Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

Omul urât şi bolovanul de râu

Data publicarii: 05.11.2009 12:47:00

 

 

Am copilărit la ţară, la Nehoiu.
Munţii înconjurau casele ţărăneşti şi-ţi aminteau zilnic, prin frumuseţea lor, că Dumnezeu există. Ne jucam fotbal pe uliţă între noi, puştii. Tata venea de la spital cu servieta lui de piele, în care-şi ţinea tensiometrul. Venea domnul doctor. Copiii, în semn de respect, se opreau. Domnul doctor lua mingea şi, nedespărţit de servietă, ne trăgea şuturi la poartă. Copiii uitau că a venit domnul doctor şi se jucau fantastic cu noul prieten.
Aşa am descoperit copilul frumos – tatăl meu.


Apoi, când jocul se încingea, tatăl meu se retrăgea discret şi urca pe uliţă în sus. La capăt, soarele asfinţea. Aşa, privit din spate, umbră de neşters, tatăl meu părea că se duce să mai facă un consult. Să consulte soarele.
Undeva, pe marginea râului de munte, stătea o băbuţă care avea casa şi gardul parcă crescute din râu. De fapt, râul îi făcuse gardul, căci timpul adunase acolo tot: copaci desfrunziţi, buşteni, bolovani.


Avea o gospodărie modestă băbuţa: o curte cu două găini chioare şi un câine şchiop. Găinile, fiecare cu câte un ochi, se ajutau reciproc să vadă cât mai mult din viaţă. Era tare slabă băbuţa. Arăta ca o frescă din biserică, coborâtă puţin pe lumea aceasta să facă treabă. Pescuiam prin jurul casei ei, iar ea, dincolo de gard, mă iubea cu ochi blânzi şi mă chema din când în când să-mi dea prune uscate. Mâinile ei, la fel de uscate ca şi prunele, mă avertizau că nu peşti am să prind, ci amintiri.


Râul îşi lua tributul la câte cinci ani printr-o mare inundaţie. Vedeam în valurile furtunoase coteţe cu câini cocoţaţi pe micul acoperiş, garduri duse de ape, ziduri şi case întregi. Oamenii se înfricoşau, dar după câteva săptămâni îşi puneau gardurile tot în buza râului. Socoteala lor cu natura era nenegociabilă. Oamenii se speriau de furia naturii, dar nu rămâneau înfricoşaţi.
Aşa am cunoscut frumuseţea statorniciei.

 

Din când în când, această eternitate era zgâriată pe obraz de o maşină venită de la oraş. Din ea coborau nişte oameni care dădeau din mâini ca nişte molii grase, cărora li se refuzase zborul. Abia atunci am simţit că aerul devenea solid, irespirabil, ca un plămân blocat. Era frica, dar eu n-aveam de unde să ştiu. Câţiva ţărani stăteau cu capul plecat şi ascultau. Atunci am văzut trupul fricii.


Cine sunt?, am întrebat.
– Sunt comuniştii... Sunt comuniştii... Au venit de la partid şi dau indicaţii.
Şi-atunci am simţit brusc că ziua m-a privit în gol, ca un orfan ce-şi aşteaptă părinţii. Spaima ţăranilor nu mai era aceeaşi cu cea faţă de furia râului. Această nouă frică le rămânea în piept, ca o umbră neliniştită, mult timp după plecarea celor care o produseseră.
M-am întâlnit cu omul urât. Frica perpetuă, ce a terorizat istoria lumii şi continuă să o terorizeze. Dar tot atunci m-am întâlnit şi cu ceva ciudat, aparent fără semnificaţie, şi care mă elibera în mod sublim de acest coşmar.
Era o privire.


Undeva, pe iarbă, lângă maşina parcată, lângă oamenii graşi, aducători de frică, şi lângă oamenii cu capul plecat, purtători de spaimă, stătea o căpriţă care îi privea. Îi privea cu o seninătate de început de lume. Încremenită în mirarea ei, cu ochii larg deschişi, rumegând mărunt un fir de iarbă, nu îi recunoştea. Natura ei firească erau câmpul cu iarba, cerul cu stelele şi ţăranul care o mulgea. De la privirea aceea am învăţat să contemplu orice absurditate a omului, venită de aiurea în grădina mea.
Eram liber.


Maşina cu tovarăşi se îndepărta într-un nor de praf, lăsând în drum un pâlc de ţărani cu capetele descoperite şi pe căpriţă rămasă nedumerită, precum eternitatea în faţa istoriei, chinuindu-se să-i ia locul.
În sat, indicaţiile tovarăşilor s-au lovit de stâncile munţilor, nu de voinţa oamenilor, căci oamenii erau înfricoşaţi. Muntele, nu. Şi, astfel, muntele mă învăţa şi el, încet-încet, ce înseamnă să fii munte.


S-a vrut agricultură, dar solul scuipa directiva nefirească. Pământul acolo hrănea pruni. Din pruni se făcea ţuică, iar din ţuică se făceau vise. Visele îi mai îmblânzeau şi pe tovarăşi, iar directivele de partid erau adormite. Ţuica adormea, ca o doică, copilul handicapat al omului, ideologia comunistă. Şi astfel, câteodată, tovarăşii petreceau, adică redeveneau oameni; glumeau, jucau, şi uitau de lumea în care singuri s-au închis. Când se trezeau, tot ei erau aceia care se prăbuşeau profund în coşmarul în care îşi încremeniseră vieţile.
Apărat de munţi, de râu şi de ţuică, privit de căpriţă, Nehoiu părea o cetate de necucerit, în care inocenţa copilăriei mele îşi găsise un refugiu de nepreţuit. Mica mea comună refuza să trăiască în istorie şi-şi ducea viaţa mai departe, în veac.


Dar liniştea aceasta a mai fost tulburată odată de o întâmplare nefirească locului. Băbuţa de la marginea râului a primit într-o zi o carte poştală dintr-o ţară îndepărtată. Vederea arăta clădiri uriaşe de beton şi sticlă, nemaivăzute până atunci de ochii ei. Obişnuită cu casa de chirpici şi cu celelalte dimensiuni vegetale ale satului, băbuţa se mira. Pe spatele vederii era scris: „Mămico, vino să stai la noi!“.
Mai târziu s-a aflat că vederea venea din America, de la fata ei, plecată acum treizeci de ani, şi care îşi adusese brusc aminte de mama. După o mare de tăcere întinsă atâta vreme, vestea s-a întins în inima satului ca un meteorit căzut din cer. În jurul vederii au început să se facă subtile pelerinaje, iar oamenii şopteau excitaţi de noua ispită.


Băbuţa şi-a pus vederea în micul geam de la bucătărioara ei, alături de alte poze decupate de ziar, şi a spus simplu, mai mult pentru sine: „Mamă, nu pot să-mi las gospodăria...“.
Gospodăria ei cu câinele şchiop şi cele două găini chioare.
Da, dar era a ei.


Acolo se iubise cu moşul ei, acolo făcuseră copilul, acolo era iubirea ei, era viaţa ei, acolo îi murise bărbatul. Viaţa ei pătrunsese în toată fibra casei. Căsuţa de chirpici era frământată de mâinile ei, iar pământul, sărutat de muncă, se ridicase în picioare ca să o apere. În faţa acestui refuz neaşteptat, fata ei a insistat puternic, apelând la toate sentimentele materne. Într-un final, băbuţa s-a decis: „Bine, maică, vin, dar numai pentru o lună“.
Băbuţa era liberă. Ţara, nu.


Ca nişte ciori, coborâte din senin pe câmpul proaspăt semănat, au venit miliţienii în jurul băbuţei, să o interogheze:
– Cum, tovarăşa? Acum, când ţara a obţinut atâtea succese importante, când socialismul triumfă în lume? Acuma vrei să pleci?
Dar băbuţa nu ştia de succesele ţării. Pesemne că, atunci, s-a gândit la bucuria ei şi a moşului ei când a adus pe lume fata. Viaţa ei se compunea din imagini de neşters; copilărie, râu, dragoste, munte, gospodărie, suferinţă, zâmbet şi poate multă lacrimă, erau elementele ce-i formau inima. Ca o frescă senină din biserică a răspuns:
– Da, acum!


Apoi, ciorile au plecat, nemulţumite că n-au putut ciuguli sămânţa proaspătă de suflet, ce stătea sub brazdă. Pământul a fost mai tare.
Cu mâini noduroase îşi făcea bagajul.
Geamantanul de carton fu înfăşurat de o sfoară. Pe-atunci, oamenii îşi legau cu sfoară micile lor bagaje, ca să ţină mai bine, dar nu pentru mult timp. Sfoara legată de mica plasă era improvizaţia dureroasă a neamului românesc în faţa timpului... Cât să ţină, până colea... Căci tot aşa s-au făcut şi bisericile mici, ce s-au strecurat din calea răutăţilor... Cât să ţină, până colea..., până la Dumnezeu.


– Ce ai acolo, în valiză?, au întrebat-o vameşii.
Şi, cu braţele tremurânde, băbuţa deschise geamantanul. O cămaşă albă de in, o fustă neagră, o pereche de pantofi scâlciaţi şi un obiect învelit în ziarul „România liberă“. Acestea erau toate lucrurile ei.
– Desfă ziarul!, au ţipat într-un cor vameşii. Şi cuvintele lor au devenit ciori, cârduri ce ţipau la un cer senin.
Şi băbuţa îl desfăcu.
– Ce-i asta?!, au întrebat uimite uniformele grase.
– Un bolovan de râu, maică..., răspunse băbuţa.
– De ce l-ai luat?!
– De dor, maică..., răspunse fresca.

 

Şi-atunci, uniformele s-au tulburat nemărginit, căci nimeni nu le spusese că este interzis aşa ceva în geamantanul unui om. Nu puteau să-l confişte. Nu se născuse legea care să aresteze dorul. Acea conditio valachio de esse, condiţia valahă de a fi. Dorul era inima omului frumos, iar bolovanul era România eternă. Iar această Românie eternă era îmbrăţişată de „România liberă“. Acest bolovan se strecura acum la vamă, dar el era, de fapt, paşaportul băbuţei în faţa lui Dumnezeu. Îşi murmura în tăcere istoria.


Ciocanele mari ale istoriei fără Dumnezeu au căzut asupra lui, vrând să-l facă praf şi pulbere. S-a spart bietul bolovan, dar nu în praf şi pulbere. Şi-a rupt făptura în bucăţi de stâncă mică. Oamenii au numit aceste bucăţi partizani. Altora le-au zis martiri, puşcăriaşi. Iar altora, sfinţi. Bucata cea mare şi nebiruită s-a numit Biserică. Şi pe toate le lipise la un loc acum dorul băbuţei.
Cu ură se uitau uniformele la bolovan, cu ură de Dumnezeu.
Băbuţa îşi înveli cu mâinile tremurânde bolovanul în „România liberă“, închise geamantanul şi-l legă cu sfoară. Un nod, două... Cât să ţină..., până colea...


Ridică valiza şi cu paşi mici se îndreptă spre avion.
Mergea încet, să-i ducă lui Dumnezeu, în valijoara ei, România frumoasă.

 

Afisari: 3614
Autor: DAN PURIC
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter