Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

METAFIZICA SUFERINŢEI. RAPORTUL OMULUI CU TRANSCENDENŢA

Data publicarii: 16.05.2015 10:50:00

Echilibrarea prin cunoaștere

Ceea ce urmărește subiectul metafizic în procesul de cunoaștere - sau ceea ce ar trebui să urmărească - este prinderea transcendenței într-un fel oarecare. Dar cunoașterea, în ordine metafizică, nu poate fi decât o soluție de echilibrare: echilibrarea prin cunoaștere. Cum cunoașterea asta este însă un act de apucare, de „prindere” (așa se zice, de altfel, în nemțește: Begriff, de la greifen, a apuca), tot „a apuca”, deci un pumn care se strânge apucând ceva, va să zică, soluția metafizică este o soluție de prindere, de apucare a transcendenței!

 

D-voastră ați văzut însă că încercarea aceasta de a se echilibra pe cale de cunoaștere, pe cale rațională, ca să zic așa, nu a dus la echilibrarea metafizică, ci a dus, dimpotrivă, la o alunecare pe un alt drum. Incapacitatea această de a prinde transcendența în cadrul cunoașterii a provocat această deviere a activității omenești, deviere care duce la înlocuirea lui Dumnezeu prin om, soluție care nu poate să satisfacă, pentru motive iarăși expuse. A sfârșit prin a provoca un fel de reacție (se mai întâmplă în ordinea cunoașterii!), reacție pe care eu am încercat să v-o explic d-voastră prin actul de împlinire.

 

Momentul de plinătate și cel de cădere

 

Va să zică, vedeți, transcendența nu poate fi prinsă, apucată, fiindcă raporturile dintre noi și transcendență sunt de altă natură. Noi stăm, fără îndoială, în anumite raporturi precise cu transcendența aceasta, dar nu de natura aceasta, ci altfel. Există în viața noastră metafizică, în exercitarea funcției metafizice în noi, momente de plinătate și momente de cădere din această plinătate, momente de alunecare în gol, ca să zic așa. Momentele de plinătate sunt, prin urmare, momente de contact, de urcare înspre transcendență, iar momentele de alunecare în gol sunt, dimpotrivă, momentele de secetă sufletească.

 

Vedeți, prin urmare, că nu pe linia aceasta, a cunoașterii, se poate căpăta ceea ce numim noi mântuire, ci de la această linie de contact, care nu merge neapărat spre prindere. Sau, altfel: nu numai ca o cunoaștere, fiindcă, evident, există o mulțime de practici de a pune pe om pe calea aceasta a cuprinderii a tot ceea ce este ființă. Dar practicile acestea trebuie să ajungă la un moment dat la un fel de lipsă de rezultate, la un fel de faliment - ca să întrebuințez un termen negustoresc. Probabil că nu este în natura noastră să ne echilibrăm în viața aceasta prin cuprindere. Ar fi și greu. Pentru că, vedeți d-voastră, într-adevăr ființa, pentru noi, care suntem existențe limitate într-un fel sau altul, ființa este un punct-limită, un punct final ca să zic așa, către care noi putem să tindem, dar pe care, în momentul în care l-am ajunge, am deveni noi înșine această ființă. Ar trebui să presupunem deci, cu alte cuvinte, dacă în adevăr acest punct-limită al ființei nu ar fi punct-limită, ca să zicem așa, cu un termen care nu-mi place, dar pe care d-voastră îl înțelegeți foarte bine - întrucât sunteți falsificați de toate manualele proaste pe care le citiți, d-voastră nu v-ați vindecat încă de lucrurile acestea, nădăjduiesc să o faceți când veți fi mai bătrâni -, aș zice, țel.

 

Va să zică, dacă ființa aceasta nu ar fi într-adevăr numai țel, ci ar fi, prin urmare, un punct pe care noi l-am atinge odată efectiv, asta însemnează că noi ăștia de aici, din lumea aceasta, cu toate greutățile pe care le purtăm cu toții, cu tot balastul pe care îl purtăm cu noi, am putea să ne identificăm, am putea să fim la fel ființei acesteia. Dar apriori aș zice (iarăși cu un termen pe care nu-l iubesc), așadar, apriori această posibilitate nu poate să existe. Pentru că este totuși o diferență de natură între ceea ce am numit noi transcendență și ceea ce într-un anumit fel aș putea să numesc (am mai făcut-o altă dată) Dumnezeu. Deci, Dumnezeu este deosebit de natură.

 

Așadar, mai pe scurt: între acest Dumnezeu și noi, eu nu văd ce am putea să lăsăm noi din noi, cum am putea să lăsăm noi din noi ceea ce trebuiește lăsat, pentru ca să nu fim ceea ce suntem și să fim însăși ființa aceea. Pe urmă, chiar dacă am putea să facem această operație, parcă este ceva aproape de mintea omului că în momentul în care am deveni acea ființă, atunci n-am mai fi noi. Eu nu zic că asta nu se poate, dar logic este imposibil. Soluțiile acestea pe care le căutăm noi trebuie să fie valabile aici, pentru noi, acum, chiar dacă acest aici/acum într-un fel este ceva depășit. Nu este mai puțin adevărat că tot ceea ce trăim noi se încadrează în temporalitate, în temporal. Se încadrează în temporalitate, chiar dacă noi am putea să depășim această temporalitate. Să vă explic. 

 

Starea de extaz și cea de grație

 

Este foarte probabil că un moment de extaz mistic ridică pe om deasupra condiției lui imediate (timp, spațiu și celelalte). Dar nu este mai puțin adevărat că acest moment de extaz, chiar dacă în el însuși nu include calitatea (dimensiunea) de timp, el se petrece totuși în timp. O să ziceți: cum este asta? Este foarte simplu. Iată, de pildă - o analogie foarte grosolană -, eu visez ceva. Atunci când eu visez ceva, visul ăsta face să se succeadă în mine o serie de imagini, cu o viteză extraordinară, cu o iuțeală vertiginoasă. Impresia pe care o am eu este că am trăit realmente, că scenele la care am luat parte, evenimentele prin care am trecut în vis se întâmplă pe o anumită perioadă de timp, ca si zic așa. Dar nu este mai puțin adevărat că în realitate, în realitatea fizică, măsurabilă, cu alte cuvinte, toate aceste evenimente sunt îngrămădite pe o durată de câteva secunde! Va să zică, vedeți, într-un fel oarecare se poate să existe totuși o deosebire: se poate ca ceva să se întâmple în timp, și totuși timpul acesta să fie cu mult prea mic pentru ca să cuprindă tot ceea ce s-a întâmplat. D-voastră o să ziceți: păi asta s-a întâmplat în vis! Evident, dar în vis eu am avut o serie întreagă de imagini, am trecut printr-o serie de procese, care presupun, pentru realizarea lor, o anumită durată. Această durată este oarecum inerentă, deci în mod necesar legată de o serie de evenimente, despre care vorbeam adineaori. Dar această serie se poate reduce, se poate băga foarte ușor într-un singur moment, în câteva secunde. Întâmplările acelea sunt - aș zice - oarecum pe planuri deosebite. Pe planul măsurătorii fizice, tot ceea ce am trăit în vis se întâmplă în două-trei secunde; pe planul trăirii mele, aceste evenimente, aceste procese se întâmplă într-o perioadă mult mai lungă.

 

Analogia asta grosolană poate ca să vă facă să înțelegeți ce spuneam eu adineaori. Și pentru ca să vă las această afirmație în legătură cu această problemă, vreau să vă dau numai o indicație în legătură cu afirmația mea. Este adevărat că într-un moment de extaz mistic un om poate să trăiască anumite fenomene care nu au în ele însele caracter de temporalitate. Dar în momentul în care faza aceasta de extaz a încetat, omul însuși poate să-și dea seama că acestea s-au întâmplat ieri, s-au întâmplat acum un ceas, s-au întâmplat alaltăieri; adică, timpul lui este oarecum un punct de reducere în universul fizic. În timpul lui el trăia o anumită viață, el, ființa lui, trăia altceva. Există, prin urmare, o corespondență neîncetată. Evident, pe alt plan se întâmplă evenimentul în cadrul vieții aceleia extatice. Dar nu este mai puțin adevărat că acest cadru se poate raporta într-un oarecare fel la timpul fizic, la întâmplările fizice, și asta este foarte important de reținut în ceea ce ne preocupă pe noi astăzi. Pentru că asta însemnează că raportul nostru cu transcendența trebuie să fie, într-un fel sau altul - întrucât sunt raporturi cu transcendența - trebuie să fie de natură discontinuă.

 

Există întotdeauna soluții de continuitate. Condiția umană, pe care noi nu o putem depăși niciodată în chip definitiv, condiția aceasta umană impune caracterul acesta de discontinuitate în legătura noastră cu transcendența. Nu poți să trăiești continuu - ca să zic așa - în stare de extaz. Poți să trăiești continuu într-o stare de grație, în anumite condiții, dar nu poți să trăiești continuu în stare de extaz.

 

Care este deosebirea? Starea de grație este o transpunere prin lărgire, nu prin generalizare; transpunerea prin lărgire a stării de extaz, într-o perioadă în care propriu-zis momentele extatice au dispărut. Starea de grație este un fel de lumină care se revarsă asupra vieții tale, care aduce cu sine de dincolo ceva care îți transfigurează viața, îți transfigurează realitatea. Starea asta de grație este însă, cum știți d-voastră din experiența proprie, oarecum posibilă și în iubirea dintre oameni, așa cum arătam eu aici. Pentru că, în adevăr, și în starea de dragoste, în starea de iubire lumea apare ca transfigurată. Dar transfigurarea aceasta a lumii este provenită tocmai din ceea ce aducem noi de dincolo.

 

Leonid Andreev a scris odată o nuvelă foarte interesantă (era un om foarte deștept și care, oricând scria literatură, făcea metafizică) despre învierea lui Lazăr. Era un Lazăr înviat așa, fără ca cineva să-l poată întreba cum este dincolo. El stătea așa numai cu ochii deschiși mereu, parcă era într-un fel îngrozit, parcă. Nu era nimeni în jur. Evident, nimeni nu poate să știe ce este, nimeni nu poate să spună nimic, deoarece propriu-zis pe el l-a înviat Hristos, dar el nu mai putea să învieze, să revină la viață. El a fost adus aici printr-o minune. Dacă învierea lui Lazăr era în adevăr o minune, o răsturnare a cursului firesc - pentru că, evident, Hristos, fiul lui Dumnezeu, putea să facă orice, dar l-a adus numai înapoi, Lazăr nu mai era viu, cu toate că venea pentru moment, într-un fel, cu toată lumea de dincolo.

 

Într-un fel, tot așa venim și noi cu lumea de dincolo, atunci când trecem momentul de extaz mistic și când simțim - dacă simțim! - că lumea este transfigurată. Această transfigurare este propriu-zis starea de grație. Așa înțeleg eu. Poate să vină cineva de la teologie să spună că am făcut anumite greșeli, dar dacă am sta la o parte de vorbă, până la sfârșit aș putea să-i dovedesc că nu le-am făcut. 

 

Legăturile noastre cu transcendența sunt, așadar, discontinui. Starea de grație, care poate să fie permanentă, nu este o legătură cu transcendența, ci este oarecum haloul acela, aura pe care o au sfinții în jurul capului. Atunci când încetează starea de extaz, rămân aurele acestea, prin care se prelungește în viața noastră de aici. Asta constituie starea de grație, care poate să fie continuă până la o nouă stare extatică și care oferă iarăși posibilitatea transfigurării.

 

Plictiseala ca alternanță la plenitudine și ca legătură metafizică cu transcendența 

 

Discontinuitatea aceasta în legăturile noastre cu transcendența presupune două momente caracteristice în viața noastră; presupune, întâi, o urcare înspre transcendență, o luare de contact din ce în ce mai înaintată; și presupune, apoi, o cădere din acest contact, din starea de plinătate a ființei tale, care trece la o sărăcire interioară. Această secătuire a ființei umane se poate numi într-un fel plictiseală.

 

Vedeți, prin urmare, ce este plictiseala? Ea este o stare negativă, o stare de lipsă care se opune plinătății ființei tale, aflată o vreme în ascensiune, în urcare și contact cu transcendența. Dar să lăsăm perspectiva aceasta. Dacă treceți la viața de toate zilele, d-voastră știți că sunt momente în care, avem poftă de lucru, când punem mâna pe ceva simțim din plin că am pus mâna pe ceva, că facem ceva. Pui mâna pe coada unei sape și tragi cu sapa. Este un fel de tonus în toată ființa ta, în care pe tot ce pui mâna se prinde, este bine făcut. Sunt alte momente, dimpotrivă, în care, orice vei face, parcă amesteci totul, nimic n-are nici un fel de gust. Nu ești bolnav, dar nu există priză între tine și realitatea înconjurătoare. Acestea sunt stări pe care le-am trăit fiecare dintre noi. Ele nu sunt, propriu-zis, stări psihologice, ca să zic așa. Sunt stări ale ființei tale, ale tale în totalitatea ta, în întregul tău. Nu ți se întâmplă dintr-o cauză sau alta. Asta însemnează că în adevăr ființa noastră este deficientă în anumite împrejurări față de lumea înconjurătoare.

 

Dar există și alte momente, în care această deficiență nu există. Dimpotrivă, există o priză directă - ca să întrebuințez un termen de automobilistică; și termenii aceștia sunt buni la ceva câteodată. Există o priză directă între tine și realitatea înconjurătoare. Ei bine, această priză directă, sau această lipsă de priză între fiecare dintre noi și transcendență, constituie cele două momente fundamentale ale raportului nostru cu transcendența. Plictiseala, acel vacuum vitae, este, propriu-zis, o stare în care nu ai realmente ce face, o stare de gol pe care nu poți să o umpli în nici un fel.

 

Știți d-voastră, se vorbește de oameni deștepți, care nu se plictisesc niciodată. Este o părere veche, pentru că plictiseala nu însemnează: „Ce faci?” „Sunt plictisit! Iau o carte sau mă duc la cinematograf!”. Și-a umplut plictiseala? Nici 17 cinematografe nu-ți umplu golul acesta! Te plictisești nu pentru că n-ai ce să faci. Nu poți să faci nimic! Asta e plictiseala.

 

Sunt oameni din aceștia care știu cu precizie: astăzi trebuie să termin ceva. Se scoală mereu la ora șase. Nimeni nu se plictisește mai mult decât oamenii harnici. Leneșii nu se plictisesc niciodată. E foarte interesant. Omul harnic se scoală întotdeauna de dimineață. „Păi, eu fac întâi o baie rece, apoi câteva mișcări de înviorare, mănânc puțin și mă apuc să lucrez până la ora zece. După zece mă duc să fac diverse curse, iar la douăsprezece mă duc în cutare loc. Cum să mă plictisesc?”. Dar cum ai treabă toată ziua dacă te plictisești? Omul acesta, care are treabă toată ziua, ăsta nu face de fapt nimic! Închipuiți-vă d-voastră că sunteți, [fiecare], profesor de filosofie (sau aproximativ profesor de filosofie). Vă închipuiți d-voastră că este plăcere să fii întotdeauna profesor (sau jumătate de profesor) de filosofie? Se poate, când ești numai o jumătate, să fie ceva mai ușor. Adică, ce vreau să spun?

Că a face ceva însemnează a fi într-un moment de plenitudine. Nimeni nu poate să facă realmente ceva fără impresia aceasta de plenitudine. Cine face mereu ceva, acela execută. Ceva, mai bine sau mai rău. A executa ceva este cu totul altceva decât a face ceva. A face ceva însemnează a trăi! Când execuți ceva însemnează că repeți o serie de mișcări mecanice. Când faci ceva, ești cuprins într-un act propriu, există o legătură perfectă între tine și materia pe care o frămânți. Când execuți ceva, atunci este o nenorocire!

 

Nu vreau să vă fac aici comparații puțin riscante, mai plastice, dar sunt unii oameni care necăjesc, care obosesc chiar natura. Sunt [unii] oameni sub mâna cărora natura parcă se împlinește, și alții sub mâna cărora natura se chinuiește. Există, de pildă, un cizmar care, când ia în mână o bucată de piele, știe ce să facă din ea. Alt cizmar parcă o tot sucește, o mozolește mai rău decât ai băga-o în mașină.

 

D-voastră nu puteți să vă închipuiți oroarea materiei neînsuflețite de a fi lucrată cu mașina. Imaginați-vă că s-ar inventa o mașină de sărutat. Credeți că v-ați duce vreunul să vă puneți la mașină?

 

Asta este, asta însemnează plinătate, contactul cu realitate imediată, de o parte, plictiseala dincolo. Dar plictiseala aceasta este un moment absolut de neînlăturat și în viața, în experiența metafizică a oamenilor. Absolut de neînlăturat, pentru că, dacă în adevăr legătura noastră cu transcendența este discontinuă, dacă această transcendență este numai punctul-limită al contactului nostru cu ea, atunci evident că există urcarea și coborârea aceasta de care vorbirăm. Prinderea de contact - pierderea de contact; plinătatea și plictiseala sunt doi termen nu polari, ca să zic așa, ci sunt două ramuri ale aceleiași activități în legătura noastră metafizică cu transcendența. Umplerea plictiselii nu există, pentru că umplerea aceasta ar însemna transformarea plictiselii în plinătate. Dacă ar fi posibil pentru om să-și „omoare plictiseala”, atunci ar fi posibil pentru om si trăiască urcând mereu înspre transcendență și să nu mai cadă niciodată. Să urce mereu, să ajungă odată chiar să devină el însuși transcendența aceea, ființa aceea. Asta însă, cum stabilirăm noi, nu se poate.

 

Plictiseala face, prin urmare, parte integrantă din ființa noastră, urmând acelei plinătăți de care vorbirăm - iar asupra acestei probleme cred că vom mai reveni. Ea urmează plinătății, în același fel în care noaptea urmează zilei. Dacă în adevăr noaptea este numai lipsa zilei.

 

Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu - carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)

_______________________________________________

 

 

 

Afisari: 1510
Autor: NAE IONESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter