Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

NAE IONESCU: METAFIZICA SUFERINTEI. Fiintă si trăire

Data publicarii: 11.02.2014 11:42:00

 

Metafizica - necesitate adâncă a firii omenești. Căutarea unei soluții

 

[...]. Este adevărat că, în logica noastră de toate zilele, în procesele de gândire, definirea obiectelor se face cu ajutora! categoriilor. Dar, vedeți, a cere pentru ființă o categorie definitorie, adică a cere să definești ființa în funcție de categorii, însemnează să prejudiciezi într-un oarecare fel asupra problemei. Pentru că, însemnează că metafizica nu se poate face decât în funcție de gândirea categorială.

 

Or, vedeți d-voastră, problema care ne interesează pe noi este că nu rezolvăm aici probleme de gândire; că metafizica răspunde unei necesități adânci a firii omenești; că ceea ce încercăm noi propriu-zis să rezolvăm este tocmai să găsim o soluție oarecare la această necesitate a ființei omenești. Care va fi calea, ne este relativ indiferent. Nu relativ, ci absolut indiferent. Că putem să rezolvăm această problemă pe latura gândirii este foarte bine. Dar nu este deloc mai bine decât dacă am rezolva o pe altă cale.

 

Prin urmare, să înlăturăm din capul locului această prejudecată - care s-ar putea să aibă un fond de adevăr, dar s-ar putea să nu aibă - că metafizica este o activitate de gândire. Ea s-ar putea să fie a gândirii noastre. Dar nu este necesar să fie, dat fiind că problema, așa cum am încercuit-o noi, nu este o problemă de gândire propriu-zis, ci problema de echilibru a unei realități naturale care este omul; ființa omului în totalitatea ei. La întrebarea: care este categoria cu ajutorul căreia eu pot să definesc ființa?, va trebui să recunosc și eu că nu există această categorie. Dar, pentru mine, problema nu se pune în funcție de categorii [...].

 

Existența mea ca fapt trăit

 

Domnilor, eu plec întotdeauna de la fapte - nici de la idei, nici de la teorii. Și teoriile pot să fie fapte; și ideile pot să fie fapte. Dar ceea ce mă interesează pe mine este faptul ca atare, de orice natură, de orice categorie ar fi. Iar faptul primar pe care eu îl trăiesc este această existență, întâi: existența mea. Acesta este primul lucru pe care îl trăiesc eu. Când însă eu spun că „trăiesc această existență a mea”, nu fac nici un fel de confuzie, nici un fel de apropiere cu ceea ce s-a numit în filosofie „subiectivism”. Nu este punctul de plecare al lui Descartes acest „eu mă trăiesc pe mine”, pentru că eu nu plec de la un centru la care reduc toate lucrurile celelalte, ci plec, pur și simplu, de la un fapt care este neutru, dar care are această calitate specială că este primul fapt pe care eu îl trăiesc [...].

 

Eul și ființa

 

Prin urmare, afirmația, prima afirmație asupra ființei propriu-zis, se face nu cu ajutorul unei definiții categoriale de natură logică, ci se face cu ajutorul unui fapt de trăire. Acest fapt de trăire este suficient pentru a-mi stabili mie identificarea existenței ființei ca atare. Asta însemnează - dacă vreți să rămâneți în terminologia veche - că și faptele acestea de trăire pot să îndeplinească o funcție, o funcție categorială. Evident, nu una de natură logică. Dar dacă orice definiție, orice identificare este o operație categorială - și, într-un sens, sigur că este -, atunci evident că și aceste fapte de trăire pot să îndeplinească o funcție categorială. Eu acord calitatea de ființă la tot ceea ce trăiesc eu. Tot ceea ce trăiesc eu constituie, ar constitui, într-un oarecare fel, categoria ființă. Și tot ceea ce trăiesc eu ar fi cea mai largă definiție a ceea ce se numește ființă [...].  

 

Prin urmare, eu spun că ființa este definibilă, identificabil, că se poate spune ceva despre ființă, prin faptul că eu trăiesc aceasta ființă. Asta însemnează a defini ființa prin mine, dar nu a o reduce la mine. Însemnează a mă considera pe mine ca unul dintre instrumentele identificabile ale ființei. Care instrument poate să fie unul singur, dar care poate să fie multiplu. Singur, după o anumită teorie; multiplu, după cum dovedirăm noi aici. Dar, singur sau multiplu, asta este aproximativ indiferent. Încă o dată. Eu, acesta care trăiesc ființa și care, prin urmare, izbutesc prin aceasta să o identific ca atare, nu sunt decât un instrument. Nici punct de plecare, nici punct de ajungere a acestei existențe; ci, pur și simplu, instrument de constatare al acestei ființe.

 

Evident că ființa aceasta trăită devine, pentru mine, nu numai ca ființă existentă, dar pentru mine ca om, ca ființă care poate să gândească, devine obiect. Noi am definit la început ființa ca tot ceea ce poate să devină obiect. Dar tot atunci spuneam că subiectul poate să devină obiect, în anumite condiții. Prin urmare, această ființă trăită de mine poate să devină obiect prin mine: ființa omenească care se gândește. Și atunci: ființa ca obiect de gândire (va să zică, altă etapă, sau alt plan de existență) pentru mine, se închide întotdeauna într-un fel de unitate. Orice obiect de gândire se închide într-o unitate, pentru ca ceva să poată fi obiect. Când spun că ceva este obiect de gândire presupun sau, mai exact: spun că el este o unitate. Nu există un obiect în gândul meu care să nu fie închis, într-un fel sau altul, într-o unitate perfectă. Gândirea mea îl închide într-o unitate. Nu că el este, în el însuși, o unitate. Dar, ca obiect de gândire, el este o unitate. Ca rezultat al procesului acesta de gândire, el este o unitate. Pentru că gândirea însăși, întotdeauna, organizează sau introduce unitate. Dar asta este altă problema; Pe noi ne interesează aici caracterul acesta de unitate al oricărui obiect de gândire. 

 

Ceva și altceva

 

Ființa, ca obiect de gândire, este și ea o unitate. Este ceva. Și atunci, unui ceva i se alătură întotdeauna, în gândirea noastră, ALTCEVA, ca proces de gândire. Va să zică, nu se poate ca noi să ne gândim la ceva, fără ca în gândire să nu existe posibilitatea unui altceva, deosebit de acest ceva. De ce? Pentru că, a închide în unitate , între altele, a mărgini, a limita, a deosebi ceea ce este ceva de ceea ce nu este acest ceva. Așa este mecanismul nostru. De ce este așa, nu știu. Aici nu este nevoie de justificare [...]

 

Eul și nimicul

 

Când ființa mea este concentrată asupra unui singur fapt, asupra unui singur lucru, atunci acest „altceva” este nimic. Când mă uit în jurul meu, văd obiectele: un om, alt om, o bancă, o masă ș.a.m.d. Este „ceva” și este „altceva”. Dar, la un moment dat, acest „altceva” este nimic. Când te întreabă cineva: „Ce ai dumneata în buzunar, domnule?” „Ce să am, domnule, n-am nimic.” „N-ai? Ai: cutie de chibrite, niște firimituri de covrig, o mulțime de lucruri.” Ai răspuns însă: „N-am nimic!” Ai mințit dumneata? N-ai mințit. Dar dumneata ai restrâns atunci toată existența la ceva și n-ai trăit în acel moment decât acea existență. Ai restrâns existența când ai spus: „N-am nimic!” [...]  

 

Această reducere a existenței la ceva nu e o reducere absolută, aș zice, nu este un act ilogic. Pentru că, din punct de vedere logic este o absurditate, o aberație. Este, iarăși, un act de trăire personală. Eu, cu toată ființa mea, sunt îngrămădit asupra unei categorii de fapte și încolo nu mai există nimic. Pentru că eu nu mai trăiesc nimic în afară de această categorie de fapte. „Nimic”, prin urmare, este o poziție logică față de un „ceva” de natură nelogică: „Nimic” este „altceva” față de un „ceva” la care, prin trăire, se reduce - în chip arbitrar, fără îndoială, dar efectiv - întreaga existență [...].

 

Ha, păi asta nu însemnează că Dumnezeu a făcut lumea [chiar] din nimic. Căci era aici „Dumnezeu” și dincolo „nimic”, ca ceva deosebit de Dumnezeu, dar tot ca ceva existând. Și Dumnezeu a luat nimicul și a făcut lumea din nimic. „Dumnezeu a făcut lumea din nimic” însemnează: Dumnezeu n-a avut alt motiv - alt punct de plecare, mai exact - pentru facerea lumii în afară de El. Dar El „era”. Din El pornește această inițiativă a facerii lumii. Nimic nu l-a determinat pe dânsul să facă lumea în afară de ceea ce era El. Dar El era. Vedeți? Poziția pozitivă este cea valabilă. O spuneți: „Cum «Dumnezeu era»?! Dumnezeu este, întotdeauna” „Sigur că era dintotdeauna.” „Dumnezeu nu poate să facă orice?” „Poate.” „Atunci El putea să facă să nu existe nici El?” „Nu putea.”

Astea sunt, iarăși, șmecherii dialectice...

 

M-a întrebat un [profesor] la Varșovia: „Păi Dumnezeu nu poate să facă orice?” Dacă poate, să se strângă; să nu fie decât în odaia asta. Ce să mai vorbesc? Nu poate nici Dumnezeu să facă orice. Dumnezeu nu poate să facă nimic împotriva lui. Este o aberație, sau este pur și simplu o jucărie, să se creadă că Dumnezeu poate să facă ceva contra naturii lui. Dacă ar face ceva contra naturii lui, ar înceta să fie Dumnezeu. După cum omul, când face ceva contra naturii lui, ajunge, în adevăr, neom. Omul poate să ajungă neom, slavă Domnului! Din nenorocire, sunt prea mulți neoameni! Dumnezeu nu poate să facă ceva contra naturii lui, pentru simplul motiv că atunci n-ar mai fi Dumnezeu. Și, dacă n-ar mai fi Dumnezeu, atunci ce ar fi? Ar fi ceva care nu este Dumnezeu? Nu. N-ar mai fi nimic. Or, „nimic” nu se poate să existe, pur și simplu, pentru că „nimic” nu este decât „altceva”.

 

Nimicul și ființa  

Prin urmare: trebuie să existe ceva ca să existe nimic. Nimic, încă o dată, traduce acest altceva logic în situația în care „ceva” însemnează reducția totală a existenței la o parte de existență (printr-un act de trăire, nu printr-un act logic). Va să zică, vedeți d-voastră, din dezbaterea aceasta - care, vă rog să credeți, nu vreau să aibă nimic de virtuos în ea, ci doar lămurirea unor lucruri fundamentale ale experienței noastre imediate - noi constatăm existența ființei ca un fapt care ne este dat nouă prin trăire. Și constatăm, prin urmare, posibilitatea unei definiții în afară de instrumentul nostru logic. Considerându-ne pe noi înșine, prin toată ființa noastră, în această funcție de instrument de identificare, nu este nimic contradictoriu în această metodă pe care o adoptăm noi și, iarăși, nimic insuficient. Insuficiență este mai degrabă dincolo, în metoda logică, care nu poate admite decât definiții categoriale. Și, dat fiind că ființa este nu știu ce posibil, nu poate să existe nici o categorie deasupra ei. Deci, este imposibil să spună ceva despre ființă - chiar îi este absolut imposibil să spună ceva despre ființă. Nici măcar că este ființă nu poate să spună [...].

 

Trăirea ca punct de plecare

 

Dacă am admite că, într-adevăr, metafizica este o activitate pur și simplu cerebrală, că punctul de plecare în viața noastră este formal logic, atunci trebuie să ne lăsăm păgubași, de la început. Pentru că, în adevăr, logicește nu poți să spui nimic [...].

 

Trăirea ca punct de plecare este recomandabilă, pentru că lămurește o sumă de alte probleme, altfel insolubile - și, între altele, problema lui „nimic”. Una este constatarea diversității obiectelor care mi se oferă mie ca conștiință gânditoare. Alta este opoziția ceva-nimic. Evident, la baza opoziției ceva-nimic este procesul logic ceva-altceva. Dar nimic este un altceva special, care altceva nu însemnează ceas sau masă. Ci însemnează: ceva deosebit de cel dintâi. Deci, ceva-altceva este, în adevăr, o pereche, aș zice, de natură logică. Așa gândește mintea mea, așa lucrează mintea mea. Ea deosebește ceea ce este într-un fel de ceea ce este într-alt fel, de ceea ce nu este așa cum este cel dintâi [...]. Nimic însemnează altceva-ul ceva-ului care se identifică cu tot ceea ce există. Cum însă acest ceva la care se reduce, în chip absolut, toată existența ia diverse forme, eu pot să spun „nimic” într-o sumă de împrejurări: „Ce ai făcut astăzi?” „Nimic.” „Ai să-mi spui ceva?” „Nimic!” Ș.a.m.d. [...].

 

Această reducere la ceva a existenței însemnează că am redus toată existența la ceva în chip arbitrar, dar în chip valabil. Arbitrar se reduce existența când spui: „Ce ai în buzunar?” - Nimic”. N-am nimic să-ți dea dumitale drept să mă bănuiești pe mine. Arbitrar, totuși valabil. Este valabil pentru că eu reduc toata existența. Cum? Printr-un act de trăire, nu printr-un act logic. Prin actul logic este imposibil să fac operația asta, pentru simplul motiv că ființa mea nu poate să trăiască toate lucrurile dintr-o dată. Prin esența ei, ea trăiește anumite lucruri și se dezinteresează de celelalte. Ființa mea se concentrează în trăirea ei pe anumite centre și le trăiește așa de intens, încât încolo nu se mai întâmplă nimic pentru ea. Logicește, propriu-zis, este ca contradicție, o absurditate să zici: „asta este totul”. Logicește „asta” nu-i „totul”, ci, cum v-am spus eu d-voastră, pasional [...].

Actul de trăire este un act pasional. Și metafizica este un act pasional. Și metafizica este un act pasional la originea ei. Ca și viața religioasă, ca și dragostea. Sunt lucruri cam de aceeași natură. 

 

Va să zică, numai pasional se poate reduce existența la ceva mărginit, arbitrar și totuși valabil. Și numai pasional se poate deschide drumul pentru operația cealaltă, alogică, a lui „altceva”, care altceva devine „nimic”. Nimic este altceva logic transpus în cadru pasional [...]. De aceea, se poate spune - cu drept cuvânt, paradoxal, fără îndoială - că nihiliștii sunt cei mai mari afirmatori ai absolutului. Pentru că, în același moment în care afirmă existența nimicului, au concentrat toată existența în ceva de natură absolută. Nu există, „nimic în sine” însuși. A spune că există „nimic în sine” însuși însemnează pur și simplu, a transforma într-o categorie sau într-o existență ontologică o categorie logică [...]. 

 

Iată, prin urmare, domnilor, primul punct câștigat în tratarea pozitivă a materialului care ni se oferă nouă. Acest punct, ca punct de plecare în metafizică, este un act de trăire. Nu există obligație dialectic - ca să zic așa - pentru activitatea metafizică. Acest act de trăire izbutește să pună problema ființei și să lămurească problema nimicului.

 

(Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu - carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)

Afisari: 1476
Autor: NAE IONESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter