Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

METAFIZICA SUFERINTEI. Cunoastere, iubire, dăruire, mântuire

Data publicarii: 14.02.2015 17:40:00

 

Omul ca opozant față de Dumnezeu. Consecințe

 

Domnilor, am stabilit împreună în lecția noastră trecută aproximativ, dar nu suficient, câteva indicații pentru speculația d-voastră personală: că păcatul originar, care este de natură rațională - ca să zic așa - însemnează, ca ultimă consecință, un fel de desprindere a omului din totalitatea creației, crearea unui centru de polarizare înăuntrul acestei totalități, care rupe așezarea primară a lui Dumnezeu. Omul, așezat ca centru de raportare a existenței, rupându-se, prin urmare, de legea lui, așa cum a fost creat el ca element constitutiv al creației, nu ca stăpân și legiuitor înăuntrul acestei creații, prin această desprindere, prin această însingurare a lui față de existență, intră, astfel, într-o luptă.

El se împotrivește legii generale, tulbură armonia cosmică, întrucât legea trebuie să devină - după părerea lui - legea lui.

Dacă d-voastră vă dați seama de datele inițiale ale problemei, puteți înțelege că legea cosmică nu poate să devină legea lui decât în momentul în care el însuși devine Dumnezeu.

Așa încât, într-adevăr, procesul de cunoaștere prin însăși natura lui duce, ca o ultimă consecință, la transformarea omului în Dumnezeu. Duce nu la depășirea naturii lui proprii - asta este altceva, o să vedem noi ce însemnează. Duce la schimbarea naturii lui, la opunerea lui față de Creator.

Ceea ce spun eu, în momentul de față, nu este dialectică, nu este teorie, ci este fapt istoric.

D-voastră știți perfect de bine că toate marile epoci raționaliste sunt epoci fără Dumnezeu, pentru că omul nu mai poate să lase alături de el pe cineva, el fiind - pentru el, pentru judecata lui, pentru felul lui de a valorifica existența - ultima lui existență.

Din această răsturnare decurg o mulțime de fapte. Simțul de proprietate, de pildă, este o consecință a ivirii, înăuntrul omului, a acestui proces al cunoașterii. „Eu” și „al meu” sunt nu poli propriu-zis, poli ai unui proces, ai unui raport; „eu” și „al meu” este unul și același lucru.

Tot ceea ce este, este al meu. Însă, nu și eu sunt ceea ce este.

Raportul este univoc. Cum s-ar spune, existența este a mea, întâi pentru satisfacerea necesităților mele, pentru că de-aia este existență aici.

Afară de aceasta, prin însuși procesul de cunoaștere, toată existența este a mea ca obiect întru cunoașterea mea. Totul există - și în ordinea cunoașterii, și în ordinea existenței - în funcție de mine.

 

Neliniștea metafizică

 

Și totuși, oricât am avea noi încredere în noi înșine, oricât am raporta întreaga existență la noi și ne-am închipui că suntem stăpâni, această existență este ceva care niciodată nu a intrat în capul oamenilor. Nu s-a aflat încă om care, în maximum de sentiment al puterii proprii, să-și fi putut închipui că el este creația lui însuși. 

Vedeți d-voastră, aici se isprăvește puterea omului. Oricât de mare ar fi această putere, aici există totuși, pentru orice om care gândește, o preponderență, o dependență care, de orice natură ar fi ea, nu este mai puțin dependență. Oricât de tare, oricât de Dumnezeu ar fi el față de această lume, oricât de bine așezat ar fi în capul lumii acesteia, oricât ar fi de instalat ca scop al lumii acesteia, totuși el nu este făcut de el. Nu s-a făcut el pe el însuși - și acest sentiment de dependență stă la originea neliniștii omenești. 

Când un om a mers până la capătul procesului de cunoaștere, el ajunge totdeauna la această poziție liminară - și aici intervine, cum spuneam, neliniștea. 

Neliniștea aceasta o găsim în desfășurarea activității metafizice a omului, de orice natură, de orice structură ar fi ea, nu numai prin acea înstrăinare de care am vorbit. Dar mai este și altceva: sentimentul unei ruperi a legăturilor sale organice.

Mergând pe linia cunoașterii propriu-zise, noi ajungem la convingerea că fiecare dintre noi este un Dumnezeu. Dumnezeu ăsta suferă într-un fel; el este rupt de ceva. Dar și Dumnezeu cel adevărat suferă și el de ceva, poate să sufere de ceva. 

Îmi aduc aminte - când citeam mai de mult o carte - de unul de care desigur că ați auzit și d-voastră, care spunea că Dumnezeu este trist când nu-l iubesc oamenii. Și cred că avea dreptate atunci când spunea că Dumnezeu se simte rupt de propria creație. Dar omul care este neliniștit nu se simte rupt de creație. El se simte rupt de altceva, de Creator. Este cu totul de altă natură ruperea aceasta. 

Este o lipsă de completitudine, ca să zic așa. Și atunci, acelei însingurări de stăpân, de îndumnezeire, acestei atitudini, îi corespunde, în domeniul metafizicii omenești, necesitatea de completare. Omul trebuie să iasă din el. Omul trebuie să se dea într-un fel, tocmai pentru a se întregi, pentru ca să se echilibreze. El trebuie și să dea, nu numai să ia. Nu să considere că totul este el. Nu să posede, ci să dăruiască, să se dăruiască pe el, să scape de el însuși, așa mărginit cum este el prin procesul și prin consecințele procesului de cunoaștere. 

Și atunci, vedeți d-voastră că activitatea metafizică a omenirii, care constituie într-un oarecare fel însăși literatura problemei mântuirii, înspre asta tinde: înspre dăruirea persoanei tale, înspre topirea ființei tale în altceva, înspre căutarea unui echilibru printr-un singur punct de sprijin care te transcende.

 

Iubirea ca soluție metafizică

 

Și, cel mai frecvent proces, cel mai la îndemână dintre toate soluțiile metafizice practicate de către fiecare dintre noi - habar neavând că facem metafizică - , cea mai curentă practică este iubirea.

Iubirea asta este ieșirea din tine însuți, dăruirea persoanei tale înspre o unitate nouă, o unitate alta decât tu și ceilalți, decât tine și altă persoană. În adevăr, înspre o unitate în care se topesc cele două individualități.

Analizați d-voastră cazurile literare pe care le cunoașteți, dacă nu aveți experiență proprie sau dacă nu ați avut vreme să vă gândiți la experiența proprie. Sănătos ar fi să nu vă gândiți la experiența proprie. Sănătos ar fi să nu vă gândiți. Analizați, deci, toate cazurile literare și veți vedea că așa se întâmplă. Toată realitatea se transfigurează. Trăiești această realitate în funcție de celălalt. Dar, eul celălalt trăiește și el realitatea în funcție de cel dintâi, ceea ce însemnează că nu mai sunt unul și altul. 

Astfel se constituie o unitate nouă, cu posibilități noi, cu o capacitate de reacție cu totul alta.

Această depășire a mărginirii noastre în actul de dragoste este o depășire intermitentă și este de natură extatică, aș zice. Își are intermitențele ei. Aceasta închide întotdeauna ceva fatal pentru noi. Până când, odată și odată, această fuziune nu mai este posibilă. Și atunci, evident, încep incriminările: „Tu ești de vină, tu n-ai făcut cutare lucru, n-ai făcut ce trebuia” etc.

O altă pricină de instabilitate este aceea că această nouă ființă nu este de sine stătătoare și nu poate să se constituie ca o ființă permanentă. Pe urmă, sunt și alte condiții, de natură materială, foarte dificil de realizat.

 

Iubirea ca act de dăruire

 

Dar, în afară de aceste condiții dificil de realizat, este însăși incapacitatea acestei noi ființe care transcende pe fiecare dintre cei doi indivizi în actul de dragoste: incapacitatea de a se constitui ca o ființă permanentă. Și atunci, există alte încercări de a ne depăși, prin trăirea noastră într-o comunitate oarecare, prin punerea noastră în funcție de această comunitate, prin topirea noastră în această comunitate, prin cunoașterea existenței noastre în funcție de această comunitate care ne depășește. 

Ea poate fi privită tot ca o comunitate de dragoste, atunci când o privim dinăuntru, și ca o comunitate națională când o privim din afară.

De obicei, se face deosebirea aceasta, și o fac și eu, în anumite scopuri didactice, spunând că Biserica este o comunitate de dragoste și că națiunea este o comunitate de destin.

Nu este mai puțin adevărat însă că această comunitate de destin, a nației, nu se poate clădi decât tot pe dragoste ca resort lăuntric, întrucât această dragoste mă face să pot ieși din mine însumi.

 Vedeți d-voastră, că franțuzește se zice j'aime - iubesc ceva, în sensul că îmi place ceva. De exemplu, pui cu ciuperci. Dar se zice tot așa și: „îl iubesc pe Dumnezeu”; sau: „Iubesc o haină frumoasă”, și chiar: „Iubesc nația mea.”

 Noi nu putem zice: „îmi place nația mea.” Dar zicem: „îmi place mămăliga cu brânză.” Ce însemnează aceasta? Însemnează că actul de iubire nu este un act de proprietate.

 D-voastră o să spuneți: „Dar cum este cu gelozia?”

Este o nenorocire. Nu este o stare normală, este o boală modernă.

Când eram student în anul I, aveam un profesor care făcea un curs de psihologie și fiziologie - Iubirea. El era medic și am nimerit la el tocmai la ora când vorbea de gelozie. „E foarte simplu, spunea doctorul. Dacă cineva este gelos, dă-i să mănânce. Nu am văzut oameni geloși după masă. Numai pe nemâncate sunt oamenii geloși”. Vă dați seama că v-am dat un leac extraordinar.

Dar noi credem că actul de iubire nu este un act de posesiune, un act de proprietate. Actul de iubire este un act de donație, nu de câștig; este un act de depersonalizare. Când iubești, dai. Da! Nu iei!

Când iubești, nu poți spune: „Iubesc mămăliga”, fiindcă nu te dai mămăligii, ci tu o mănânci.

Spunem însă: „îmi iubesc neamul”, „îmi iubesc orașul natal” - sigur că te dărui orașului acela.

Fiecare act de iubire - afirmarea iubirii - este un act de dăruire, depunerea unei mărturii. Declari că ești gata să faci jertfa persoanei tale pentru că iubești. Mai mult decât atât. Când ai declarat că ești gata să faci jertfa, deja ai și făcut jertfirea de tine însuți.

Vedeți d-voastră, când pleci la război, ai plecat la luptă. El pleacă la luptă pentru o credință a lui. Asta însemnează că a făcut jertfa persoanei sale. El nu se duce la luptă cu gândul că poate o să scape. Lui îi este perfect egal. Când a făcut declarația de dragoste, el a plecat la luptă pentru comunitatea pe care o iubește, căreia i s-a dăruit deja, într-un mod virtual.

Este normal ca atunci când mori, să mori liniștit. Când vede moartea, el rămâne liniștit. Pentru el însuși el a încetat propriu-zis să existe ca el însuși. El este în funcție de altceva. El pe el s-a dat, nu s-a pierdut. El nu mai este al lui. Îi este egal ce se întâmplă cu el.

Acesta este sensul jertfei. Cine iubește cu adevărat, acela nu-și mai aparține. Pentru el îi este egal. Viața sau moartea sunt niște lucruri oarecare, cu totul oarecare.

Vedeți d-voastră, renunțarea la viață este cu totul altceva decât jertfa de sine din dragoste. Renunță la viață eroii aceia, un băiat și o fată, care iau somnalin sau pun mangal în sobă. De fapt, nu este vorba de o renunțare. Este vorba de o înfrângere, de o recunoaștere a incapacității lor de a trăi. Incapacitatea de a mai face ceva, recunoașterea inutilității lui.

 

Dăruirea pentru comunitate, pentru națiunea - comunitate de destin

 

Cel care se dăruie din dragoste, acela se dăruie pe sine unei credințe a lui, unei comunități care îl depășește. El nu spune: „Nu mai pot.” El de-abia de atunci începe să poată. Pentru el această mărturie de dragoste însemnează o multiplicare a puterilor sale, poate că tocmai întrucât aceste puteri nu mai au frâna aceasta a fricii, cum se spune.

Deci, vedeți d-voastră că opusul îndumnezeirii este actul acesta al dăruirii tale prin dragoste. Dar acest act care se realizează prin dragostea între două ființe omenești se poate realiza mai complet în dragostea față de comunitatea care te depășește. De ce? Pentru că această comunitate, care într-adevăr ne depășește, este o existență permanentă.Vedeți d-voastră, dragostea între două persoane este condiționată de o mulțime de lucruri. În primul rând, este condiționată de existența mea și de existența celuilalt, precum și de o serie de lucruri, de potriviri. Ai dormit odată prost și te-ai sculat, cum se zice, indispus; ei bine, nu funcționează ceva.  

Unitatea aceasta, comunitatea căreia i te dăruiești, comunitatea aceasta este permanentă, în veac. Nația ta durează la nesfârșit. Desigur, ea durează până la sfârșitul veacului, cum se spune. Este posibil să dispară câte o națiune, dar asta este un accident. Teoretic, națiunea durează până la sfârșitul veacului, atât cât va dura istoria. Ea este o existență permanentă căreia i te poți da, pe care te poți sprijini, în care te poți echilibra, față de care poți fi permanent în această stare de extaz.  

Vedeți, iarăși un fapt foarte interesant de reținut în procesul acesta al mântuirii. Dragostea între doi nu este o stare de tensiune continuă. Numai în momentele de înaltă tensiune există propriu-zis ceea ce am putea numi, cu un termen din alt domeniu: stare de har - l'etat de grâce. Starea de har există în viața aceasta în care noi trăim într-o comunitate. Există în cele mai mici amănunte ale vieții noastre.  

În momentele în care tu te-ai dăruit, trăiești într-o continuă stare de har. Nu mai există nici un fel de suferință pentru tine. Există suferință a comunității pe care o trăiești tu, dar pentru tine nu există nici sete, nici foame, nici bătaie, nici necazuri, nici moarte - nu mai există altă alternativă.  

Acestea sunt lucruri depășite, care nu mai interesează dar te interesează, într-un grad enorm, încercările de dezechilibru, momentele de dezechilibrare ale comunității din care faci parte.

Este, iarăși, nu teorie, ci fapt istoric. În acest fel am trăit noi până acum, câteva sute de ani de-a rândul. Această îndumnezeire o trăiește omenirea și astăzi - este o soluție veșnică.  

Această soluție metafizică, a dăruirii tale unei comunități transcendente, există în chip permanent, până la sfârșitul veacului.  

Domnilor, eu iau asupra mea toate riscurile. Poate să vină onoratul domn cutare și să spună că fac politică aici. Asta este soluția metafizică pe care o numim comunitatea doctrinelor noi, totalitarismul sub aspectul lui metafizic. Asta nu este politică. Este fapt istoric, pe care întâmplător îl trăim noi și astăzi, dar care a mai fost trăit și altă dată.

 

Comunitatea de iubire în Biserica catolică

 

Evul Mediu, care închidea pe individ în diferite categorii - categoria familie, categoria cetate, categoria Bisericii etc. - era și el o epocă totalitară, într-un anumit fel. Nu totalitară în proporțiile zilei de azi. Categoriile care ne confiscă astăzi, categoriile cărora ne dăruim noi astăzi sânt numai proporțional mai mari. Astăzi nu mai este vorba de meserii, de breaslă, care pentru omul Evului Mediu însemna breasla din orașul lui. Nu e vorba de cetate, de familie ș.a.m.d. Sau, este vorba de toate aceste categorii, existând, constituind un fel de ierarhie înăuntrul unei categorii mai cuprinzătoare care se numește națiunea.

O să spuneți d-voastră: „Dar nu erau totuși și în Evul Mediu un fel de categorii mai cuprinzătoare? Respectiv, o categorie mai cuprinzătoare decât națiunea, anume categoria Bisericii? Era sau nu era?” Teoretic, era Biserica. De pildă, Biserica romano-catolică. Biserica aceasta, evident, era mai cuprinzătoare decât națiunea.

Întâmplarea face totuși - și d-voastră o să vă dați seama, de ce face întâmplarea lucrul acesta - ca fiecare dintre credincioșii care trăiau în această comunitate de iubire a Bisericii catolice, care se dăruiau acestei comunități și nu se dăruiau comunității în totalitatea ei, această Biserică nu poate să fie trăită în totalitatea ei de către credincioși. Această Biserică era propriu-zis o abstracție, o generalizare logică, mai întâi, și una administrativă, în al doilea rând. Nu era o unitate organic existentă. Și aceasta, pentru bunul motiv că întotdeauna în sânul acestei Biserici s-au constituit grupuri aparte. La un moment dat, a venit unul pe care-l chema Francisc de Assisi, care vorbea cu păsările cerului, și îmblânzea fiarele sălbatice, și care mai știa să cânte foarte frumos într-un grup de acestea.

Biserica romano-catolică a reacționat după o vreme: „Ce facem cu ăsta? Este sau nu este în Biserică? Asta nu gândește ca noi. Ăsta este nebun. Ăsta pleacă dintre noi cu o mulțime de oameni - și atunci, hai să zicem că este în biserici”. 

Sfântul Francisc multă vreme a fost pus la cântar. Ba era în lipsă, ba prisosea. Niciodată nu era cum trebuie să fie. Dar Biserica a hotărât, până la urmă, să-l primească. „Hai să-l primim. Cine știe ce buclucuri o să ne mai facă!”

Am spus: acesta este un caz. Dar se pot cita multe altele. D-voastră știți că existau anumite biserici locale înăuntrul catolicismului. De pildă, Biserica Anglicană, o formulă de biserică de stat. Este vorba, deci, de unități organice locale.

În esența lui, catolicismul este o serie de formule. „Spune că ești așa și pe dincolo - și atunci ești catolic.”

Va să zică, o simplă declarație de recunoaștere a unor afirmații, nu a realității organice.

Așa încât, unitățile care depășesc individul acesta surit și rămân totuși națiile, care sunt existențe permanente în veac și cărora noi ne putem dărui.

Drumul spre mântuire trece prin dragoste ca act personal, prin dăruirea noastră, printr-un act personal ca instrument de dăruire unei colectivități permanente. Dar acesta este numai drumul: să iubești, să poți iubi, să poți să nu mai fii tu. 

Dar ființa aceasta colectivă, care îți înlesnește ție posibilitatea de dăruire, nu este propriu-zis decât o treaptă. “Pentru că neliniștea de la care am plecat noi, această neliniște este provocată de faptul că noi nu suntem împăcați cu Creatorul nostru.

 

(Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu - carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)

_______________________________________________

 

 

Afisari: 1924
Autor: NAE IONESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter