Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

METAFIZICA SUFERINTEI. Existenta, transcendenta si libertatea lui Dumnezeu

Data publicarii: 30.11.2014 15:08:00

Libertatea în realitatea colectivă

 

În mod absolut, libertatea însemnează posibilitatea în sensul unei legi naturale, posibilitatea de promovare a istoriei, a întâmplărilor din realitate. Dar, ca să poată să existe propriu-zis o deosebire fundamentală între om și anumite animale, există, pentru anumite animale, posibilitatea aceasta de alegere. Există un domeniu în care libertatea aceasta a omului este mult mai largă; și anume, domeniul faptelor care nu depind propriu-zis de un anumit individ: domeniul faptelor statistice

 

Am stabilit, prin urmare, că realitățile colective care-l definesc pe individ, departe de a încercui libertatea individuală, constituie singurul domeniu în care libertatea omului este efectivă. Pentru că, atâta vreme cât eu pot să aleg, însemnează că eu sunt liber. Și exist așa cum sunt eu, și sunt liber să mă distrug pe mine, sunt liber să lucrez cum vreau eu, până la limitele distrugerii mele.   

 

Dar asta nu însemnează propriu-zis libertate, ci însemnează putința pentru mine de a uza de un coeficient în plus față de alte viețuitoare, de a fi ceea ce sunt, de a mă realiza pe mine.

 

Libertatea însă, în înțelesul curent al cuvântului, însemnează ceva mai mult decât atât. Această libertate efectivă nouă o descoperim [...] în acest domeniu al faptelor statistice, domeniu în care lucrurile se întâmplă așa cum trebuie să se întâmple și cum îmi este dată mie posibilitatea să contribui la întâmplările acestea sau să mă sustrag lor.

 

Există, prin urmare, un loc în care eu nu sunt silit să împlinesc o lege, dar că legea aceasta se împlinește apoi cu siguranță. Anume, în acest domeniu al realităților colective, cărora individualismul le acordă un fel de siluire sălbatică a personalității.

 

Anume, în acest domeniu al faptelor statistice, prin urmare, este locul în care poate să înflorească libertatea. Tocmai pe dos de cum crede lumea. Exact pe dos!  

 

Personalitatea umană și legea colectivului

 

Interesant că numai acest domeniu este locul unde înflorește personalitatea umană, pentru motivul foarte simplu că personalitatea se constituie prin ceea ce mă deosebește pe mine de ceilalți. Dacă noi am sta complet sub legea colectivului, atunci, această lege a colectivului fiind una singură, noi toți ar trebui să fim la fel.

 

Numai că, vedeți d-voastră, noi am stabilit de mult, împreună, că această lege a colectivității, ca fapt care se întâmplă într-un colectiv, nu ține de activitatea fiecăruia dintre noi, ci de activitatea unora dintre noi. Care - acești unii dintre noi - nu sunt niciodată indicați în chip precis. Se pot înlocui unul pe altul, nu în chip voluntar, dar se înlocuiesc unul pe altul în momentul în care unii dintre ei se refuză.

 

Există deci posibilitatea pentru noi să ne refuzăm fenomenului, fără ca prin aceasta să suspendăm fenomenul.

 

Prin acest mecanism - surprinzător poate pentru unii dintre d-voastră, cum este surprinzător și pentru mine - se fundamentează și este făcută posibilă libertatea omenească, adevărata libertate omenească.

 

Numai prin acest rol pe care-l capăt eu mă pot forma pe mine, mă pot modela pe mine. Așa încât, supunându-mă legilor fundamentale ale existenței mele, să fiu totuși întrucâtva deosebit de ceilalți semeni ai mei. Adică, să fiu ceea ce se numește o personalitate, ceva întreg, armonic, închegat organic, și totuși deosebit de cel de alături de mine.

 

Locul în care se exercită libertatea este propriu-zis natura, adică însuși locul unde există posibilitățile. Unde nu există posibilități, nu poate să existe nici libertate. Cum însă posibilitățile nu există decât în natură - și anume, înainte ca faptele să se întâmple -, însemnează că într-adevăr domeniul libertății este domeniul naturii. 

 

Este o afirmație aparent paradoxală, asupra căreia v-am atras atenția.

 

Pentru că, dacă posibilitățile există numai în natură, atunci Dumnezeu, care depășește în toate felurile natura, nu mai poate fi liber! Și noi încheiam punând întrebarea: cum se explică această situație paradoxală?

 

Libertatea în domeniul existenței și în cel al ființei

 

Domnilor, explicații există. Vedeți d-voastră, noi am deosebit până acum două domenii caracteristice. Un domeniu al existenței și un alt domeniu, cel al transcendenței, al ființei. Este oare posibilitatea o caracteristică, o notă aparte - să zicem - a existenței? Atunci, evident, transcendența nu poate închide în ea posibilitatea, deoarece transcendența nu închide în ea devenirea, domeniul ființei.

 

Aceste două domenii pe care le-am deosebit noi nu epuizează realitatea, nu epuizează toate posibilitățile universului, aș zice, în tot ceea ce este în el.

 

Existența și transcendența lui Dumnezeu

 

Noi credem, de obicei, că dincolo de această realitate există ceva care se numește Dumnezeu. Adică, suntem înclinați în genere să credem că Dumnezeu este o realitate transcendentă - și de aici întrebarea aceasta care ne încurcă pe noi.

 

Dacă Dumnezeu intră și în domeniul existenței, atunci Dumnezeu nu poate să fie liber, pentru că dincolo de existență este numai lumea necesității. Lucrurile nu sunt însă așa, și nu pot fi așa. . .

 

Mai întâi de toate, Dumnezeu nu este în lumea cealaltă. Sau, Dumnezeu nu este în lumea cealaltă mai mult decât în lumea aceasta. Dar, atunci, Dumnezeu este ceva absent din realitate?

 

Parcă noi știm că Dumnezeu este mereu prezent în tot ceea ce se întâmplă. Teologicește și după credința cea adevărată, Dumnezeu este prezent între noi în fiecare zi în care se face jertfa, în fiecare zi în care se oficiază o liturghie. Dumnezeu este prezent prin acea trans-substanțialitate de care le este frică unora dintre teologii noștri bucureșteni.

 

Transsubstanțialitatea însemnează, într-adevăr - cum știți d-voastră -, prefacerea pâinii și a vinului în trupul și sângele lui Dumnezeu. Iar preotul acela care oficiază slujba, care oficiază liturghia, acela care săvârșește jertfa, este un sacrificator.

 

Jertfa aceasta se împlinește în fiecare zi, ori de câte ori se face o liturghie.

 

Va să zică, noi credem, noi știm, în măsura în care credem că Dumnezeu este prezent o dată după trup și sânge și este prezent în tot ceea ce se întâmplă.

 

Cu alte cuvinte, existența noastră este ceva pătruns de Dumnezeu până în ultimele ei amănunte. Nu se poate spune, prin urmare, că Dumnezeu este o ființă transcendentă, întrucât Dumnezeu transcende existența. Dumnezeu transcende existența în același fel în care eu transcend locul acesta. Dar aici este vorba de lucruri diferite, pentru că Dumnezeu, în aceeași măsură în care transcende lucrurile, le și pătrunde, le trăiește. Pe câtă vreme eu nu le trăiesc, eu sunt numai deosebit de ele.

 

Deci, transcendența lui Dumnezeu nu însemnează propriu-zis existența lui Dumnezeu numai în lumea ființei. Raportul dintre Dumnezeu și lume - lumea în general - este altul decât raportul dintre ființă și existență, altul decât raportul dintre transcendență și domeniul naturii.

 

Este adevărat că noi, ori de câte ori ne gândim la Dumnezeu sau vorbim de Dumnezeu, ne gândim la el și vorbim de el în anumite categorii ca de un fel de obiect în genere, așa cum gândim categoria realității, și atunci Dumnezeu este un lucru. Noi mai gândim, în sfârșit, în categoria libertății, și atunci Dumnezeu este o personalitate. Dar, ori de câte ori vrem să aducem o precizare cu mai multă aproximație în legătură cu Dumnezeu, o dată ne dăm înapoi și alergăm la un procedeu foarte comod: facem un fel de alunecare, un fel de trecere înspre absolut. Aici există binele și Dumnezeu este binele absolut. Aici este știința, dincolo există rațiunea, perfecțiunea ș.a.m.d. - un fel de trecere la infinit. Dar trecerea aceasta la limită, trecerea la infinit, nu rezolvă propriu-zis problema, ci o împinge mai departe. Dumnezeu nu este într-o deosebire cantitativă față de noi. Iată cum noi folosim termenul acesta al superlativului, făcând o ierarhizare cantitativă.

 

Dar nu prin ierarhizare cantitativă putem noi exprima în chip adevărat, în chip just, pe Dumnezeu. 

 

Se mai zice despre Dumnezeu că el este cauza ultimă a lucrurilor. Dar asta însemnează că lucrurile se înșiră toate ca pe o sfoară. Și, la un moment dat, sfoara s-a isprăvit și lucrul care este la capătul sforii aceleia este Dumnezeu.

 

Dumnezeu nu este cauza ultimă a lucrurilor, într-o serie de fapte omogene. Nu există omogenitate între diversele cauze; atunci vorbim de cauza ultimă. Cauza ultimă nu este numai ultima cauză, ci este un alt fel de cauză: Dumnezeu este pur și simplu.

 

Platon zicea că Dumnezeu este ceea ce este expresia logică. Vechiul Testament spune altfel: „Eu sunt cel ce sunt”. Și aceasta exprimă în categorii aparte, cu mai multă vehemență decât exprimarea logică mai măsurată. Dumnezeu este ceea ce este, s-ar traduce prin „este așa cum este”, atât și nimic mai mult. Nu spun cum este, afirm numai că este.

 

Iar când Vechiul Testament spune: „Eu sunt cel ce sunt”, vedeți că nota aceasta este exprimată mai puternic. „Eu sunt cel ce sunt”, despre mine nu se poate spune mai mult decât atât, că „sunt”, sunt prin mine însumi.

 

Aici nu mai este vorba de cea mai înaltă formă a ființei. Este mai mult decât atât, este ființa pur și simplu. Nu într-un grad superior, ci ființa pur și simplu în ultima ei justificare, în ultima ei fundamentare.

 

Desigur, atâta vreme cât noi suntem înclinați a judeca pe Dumnezeu în termeni logici sau în termeni relativi, prin acest proces de generalizare, de trecere la limită, de trecere în absolut, evident, nici nu putem să înțelegem pe Dumnezeu altfel decât în funcție de experiența noastră. Cel mai mare efort pe-care l-am putea face ar fi să-l trecem, în sfârșit, dincolo de transcendență, dar acolo ne oprim.

 

Ei, bine, în această oprire a noastră avem o ridicare înspre infinit, peste limitele existenței. Atunci trecerea în transcendență este o operație mai falsă încă decât cea mai antropomorfă apariție.

 

Este mai bine să-l judeci pe Dumnezeu și să-l gândești în funcție de om, adică să faci să treacă peste un plus de existență înspre transcendență, ca și cum Dumnezeu nu ar exista în aceeași măsură în existență ca și în transcendență. Dumnezeu transcende transcendența în același fel în care transcende imanența [...].

 

Atunci când noi trecem în transcendență, noi nu trecem cu tot bagajul acesta al nostru. Noi ne depășim într-un oarecare fel pe noi din momentul în care am ajuns la limitele existenței, la limitele experienței noastre. Prin urmare, noi ne depășim, și de acolo începe propriu-zis existența noastră metafizică sau ființa noastră metafizică.

 

Foarte bine, dar, în acel moment în care noi începem să fim metafizicește, noi încă nu trăim pentru Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl putem trăi și fără metafizică, îl putem trăi aici, în existența aceasta pur și simplu.

 

Dacă religia îți deschide alte porți, aceasta este altă chestiune. Aici nu este nevoie de această depășire metafizică pentru că trăiești conștient viața religioasă, Dumnezeu fiind prezent aici ca și dincolo. Prezent nu numai spațial, ci pretutindeni; pur și simplu, în tot ceea ce este, în orice fel ar putea să fie.

 

Libertatea lui Dumnezeu

 

Ei, bine, dar dacă Dumnezeu este și aici și dincolo, atunci el este deosebit și de acest „aici” și de acel „dincolo”. Și atunci nu se mai poate spune că în Dumnezeu nu mai există libertate, pentru că numai acest „aici” este domeniul posibilității. De vreme ce libertatea există numai în domeniul posibilității, eu aș spune - cu puțină frică, fără îndoială și ca o continuare a gândirii acesteia - că nu se poate spune că Dumnezeu este act pur sau actul pur și simplu, așa cum se spune în foarte multe locuri, pentru simplul motiv că tot ceea ce există trebuie să există într-un fel în Dumnezeu.

 

Cam cu frică spun lucrul acesta, vă mărturisesc și o repet. Acei dintre d-voastră care sunteți în contact mai strâns cu lucrurile acestea, poate înțelegeți de ce spun eu „cu frică”. Dar așa se prezintă lucrurile. Aș spune, mai exact, că frica m-a adus să spun așa.

 

Eu nu pot să gândesc pe Dumnezeu nici sub categoria necesității, nici sub categoria actului pur. În afară de „Eu sun cel ce sunt”, eu nu pot să spun despre el nimic decât pe cale de analogie. Iar calea aceasta analogică poate fi bună atunci când vrei să-mi dai imaginea a ceva. De foarte multe ori, în această analogie se amestecă procesul acela de generalizare, cum ați văzut când am analizat ierarhizarea cantitativă a relativului.

 

Dumnezeu nu este legat în nici un fel. El nu poate să fie legat în nici un fel de cantitate. Libertatea trebuie să existe și pentru Dumnezeu. Evident, cu anumite limite logice.

 

Ar trebui să ajungem la încheierea că și faptele lui Dumnezeu au o anumită limită: Dumnezeu nu se poate nega și nu poate să lucreze în sensul distrugerii lui, pentru simplul motiv că distrugerea presupune un început și un sfârșit.

 

Atunci când Dumnezeu este undeva unde nu există început și sfârșit, undeva în afară de timpul acesta, în afara timpului, însemnează propriu-zis în eternitate, pentru că eternitatea poate să fie, într-un fel, eternitatea de care vorbim noi în fiecare zi, adică a duratei care continuă la infinit. Deci, are loc o suspensie a timpului și nu însemnează lipsa timpului.

 

Acolo unde este Dumnezeu, dincolo de timp, nu este eternitatea, ci lipsa timpului. Ceva care durează la infinit, durează totuși rămânând înăuntrul categoriei timp; are, adică, un început și un sfârșit.

 

Dumnezeu nu are nici început, nici sfârșit, dacă este Dumnezeu. Neavând nici început, nici sfârșit el nu se poate distruge.

 

Limitele lui Dumnezeu sunt acelea că el este ceea ce este și nu poate fi ceea ce nu este. El nu poate să fie decât ceea ce este. Mai pe scurt: el este și nu poate să nu fie. Limitele lui Dumnezeu sunt ființarea lui permanentă. Înăuntrul acestei ființări permanente există, pentru el, libertatea absolută, pentru simplul motiv că tot ceea ce există, există în el; și, totul existând în el și prin el, el este „tot”, tot ceea ce face el nu are nici un fel de limită.

 

Iată, prin urmare, domnilor, că libertatea există în domeniul existenței și nu există în domeniul transcendenței. Dar asta nu însemnează că nu există libertate în Dumnezeu. Dumnezeu transcende într-un oarecare fel și existența, și ființa, și natura, și transcendența. Dumnezeu nu este dincolo, el nu este realitate metafizică, ci realitatea pur și simplu.

 

(Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu - carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)

_______________________________________________

 

 

 

Afisari: 2320
Autor: NAE IONESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter