucrurile în realitate?

Apoi, lucrurile în realitate, Dumnezeu știe cum se întâmplă. Noi știm ce este o lege naturală. Este pur și simplu un cadru verificat de experiența noastră. Prin însuși faptul că legea verifică experiența noastră, însemnează că acest cadru este mai mare sau mai mic, după cum este experiența noastră.

 

Va să zică, legea naturală nu este ceva care există în lucruri, ci este o ordine pe care o introducem noi în lucruri, cu ajutorul acestui calcul. În lume, în realitate, lucrurile se întâmplă, dar numai Dumnezeu știe cum. Ele se întâmplă după legile acestea, pentru noi, nu pentru Dumnezeu.

 

Și, Dumnezeu, evident, nu poate să facă un cerc pătrat. Dar Dumnezeu poate să facă orice lucru care logicește este posibil. Ceea ce este pentru noi necesitate sau întâmplare, este necesitate sau întâmplare pentru noi. Dar nu însemnează că într-o bună zi lucrurile nu se pot întâmpla altfel. Adică, nu însemnează că într-o bună zi noi nu ne putem trezi într-o altă lume. Adică, nu însemnează că această lume în care trăim noi nu poate să fie străpunsă și de un fapt care răstoarnă socotelile noastre. Nu însemnează, cu alte cuvinte, că nu pot să existe, pentru noi, oameni noi, minuni. Nu minuni în sine - minuni în sine nu există. Sau, dacă vreți, totul este minune - întrucât toate lucrurile, tot ceea ce se întâmplă, se întâmplă după vrerea lui Dumnezeu. Vrerea lui Dumnezeu are o singură limită: limitele logice, adică limitele Lui însuși. De-aia este Dumnezeu Logos, nu? în înlănțuirile logice, orice este posibil pentru Dumnezeu. Necesitatea lumii este o necesitate logică. In afară de această necesitate logică nu există în lume, pentru Dumnezeu, nici un fel de necesitate.

 

Necesitatea și întâmplarea sunt pentru noi, lucruri care ne privesc pe noi, putințele noastre de a pătrunde toate în aceste lucruri.

Iată, prin urmare, câțiva termeni lămuriți, care vă vor servi mai târziu, vocabularul filosofic de azi: necesitate, întâmplare, probabilitate, posibilitate, unitate și dualitate.

 

(Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu - carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)

_______________________________________________

 

 

Afisari: 2200
Autor: NAE IONESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter