Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

METAFIZICA SUFERINŢEI. Persistenta fiintei ca fiintă

Data publicarii: 10.10.2015 16:47:00

Limita ca nemurire și ca moarte


Domnilor, eu sunt cel dintâi care îmi dau seama că lucrurile pe care le dezbatem noi nu se pot prinde chiar așa de ușor. Și nici nu se pot fixa în formule. Și, mai ales, nu se pot scrie pe hârtie de către d-voastră.

 

Dezbaterile noastre urmează o linie șerpuită printre problemele reale ale omului și, prin urmare, eu nu pot să le mai ocolesc.

 

Vorbeam rândul trecut despre pierderea contactelor cu transcendența, cum sunt două mișcări complementare în activitatea noastră, și încercam să stabilim limitele acestor mișcări. Din considerațiile făcute v-ați dat seama că aceste limite nu corespund la ceva definibil.

 Coborârea se face și ea către ceva. Limitele sunt însă ceva care nu pot fi atinse, de altfel așa cum spune și cuvântul limită.

 

Limita în sus se numește nemurire, iar cea în jos se numește moarte.

Metafizic vorbind, nemurirea nu este o regiune, un țarc la poarta Raiului, unde îți dă drumul sau nu îți dă drumul.

Nemurirea este o stare individuală și începe unde eu încep să fiu nemurire.

Nu există, prin urmare, o regiune a nemuririi, ci o stare care se poate numi nemurire.

Vedeți d-voastră, ascensiunea către transcendență am spus că este o mișcare înspre o limită. Însăși noțiunea aceasta este inclusă în capacitatea atingerii ei.

Nemurirea de care vorbim nu însemnează propriu-zis atingerea ei. Ea se poate întâmpla undeva mai jos.

Problema nemuririi nu poate să aibă un sens decât dacă această nemurire se rezolvă de fiecare, nu de altcineva.

 

Problema aceasta s-a pus în toate felurile. S-a spus că nemurirea ar putea să însemne, de pildă, că eu am copii și copiii mă continuă pe mine la infinit. Dar aceasta nu este nemurirea de care vorbim noi.

Când eu, acesta, devin nemuritor, atunci existența mea trece dincolo de ființă, ceea ce este absurd - ca și demonstrarea care se face cu 1 + 1 = 2. Dar se vede că absurditatea este și ea necesară.

 

Depășirea exigenței noastre, asta însemnează trecere în eternitate, dincolo de timp și spațiu, dincolo de ființa noastră trupească.

Problema este în funcție numai de mine și nemurirea începe când eu trec în eternitate sau mă întorc din eternitate.

Este ca un circuit dus-întors, până când? Până când eu încetez să mai exist în lumea fizică; cum zicem în înțelesul de toate zilele: eu nu mai trăiesc.

 

Momentul acesta, al morții fizice, însemnează că moartea nu este un sfârșit, din acest punct de vedere. Depinde totul de mine și eu depind de starea în care mă aflu în momentul morții.

Îmi spunea cineva de un boier român, că, la un moment dat, bunicul lor i-a chemat pe toți și le-a spus ce avea să se întâmple cu fiecare dintre ei; pe urmă s-a întors cu spatele la perete și a murit. Așa era tradiția boierimii noastre.

Înainte de a fi mort el înceta să mai existe pentru viața de aici.

 

În momentul morții, adică al încetării funcției fizice, se hotărăște ce devii tu. Dacă ești în coborâre, mergi înspre nimic, dacă ești în ascensiune, evident că urmează ce va fi dincolo, căci aici nu te mai întorci, trupul tău nu te mai ajută.

Deși putem spune că există moarte luminoasă, morți din dragoste - este o experiență a d-voastră; poate insuficientă acum, dar veți avea o experiență largă în anii care vin - vom vedea.

Astfel, se poate muri din prea multă dragoste, când există o dilatare a persoanei tale, încât trupul tău geme sub această presiune. Așa se moare într-un moment de entuziasm.

 

Tinerețea și bătrânețea în fața morții

 

De obicei, bătrânii fac mai greu decât tinerii jertfa aceasta. Nu spun că au văzut că viața nu este nici o pricopseală. Bătrânii se leagă mai lesne de viață. Ei nici nu înțeleg jertfa, care este o aberație.

Astfel, eu, care sunt om serios și cu capul pe umeri, m-am convins că viața este o experiență fără sens.

 

De obicei, tinerii sunt capabili în orice moment de o asemenea jertfă. Dar cu timpul oamenii se anchilozează parcă. Bătrânii nu înțeleg jertfa aceasta, deoarece prin viața de fiecare zi ei se leagă mai mult de condiția umană, ființa lor nu mai are capacitatea de dilatare.

Dar există mulți oameni care nu învață niciodată nimic. Fac o greșeală și apoi, a doua zi, o iau de la capăt. Asta numește tinerețe. Pentru un om tânăr, totul este nou și unic. De aceea, renunți ușor la viață când ești tânăr: într-o dragoste într-un entuziasm, într-o credință a ta!

 

Este ciudat că trecerea aceasta este urmată de regrete celor care rămân. Este foarte ciudată această trecere. Întotdeauna depășirea vieții doare pe cei care rămân.

 

Cu cât și cu cât un om este mai capabil de nemurire, cu atât durerea pricinuită de el la trecerea din viață este mai mare. La bătrâni, în fond, nici nu mai este vorba de o jertfă, dar totuși ceilalți plâng. Plâng, ce?

 

Prezența și absența a ceva, a cuiva - în funcție de Eu

 

Desigur, zic eu, pentru că este vorba de dispariția unei prezențe. Dar un obiect este prezent numai atât timp cât există. Există o anumită tensiune între mine și el. Altfel, poate să stea în fața mea șapte mii de ani și individul nu este prezent pentru mine.

 

Vedeți, ceva se ține scai de mine. Cum să nu fie prezent? Dar nu aceasta este prezența. Pe lângă mine trec o mulțime de lucruri, dar ele nu însemnează, pentru mine, ceva precis. Pentru mine există nu ceea ce există acolo real. Prezența oamenilor nu este o chestiune de împrejurare fotografică. Astfel, nu am văzut un om timp de 30 de ani, dar el este prezent. Un alt om stă toată ziua pe capul meu și nu este prezent. Omul există în funcție nu de ceea ce face el. Există în funcție de felul cum sunt eu în raport cu el. Un om poate să moară și să fie prezent. După cum poate să-mi stea sub nas toată ziua și să-mi fie absent.

 

Așa trebuie înțeleasă, așadar, problema aceasta. Cum, de altfel, o demonstrează și practicile religioase. Se spune despre cineva: „A murit, săracul. Știu că dincolo o să fie liniștit. Nu se poate să nu fie în Rai”. Sau: „A murit, săracul. Acum este în Iad, unde îl pisălogește Scaraoschi”.

 

Putem spune că un om a fost prezent, sau că a trecut în nemurire, sau [că] a murit și eu nu mai pot să păstrez contactul cu el. Când contactul cu el continuă, atunci prezența lui este totală. Pot să fiu sigur că el nu a murit, că a trecut „dincolo”.

 

Prezent este cineva care nu este aici, sau este aici deși este absent

 

Evident, există durere la despărțirea de un om. Dar această durere nu mai are nici un sens, oricum ai lua problema. Orice ai zice, regretele acestea sunt lipsite de orice funcție, nu au nici un rost. Pentru că, sau el continuă să fie prezent, și atunci el a fost cineva, o ființă realizată, sau el nu mai este prezent, și atunci te întrebi de ce este nevoie de vreun fel de supărare. Au fost pur și simplu lucruri superficiale.

 

D-voastră, dacă ați iubi într-adevăr, aveți neapărat nevoie de prezența fizică? Nu. În iubire închizi ochii, pur și simplu, și te aduni asupra ta într-o dilatare enormă.

 

Prezența este altceva decât această prezență pipăibilă. Nu prezența însemnează ceva, ci prezența acelui ceva din afară de mine.

Prezența însemnează: aici, în fața mea. Dacă el pleacă de aici, ai să vii dumneata aici și dumneata nu mai ești prezent.

Prezent este cineva care nu este aici, sau este aici deși este absent.

Poți să fii absent pentru ideile care se dezbat acolo. Prezența nu este o calitate obiectivă, ci o relație. Iar în relația aceasta, hotărâtor este să existe acea stare de tensiune care hotărăște de prezența sau absența unui lucru.

Prezența cuiva și după trecerea lui din viață însemnează persistența ființei ca ființă. Este acel ceva sau acel cineva. Prin această prezență față de noi se măsoară nemurirea celuilalt pentru noi. Aceasta, trebuie să menționăm, este atunci când este vorba de nemurire în ea însăși.

 

Acest lucru am mai încercat să vi-l prezint atunci când am încercat să vă fac sensibilă, oarecum, trecerea dincolo de această condiție - pur și simplu - umană. 

 

Evident, există durere la despărțirea de un om. Dar această durere nu mai are nici un sens, oricum ai lua problema. Orice ai zice, regretele acestea sunt lipsite de orice funcție, nu au nici un rost. Pentru că, sau el continuă să fie prezent, și atunci el a fost cineva, o ființă realizată, sau el nu mai este prezent, și atunci te întrebi de ce este nevoie de vreun fel de supărare. Au fost pur și simplu lucruri superficiale.

 

D-voastră, dacă ați iubi într-adevăr, aveți neapărat nevoie de prezența fizică? Nu. În iubire închizi ochii, pur și simplu, și te aduni asupra ta într-o dilatare enormă.

Prezența este altceva decât această prezență pipăibilă. Nu prezența însemnează ceva, ci prezența acelui ceva din afară de mine.

Prezența însemnează: aici, în fața mea. Dacă el pleacă de aici, ai să vii dumneata aici și dumneata nu mai ești prezent.

Prezent este cineva care nu este aici, sau este aici dar este absent.

Poți să fii absent pentru ideile care se dezbat acolo. Prezența nu este o calitate obiectivă, ci o relație. Iar în relația aceasta, hotărâtor este să existe acea stare de tensiune care hotărăște de prezența sau absența unui lucru.

Prezența cuiva și după trecerea lui din viață însemnează persistența ființei ca ființă. Este acel ceva sau acel cineva. Prin această prezență față de noi se măsoară nemurirea celuilalt pentru noi. Aceasta, trebuie să menționăm, este atunci când este vorba de nemurire în ea însăși.

 

Acest lucru am mai încercat să vi-l prezint atunci când am încercat să vă fac sensibilă, oarecum, trecerea dincolo de această condiție - pur și simplu - umană.   

 

Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu - carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)

_______________________________________________

 

Afisari: 1384
Autor: NAE IONESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter