Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

NAE IONESCU: METAFIZICA SUFERINTEI. Trăirea existentei prin mistică, religie si metafizică

Data publicarii: 26.01.2014 20:16:00

 

Domnilor, am stabilit că obiectul propriu-zis al metafizicii este transcendența. Dar nu am spus nici ce este transcendența asta propriu-zis, și nici dacă, în adevăr, această transcendență există. Am stabilit, totuși, câteva indicații sumare pe care vi le-am comunicat, că această transcendență se deosebește de realitatea experienței noastre imediate. Ar însemna, deci, că ar fi două domenii deosebite. Ce însemnează însă că ar fi două domenii deosebite?

 

Activitatea mistică și cea religioasă

Faptul este că noi nu putem nega de plano, existența acestei transcendențe. N-o putem nega, între altele, și din pricină că ne împiedică, se opune la aceasta, experiența noastră istorică.

 

D-voastră știți că există o activitate mistică a omenirii, o activitate religioasă, dogmatică, teologică a omenirii care nu se raportează la experiența noastră sensibilă - sau, nu se raportează decât indirect la această experiență sensibilă. Activitatea aceasta este un fapt. Asupra lui și în legătură cu el se pune întrebarea dacă faptul acesta este justificat sau nu, dacă faptul acesta corespunde unei activități îndreptățite a omenirii sau nu. Dar faptul, în el însuși, nu se poate nega. Și, în același moment în care nu se poate nega faptul, nu se poate nega resortul faptului, izvorul, aș zice, al faptului. Foarte bine. Tot ceea ce este mistic este psihopatologic și ține de patologie; tot ceea ce este teologie ține de domeniul ignoranței, sau mai știu eu ce. Foarte bine. Dar nu-i mai puțin adevărat că această „psihopatologie” și această „ignoranță” fac parte integrantă din istoria omenirii. Și atunci, se pune întrebarea, pentru noi: această psihopatologie, pe de o parte, această ignoranță, pe de altă parte, sunt deficiențe ale spiritului omenesc pe care timpul le lichidează, sau sunt constante ale acestui spirit?

 

Rațiunea înălțată pe culmi

 

Domnilor, este foarte greu să se spună că activitatea spiritului omenesc din care a pornit și din care a ieșit și literatura mistică și literatura teologică este datorită unor deficiențe trecătoare ale spiritului omenesc. Este foarte greu să se spună asta pentru că, vedeți d-voastră, istoria este aici ca să ne afirme că preocuparea aceasta mistică sau preocuparea religioasă coincid, în această desfășurare a vieții omenirii în genere, cu momentele de adâncime spirituală. Desigur, sunt epoci, sunt momente în care problemele astea nu s-au pus. Așa a fost a doua jumătate a veacului al XlX-lea; sau, cum a fost o parte din veacul al XVIII-lea și poate și alte perioade. E adevărat. Dar ce reprezintă perioadele acestea în istoria omenirii?

 

Reprezintă, pur și simplu, precum știți și d-voastră, un fel de atotputernicie a unei părți din sufletul omenesc. În momentele acestea omenirea a crezut o dată că rațiunea este totul și că prin ea se poate obține totul; a doua oară a crezut omenirea că știința este totul, că prin ea se poate obține totul. Vedeți, dacă, în adevăr, activitatea mistică sau activitatea religioasă ar fi o anormalitate, o slăbiciune a spiritului omenesc, pe care timpul și progresul puterilor normale sau ale puterilor reale ale acestui spirit ar trebui să le lichideze, atunci ar urma, fără nici un fel de îndoială, ca operația aceasta de lichidare să fie într-un progres - dacă nu statornic, dacă nu să progreseze cu aceeași intensitate, să fie totuși cel puțin într-un progres. Chiar dacă progresul acesta ar fi închipuit, ici-colo. Vedeți însă, lucrurile nu se întâmplă așa.

 

Evident, noi am trăit pe culmile rațiunii în veacul al XVIII-lea, și am renunțat la ele. Am trăit pe culmile științei în veacul al XlX-lea, și am renunțat și la aceste culmi. De ce? Pentru că ele erau insuficiente, evident. Pentru că nu ne mulțumeau. Au mulțumit o anumită epocă; au mulțumit o anumită structură sufletească, dar n-au mulțumit definitiv orice structură sufletească. Nu se putea să mulțumească orice structură sufletească. Asta însemnează că aceste încercări de lichidare a deficiențelor spiritului omenesc - așa cum se manifestă el în activitatea mistică, cea religioasă și cea metafizică în genere - n-au putut să aducă rezultate obiectiv valabile, așa încât anumite cercetări să se însumeze cu alte cercetări.

 

Nu există evoluție științifică, ci „sumație”

 

Vedeți, în genere, acolo unde este progres pe aceeași linie, există și sumări de acestea de care vorbim în știință. De pildă, în știință, eforturile oamenilor se adună în așa măsură încât, propriu-zis, nici nu se poate vorbi de o evoluție științifică. Cei care au așa de mare admirație pentru eroi în istorie - am găsit la Varșovia un profesor universitar care avea foarte mare admirație pentru eroi -, ei cred întotdeauna că, dacă nu ar fi cutare om, nu s-ar întâmpla cutare lucru. Am întrebat și eu:

- De ce crezi dumneata că, dacă nu era Pasteur, noi n-am fi avut microbiologie?
- De, știu și eu, dar știi și dumneata. Pasteur ăsta este un mare erou și, dacă nu era el, noi n-am fi avut habar de microbiologie.
- Asta nu e chiar așa. De ce crezi dumneata că în alte direcții o să fie tocmai cum spui dumneata? În știință totul se sumează. Am avut această evoluție a științei?
- Ferească Dumnezeu, n-a fost nici o evoluție. S-au adunat lucrurile încetul cu încetul și, într-o bună zi, când am adăugat o picătură de apă în pahar, s-a revărsat paharul. Aceasta e evoluție?


Calitativ și cantitativ, vă întreb eu: ce reprezintă o picătură de apă pe care o pui într-un anumit moment mai mult decât o picătură de apă pe care o pui în alt moment? Nu reprezintă nimic mai mult. Întrebarea este: în ce condiții cade acea picătură de apă? Apoi, atunci, dacă condițiile sunt hotărâtoare pentru funcțiunea pe care o împlinește picătura de apă, apoi nu picătura de apă face evoluția.

 

Vedeți, așa se sumează lucrurile în știință. Aici avem în adevăr de-a face cu o activitate care se adaugă în fiecare moment și care, la un moment dat, poate să schimbe fața lucrului. Nu activitatea, ci o anumită activitate în anumite condiții, precise. Dar asta nu însemnează evoluție propriu-zis. Și nu însemnează că cutare om, care a făcut faptul cutare, el a făcut revoluția.

 

Deci zic: în știință există această sumație. Dar, vă rog, unde vedeți d-voastră în activitatea spiritului omenesc sumate eforturile de a lichida, de a isprăvi o dată cu activitatea mistică, religioasă sau metafizică a neamului omenesc? Sumate nu sunt nicăieri. Sunt numai anumite epoci care nu au interes pentru asemenea probleme. După cum sunt alte epoci, care au interes pentru alte probleme. Iar fiecare epocă care nu are interes pentru problematica mistică, teologică, metafizică își găsește justificările ei, care nu au nimic de-a face cu justificarea altei epoci, sau care poate să fie asemănătoare. Dar aceasta nu o identificăm nicăieri - și asta e important de reținut.

 

Necesitatea metafizică a sufletului omenesc

 

Nu identificăm nicăieri în viața spiritului, în istoria spiritului omenesc, nu identificăm acest efort continuu de lichidare a așa-ziselor deficiențe ale noastre, grație cărora există o activitate mistică, metafizică, teologică. Și, așa fiind, eu trebuie să ajung la încheierea că există în spiritul omenesc, ca o componentă normală a lui - evident, lucrând cu intensitate deosebită, o dată mai mare, altă dată mai mică -, și această funcțiune metafizică. Asta ne arată, dacă nu îndreptățirea afirmațiilor pe care le făceam noi asupra transcendenței, în orice caz, îndreptățirea noastră de a ne preocupa de acest domeniu al transcendenței. Așa fiind - înainte de a ajunge să stabilim dacă există o transcendență sau nu și în ce condiție există această transcendență, în ce condiții ea poate să fie studiată și așa mai departe - , noi avem faptul acesta precis, fapt din experiența noastră imediată, că există în sufletul omenesc o necesitate metafizică. Necesitatea metafizică este ca un fapt istoric; ca un fapt, prin urmare, căruia nu putem să-i stabilim caractere de anormalitate și care, fiind prin urmare normal, nici nu are nevoie de justificare (așa cum vă lămuream eu săptămâna trecută). Deci, activitatea metafizică - atunci când ea există - se justifică prin însuși faptul existenței ei și nu se mai poate pune întrebarea dacă noi avem dreptul sau nu avem dreptul să punem anumite chestiuni și să încercăm să rezolvăm anumite probleme. Ci, chestiunea pozitivă care se pune în legătură cu structura noastră spirituală este cum ajungem noi să satisfacem această necesitate metafizică a noastră. Pentru că, vedeți, întorcându-ne la afirmația pe care am făcut-o la începutul acestor considerații, totul este antropologic în cercetarea metafizică, dar totul pornește de la necesitatea de echilibru al omului în univers.

 

Pe mine nu mă satisface întru nimic dacă cineva îmi va dovedi, negru pe alb, că eu n-am dreptul să am activitate metafizică. Atâta vreme cât eu am nevoie să am această activitate metafizică și atâta vreme cât nimeni nu poate să-mi dovedească că această nevoie a mea se sprijină pe o anormalitate a mea. Cine vrea să dovedească inanitatea metafizicii trebuie să dovedească inanitatea metafizicii! Cine nu face dovada aceasta pierde vremea degeaba.

 

Devenirea sinusoidală a necesității metafizice

 

Apoi, evident, în epocile în care această necesitate metafizică este foarte scoborâtă, pentru că urmează și ea curba sinusoidală, în epocile în care această necesitate metafizică este foarte scoborâtă poți să spui orice, fiindcă nu se interesează nimeni sau se interesează foarte puțini de această problemă. Căci ea este la marginea epocii aceleia. Dar, în epoca în care lumea se interesează de aceste probleme, atunci orice discuție dialectică de natură să arate inanitatea problemelor metafizice este cu totul zadarnică.

 

Iată deci, asta este un fapt al experienței noastre. Problemele în legătură cu transcendența se pun. Și se pun nu impuse atât de transcendență, deși poate că există totuși o legătură, cât impuse de necesitățile noastre personale; de necesitățile personale ale unei anumite epoci istorice, ale unei anumite epoci spirituale.

 

Realitate sensibilă și trancendență

 

Ca să trecem la alte probleme, evident că experiența mea sensibilă, realitatea asta care mă înconjoară pe mine mi se impune cu necesitate. Adică, eu nu pot să nu o iau în considerare. Independent de necesitățile mele și ale altuia, această realitate sensibilă mă solicită într-un fel sau altul. Și, din acest punct de vedere poate să fie o deosebire între ceea ce numim noi realitate sensibilă și transcendență. Pentru că s-ar putea foarte bine ca problemele pe care le punem în legătură cu transcendența să fie pornite nu din aceea că transcendența mi se impune mie, ci din aceea că există un gol în mine pe care eu încerc să-l umplu prin această transcendență. Dar, de îndată ce există golul acesta, fapt precis stabilit deocamdată, de îndată ce există golul acesta, pe care eu încerc să-l umplu prin transcendență, transcendența poate să fie o realitate sau poate să fie, pur și simplu, o ipoteză a mea. Nu se poate afirma, nu există o analogie între felul în care mi se prezintă mie transcendența și în care mi se prezintă realitatea sensibilă. Realitatea sensibilă este posibilă, dar ea este aici și ea mă solicită, mi se impune mie. Cealaltă realitate are alte caractere. Eu spuneam rândul trecut că sunt două fapte care mă nemulțumesc pe mine, care nu mă satisfac pe mine, pe noi, în experiența noastră. Sunt caracterul finit al acestei experiențe și caracterul posibil al ei. Mai important, principial vorbind sau metodic, mai important pentru constituirea metafizicii este acest al doilea caracter: posibilitatea experienței sensibile. Evident, problema finitului și infinitului este o problemă, o metafizică; dar constituirea metafizicii propriu-zis se face pornind de la această problemă a posibilității realității sensibile. În acest caz, transcendentul însemnează condițiile prin care realitatea sensibilă este posibilă. Treci dintr-un [anumit] domeniu în domeniul acesta al posibilității, în domeniul realității. O să spuneți: „Cam așa definea anumite științe și Kant. El zicea numai: transcendental.” Nu este același lucru. Pentru că la Kant transcendent era ceva în funcție de conștiință și ceva în funcție de formal. Noi nu vorbim nici de formal, nici de conștiință. Ignorăm deocamdată problema aceasta, dar în adâncul ei afirmația se potrivește la orice situație. Adică, atunci când eu spun că transcendentul constituie condițiile de realizare, de trecere în actual a experienței acesteia care la început este numai posibilitate, pot să înțeleg prin aceste condiții tot felul de condiții: și condiții materiale, și condiții formale, și condiții de cunoaștere, și condiții soteriologice. Adică, s-ar putea foarte bine ca transcendența să fie o substanță. După cum s-ar putea ca transcendența să fie anumite reguli formale. S-ar putea. În înțelesul cel mai larg pentru noi, transcendența însemnează condițiile realizării.

 

Evident, în aceste două planuri și între aceste două planuri omenirea a ales întotdeauna. Dar felurile în care a ales - cred eu - sunt reductibile la câteva tipuri.

 

Noi putem, de pildă, să spunem că există un plan dincolo de această existență; că planul acela de existență are legătură cu cestălalt. Și putem să spunem, pur și simplu, că nu există decât acest plan de existență. Adică, să acordăm calitate de absolut experienței sensibile - ca în cazul pozitivismului și în genere al tuturor sistemelor și atitudinilor filosofice care nu depășesc conștiința.

 

Putem să spunem însă, cum observarăm adineaori, că există un plan dincolo - tărâmul celălalt, din poveste, cum observam altă dată. Și că există o anumită legătură, precisă, între un plan și celălalt.

 

Această suprapunere de planuri formează, aș zice, structura spirituală a unei bune părți din istoria omenirii. Un cercetător italian consideră corespondența aceasta dintre planuri, posibilitatea de influențare dintre un plan și celălalt, ca un fel de caracteristică pentru tot ceea ce numește el lucru. Acum, întrebarea care se pune pentru noi - și care va însemna cu începere de mâine chiar, atacarea problemelor fundamentale ale metafizicii - este aceasta: evident că există o transcendență, dacă nu cumva altceva, cel puțin ca obiect al necesității noastre metafizice. Și asta am stabilit-o. Dar transcendența aceasta - pe care, în modul cel mai general, am definit-o ca un fel de condiții ale existenței, ale experienței acesteia sensibile - este o lume în ea însăși, sau nu reprezintă propriu-zis decât condițiile formale de existență ale experienței noastre?! Avem dreptul să absolutificăm - ca să zic așa - această lume de dincolo, sau nu putem să acordăm acestei lumi de dincolo decât această calitate de organizare a lumii acesteia de aici, ea singură fiind, ca să zic așa, realitatea. Cu alte cuvinte, există această transcendență în ea însăși, ca realitate ontologică, sau nu există această transcendență decât ca formă, ca instrument de organizare al conștiinței noastre?

 

Problema fundamentală: raportul transcendentului cu experiența sensibilă imanentă și cu conștiința

 

Metafizica se întâmplă înăuntrul unei conștiințe, ori conștiința se desfășoară sau se realizează înăuntrul unei realități ontologice care o depășește? Cu alte cuvinte, transcendentul este ceva care se raportează la experiența sensibilă imanentă, aceasta din conștiința noastră, sau transcendentul se raportează și la conștiința noastră? Asta este problema fundamentală. Evident că nu așa o vom trata noi această problemă. Dar, din desfășurarea lucrurilor, v-am vorbit de timp, spațiu, cauză, efect, substanță, atribut, necesitate, finit, infinit și toate celelalte. Din această problemă noi va trebui să ne descurcăm, să ajungem aici să descurcăm această problemă. Luăm existența în noi înșine sau ne ia existența pe noi? Ne echilibrăm noi pe noi reducând totul la noi, sau ne echilibrăm noi pe noi așezându-ne pe noi într-un univers, într-o realitate armonică în ea însăși?

 

Trăirea existenței din perspectivă metafizică

 

Problema aceasta, precum vedeți d-voastră, are, în ultimă analiză, iarăși un caracter antropologic. Nu există o metafizică în ea însăși. Nu poate să existe metafizică în ea însăși. Nu există nimic ca activitate a noastră spirituală. Nici o știință nu există în ea însăși. Matematica, cum știți d-voastră, este un limbaj; științele celelalte, fizice, sunt, cum știți d-voastră, niște măsurători ș.a.m.d. Fiecare activitate a spiritului nostru are acest scop, de a ne primi într-un fel sau altul, de a ne ajuta într-un fel sau altul. Suntem niște animale care avem mereu nevoie de ajutor, care avem mari probleme de rezolvat, încurcături în care ne aflăm, și din aceste încurcături noi trebuie să ieșim cu ajutorul unor instrumente pe care ni le luăm noi.

 

Prin urmare, în ultimă analiză, asta trebuie să vă fie prezent: când noi încercăm rezolvarea unor probleme de metafizică, astăzi, nu încercăm să stabilim cât de mare este lumea în ea însăși, (Dumnezeu știe ce sens are întrebarea aceasta), ci cum este lumea în ea însăși? Aceasta este problema care ne interesează pe noi. Cum izbutim noi să ne liniștim, să ne echilibrăm în această existență a noastră pe care noi o trăim și care sunt primul și ultimul fapt omenesc. Dincolo de trăirea existenței noastre nu este nimic omenesc și nici dincoace de această trăire. La această trăire a existenței noastre se reduce tot ceea ce este omenesc și din această trăire nu se poate ieși în nici un fel. Singura problemă pe care are s-o rezolve omul în existența lui științifică, metafizică, filosofică, artistică este găsirea soluției pentru ca această existență să se petreacă fără tragedie, ca această existență să nu reprezinte pentru noi un dezastru. Atât și nimic mai mult.

 

(Din “Metafizica suferinţei” de Nae Ionescu - carte „recuperată” de studenţii săi, după notiţele de curs din perioada 1936-1937. Cartea a fost publicată postum, la Editura Buna Vestire, 1940)

Afisari: 2669
Autor: NAE IONESCU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter