Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

METAFIZICA SUFERINŢEI. Prin comunitate - pe drumul către Dumnezeu

Data publicarii: 13.03.2016 12:38:00

 Unitatea lumii este o unitate reală

 

Noi mai vorbeam odată, la începutul anului, de deosebirea care există între unitatea constituită prin generalizare și unitățile acestea care sunt unități în ele însele. Există limite peste care nu poți să treci decât cu riscul de a trece din domeniul realului în domeniul logicului. Limita aceasta constituie, fără îndoială, și ea o problemă, care să formeze și ea odată obiectul cercetărilor noastre.

 

Pentru anul acesta rămâne ca punct crucial această afirmație fundamentală, că unitatea lumii este o unitate reală. Această unitate este în funcție de unitatea reală a lui Dumnezeu și ea se constituie într-o totalitate.

 

Eu mă trăiesc pe mine în această unitate și trăiesc și lumea ca o unitate, respectiv totalitate. Lumea aceasta, realitatea aceasta, cere un corelativ - cum știți d-voastră: transcendența.

 

De intensitatea cu care eu trăiesc lumea aceasta depinde și intensitatea cu care trăiesc lumea cealaltă. Există însă această posibilitate? Sigur că da. Dovadă este politeismul.

 

Politeismul ca fază și ca față a metafizicii

 

Politeismul este o fază metafizică incipientă și o față metafizică propriu-zisă. 

 

Omul - așa cum l-a făcut Dumnezeu - începe acolo unde începe unitatea lui, unde el își trăiește unitatea lui. Așa încât politeismul este forma de viață a omului care nu a ajuns încă om; care nu a ajuns, în ordinea logică, să reducă diversitatea la unitate; care nu a ajuns, în ordinea existenței lui personale, să se simtă ca o unitate.

 

Vedeți d-voastră, momentul în care omul ajunge să se trăiască pe el ca unitate este momentul în care posibilitatea de a fi om trece în actualitatea de a fi om.

 

Pentru fiecare creație trebuie să existe această posibilitate, dar nu ca necesitate. Cum să zic, pentru fiecare om nu există necesitatea de a fi om. Omul trebuie să se realizeze el într-un fel.

 

Dumnezeu l-a făcut pe om nu perfect. Dumnezeu nu l-a creat pe om gata. Ci Dumnezeu l-a pus acolo, într-o cochilie unde o fi pus El toate posibilitățile, toate elementele necesare omului de a deveni om, plus tendința, nevoia pentru a deveni om.

Nevoia de a realiza această unitate este un punct de vedere. Problema trebuie să o dezbatem mai pe larg, dacă nu se închid acum cursurile universitare.

 

Omul ca ceva care se face mereu

 

Este, din acest punct de vedere, o deosebire fundamentală între cosmos și om. Cosmosul este o realitate a naturii, gata creată de Dumnezeu și noi ajungem numai la cunoașterea naturii, ca unitate. Nu putem să ajungem la cunoașterea lumii acesteia ca unitate, pentru că omul nu este ceva gata făcut. Omul este ceva care se face mereu. Dumnezeu i-a dat putința să se facă, dar el trebuie să se facă mereu. 

 

În momentul în care el s-a făcut, în momentul în care a ajuns să se trăiască pe sine ca unitate, în același moment el cunoaște lumea ca o unitate și în același timp trăiește lumea aceasta ca o unitate. În acel moment și transcendența devine una singură. 

 

Dar omul, în ceea ce este el mai închegat, este om ca unitate spirituală. 

Dar el este - cum am mai spus - și o diversitate, o multiplicitate. Pentru că, așa cum știți d-voastră, el însuși este un element constitutiv al unei alte unități. 

Ce leagă această unitate, atunci? Viața. Viața care face posibil să circuli înăuntrul acestei unități, duhul, spiritul.   

Ce este viața și ce este sufletul? 

Am încercat noi să spunem odată. Nu am lămurit așa de precis lucrurile, pentru simplul motiv că viața și sufletul sunt cam același lucru.

 

A trăi în comunitate, a trăi în Dumnezeu

 

Noi spunem, pe românește, că viața este materie însuflețită. Dar duhul, spiritul, mai precis? Spiritul este posibilitatea de circulație înăuntrul unei comunități. Nu duhul în înțelesul de pneumă ci duhul în înțelesul de spirit. Și zicem că spiritul este ceva, cum se spune: uscat, rece. Nu există un „spirit de foc”, dar poate să existe un „duh de foc”.

 

De aceea facem deosebirea că nu există spirit de foc, căci spiritul este întotdeauna rece. El totalizează mijloacele de comunicare ale diversității în care trăiește omul.

 

Omul se trăiește pe el într-un fel, și trăiește în alt fel unitatea noastră din care face parte. După cum trăiește această unitate, din care face parte, vine și legătura aceasta de care vorbeam adineaori: legătura viață-suflet și legătura care există între aceste elemente.

 

Unitatea aceasta prin care comunică toți, în ceea ce comunică toți, asta este ceea ce numim dincolo în transcendență - Dumnezeu. Iarăși - în înțelesul acesta: transcendența înțeleasă ca unitate. Dar vedeți că ceea ce comuniem noi este - adică asta constituie - cheagul existenței, rațiunea suficientă a existenței.

 

Și atunci, Dumnezeu acesta, care este prin urmare limita existenței - ceva la limita existenței și ceva în care noi ne regăsim - este într-adevăr o realitate pe care noi nu o realizăm decât în comunitate. A trăi în comunitate însemnează a trăi în Dumnezeu; a trăi în Dumnezeu însemnează a trăi în comunitate.

 

Deci, atât cât trăim în comunitate, trăim în Dumnezeu, comuniem în Dumnezeu.

Dar, vedeți d-voastră, Dumnezeu este o realitate. Dar Dumnezeu nu este o realitate universală, nu este un concept. 

Toate lucrurile se diversifică apoi în ordinea existenței. 

Prin urmare, Dumnezeu nu poate fi considerat ca o universală, ci el este realitatea. Fiind o realitate, el există într-un anumit fel.

 

Dar unde sunt, pentru fiecare dintre noi, limitele lui Dumnezeu? În El însuși? Aceasta este altă problemă. Astea nu sunt lucruri de toate zilele. Dar există, pentru fiecare dintre noi, limitele lui Dumnezeu: aceste limite stau în limitele comunității din care noi facem parte. Dacă Dumnezeu nu poate fi trăit decât într-o unitate, atunci comunitatea aceasta din care facem parte ne dă posibilitatea de a trăi și de a realiza, de a comunia împreună în Dumnezeu.

 

Prin urmare, citeam azi-dimineață - spunea unul: „Să vezi ce prostie spun ungurii. Spun că Dumnezeu este al ungurilor și că el îi va salva. Ce prostie!”

 

Dar prostie este asta? Are dreptate ungurul, pentru că există „Dumnezeul ungurilor”, după cum există și „Dumnezeul românilor”. Ceva mai mult. Nu există decât „Dumnezeul românilor” și „Dumnezeul ungurilor”. Există un Dumnezeu în sine, asta însă este altceva. Dar Dumnezeu în care eu comuniez, acela este Dumnezeul comunității mele.

 

Există o comunitate a tuturor oamenilor care au fost, vor fi și sunt. Asta însemnează că există cu siguranță posibilitatea pentru toți oamenii de a comunia în Dumnezeu. Comuniunile acestea au însă limitele lor. Sunt foarte naturale. Dumnezeu nu este unul pentru toată lumea și Dumnezeul meu nu este pentru toată lumea. Dumnezeu se lasă realizat de fiecare dintre comunitățile acestea existente. Pentru fiecare din aceste comunități nu există decât Dumnezeul ei.

 

Așa cum Dumnezeu este absolut pentru unii, nu poate să existe nimic altceva decât Dumnezeul lui, așa cum îl trăiește el.

Sigur, privind lucrurile pe deasupra, fiecare comunitate își are Dumnezeul ei. Dar, dinăuntrul fiecărei comunități, nu există decât Dumnezeul acestei comunități. De aceea, fiecare comunitate reprezintă un absolut. Dacă, deci, comunitățile acestea sunt fapte naturale, aceste fapte naturale, fie că le numești omenirea întreagă (dacă există), fie că le numești popoare sau națiuni, cetăți, reprezintă fiecare un absolut necondiționat de nimeni și de nimic, decât de legea lui lăuntrică de dezvoltare.

 

Din această înșiruire a afirmațiilor reiese că, dacă noi nu comuniem în domeniu decât prin comunitatea din care facem parte, din totalitatea din care facem parte, atunci există atâția Dumnezei câte comunități de acestea sunt, câte există. Dar numai dinăuntru.

 

Drumul la Dumnezeu - un drum prin comunitate

 

Aici, în aceste considerații metafizice, stă propriu-zis îndreptățirea tuturor doctrinelor și caracterul mesianic al acestor doctrine, în care nu există posibilitatea de tocmeală, de tranzacție, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul comunității mele si comunitatea mea nu poate fi decât una singură.

 

Nu există posibilitate de tranzacție, pentru că Dumnezeu nu este o universală, o realitate logică.

Aici este deosebirea între catolicism si ortodoxie. Ortodoxia este credința într-un Dumnezeu real, viu, iar catolicismul este credința într-un Dumnezeu abstract.

 

Catolicismul este universalist și universalizant, pentru că Dumnezeul catolic este o universală. De aceea catolicii pot să se împace cu toată lumea. Pe unul nu-l lasă să se însoare, pe celălalt îl obligă să se radă etc. El este tranzacțional.

 

Ortodoxia nu poate să fie tranzacțională pentru că Dumnezeu este ceva viu. Este într-un fel, nu în alt fel. Se impune o anumită lege: legea comunității în care se realizează, în care se realizează Dumnezeu, în care realizezi pe Dumnezeu.

Vedeți, prin urmare, unitatea aceasta care se numește Dumnezeu, și care este o realitate în sine, este realizată în alt înțeles, este realizată de mine în comunitatea din care fac parte. 

Unitatea aceasta a lui Dumnezeu creează o unitate reală, nu logică, nici formală: Este unitatea din care fac eu parte, în care se realizează Dumnezeu, prin care se realizează Dumnezeu; unitatea noastră, care și ea este o unitate reală.

 

Drumul la Dumnezeu nu este, prin urmare un drum prin abstracțiuni, ci un drum prin realitate. 

SFÂRȘIT

 

Sursă: WIKISOURCE - Curs de metafizică

 

Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu - carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)

_______________________________________________

 

Afisari: 1053
Autor: NAE IONESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter