Articol apărut în numărul 10 al revistei „CERTITUDINEA”

 ________________________________

Vasile Băncilă (1897 - 1979). Filosof preocupat de teoria cunoaşterii, etică, estetică, antropologie filosofică, filosofie socială, filosofia religiei, filosofia culturii. A absolvit Liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila, luând bacalaureatul în iulie 1916, cu o lună înainte de intrarea României în primul război mondial. A participat ca voluntar la război, alegându-se cu răni grave (pentru care a primit înalte distincții și medalii) şi cu o invaliditate pe viaţă. A urmat cursurile Facultăţii de Filosofie, la Universitatea din Bucureşti (1918–1922). În anii 1925–1926 beneficiază de o bursă de studii la Şcoala Română din Franţa, situată la Fontenay-aux-Roses.

Primele sale articole pe teme culturale le publică în „Viaţa studenţească”, în 1921, însă faima de eseist redutabil i-o aduc colaborările la „Ideea europeană” (din 1924) şi, mai ales, la revista „Gândirea”, din al cărei cerc face parte între 1926 şi 1938, fiind socotit unul dintre ideologii curentului „gândirist”.    

După 1948, o dată cu schimbarea regimului politic, se vede tras pe o linie de inactivitate oficială. Abia la sfârşitul anilor ’60 reapare în presă şi în emisiuni de radio.

Scierile lui V. Băncilă sunt un leac puternic pentru cei care au fost intoxicaţi cu ideea că naţionaliştii sînt nişte retardaţi intelectual, care nu pot face faţă rafinamentului progresist. În interbelic situaţia era vădit inversă: terenul cosmopolitismului era ocupat atunci de mediocritate. 

____________________________________________ 

[...]. Astăzi încă sunt mulţi aceia, cari nu pot să înţeleagă cu adevărat o realitate de ordin comunitar. Pentru ei naţiunea e, din punct de vedere ontologic, o existenţă precară, e o sumă de indivizi sau o combinaţie care depinde de jocul între aceştia. Pentru ei etnicul este o realitate derivată, singurele puncte cu existenţa adânc reală fiind indivizii. Ei combat viziunea organică în sociologie, fără să ia în considerare că în afară de organicismul biologic, poate exista şi unul spiritual mult mai adânc şi mai suplu.

Pe măsură însă ce vor trece aceste urme sau obişnuinţe individualiste, se va putea cunoaşte temeinic naţiunea. Jn definitiv, aici cercetătorul trebuie să poată avea o aptitudine dublă: pe deoparte, să aparţină structural, profund, realităţii etnice, pe de alta, să aibă conştiinţă critică. Adică să aibă ceva din psihologia omului vechiu, care era confundat în comunitate, dar să aibă şi ceva din psihologia omului din epoca individualistă, când conştiinţa ajunsese la o mare luciditate. E vorba de două aptitudini cari, cu tot caracterul lor de opoziţie până la un punct, trebuie să se unească, pentru a duce la cunoaşterea acestui mister suveran care este etnicul.

Presupunând că această condiţie se realizează, întrebarea e care sunt principalele metode, prin care se poate ajunge la cunoaşterea naţiunii? Notăm patru din aceste metode: intuiţia sau inspiraţia, metoda istorică, metoda folclorică şi monografismul.

            Există o intuiţie care se confundă cu ceea ce se cheamă observarea externă. Nu ne-am gândit însă la aceasta, ci la o intuiţie intelectuală, care se apropie sau uneori se confundă cu „inspiraţia". E un fel de cunoaştere, pe care l-a întrebuinţat, de exemplu, Blaga atunci când a avut ideia „spaţiului mioritic". Expunând, la patefon, scriitorului Hugo Marti, în Elveţia, o doină românească, acesta a spus că parcă ar fi ceva slav, ceva care îi sugerează întinsul stepei. Atunci autorul „Spaţiului mioritic" a replicat, printr'o iluminare subită: „nu, e mai degrabă ceva ondulat".

Sâmburele care a dus la creiarea uneia din cele mai ademenitoare opere a lui Blaga, fusese găsit. E un caz absolut specific de intuiţie inspirativă. Acest fel de a cunoaşte etnicul e întrebuinţat şi de Nichifor Crainic, în legătură cu teologia, atunci când vorbeşte de teandricul  românesc, şi în atâtea din paginile lui, în cari intuiţia poetică fecundează o gândire în continuă activitate. In opera lui N. Iorga, în gândirea lui Rădulescu- Motru, mai ales din faza „Ideii Europene", deasemenea intuiţia în chestiune are un rol dintre cele mai însemnate.

Metoda istorică cercetează etnicul în felul cum s'a manifestat în timp ceea ce am numi, fie şi mai mult metaforic, „caracterul lui inteligibil", caracterul lui adânc, ultim. Iorga, Pârvan, mai înainte Hajdeu, Kogălniceanu, Bălcescu, s'au apropiat de sensurile noastre etnice pe calea aprofundării istoriei. Trecutul explică atât de mult fenomenele actuale, încât el e ca o metafizică a prezentului. Sociologii şi filozofii culturii cari ştiu multă şi autentica istorie, au un mare avantaj asupra acelora cari ştiu istorie cel mult din tratatele de... sociologie sau din eseurile filozofice. Prezentul e confuz şi ipocrit. Istoria, chiar dacă nu e întotdeauna limpede, dar e mult mai sinceră. Naţiunea nu se poate cunoaşte fără istorie, cum nu s'ar putea cunoaşte un râu ignorându-se drumul pe care-1 face de la izvoare şi până la locul de unde-l priveşti.

            Metoda folclorică, la care trebuie să se adaoge şi cea etnografică, cercetează spiritul etnic în realizările lui obiective, în datini, artă, poezie, muzică, în tot ce a dat creiaţia culturală a poporului fără ştiinţă de carte, sau întru cât a creiat după o logică ce nu e aceea a cărţii. E o metodă căreia trebuie să i se acorde mai multă atenţie decât admit unii sociologi. Valoarea folclorului e în faptul că el rezumă, în esenţa lui, o parte din istorie, el fiind şi un fel de precipitat al timpului, şi mai e în faptul că folclorul e foarte reprezentativ pentru un neam. Folclorul e anonim şi totuş e foarte specific, pe când creiaţia cultă are întotdeauna un nume, dar adesea e lipsită de specificitate. La noi un Ovid Densuşianu, un S. Mehedinţi au cercetat „sufletul" naţiunii pe bază de folclor sau de etnografie, iar în ultimul timp camaradul O. Papadima a dat chiar o sinteză de ansamblu, care se reazemă mai ales pe cercetări folclorice şi care aşteaptă încă lumina tiparului.

            În sfârşit, metoda monografică cercetează unităţi sociale ale etnicului ori anume fenomene ale acestuia. Ea a fost împământenită la noi mai ales după războiu ajungând acum, sub impulsul d-lui D. Gusti, la o mare extindere. Fără a fi o metodă logică originală, ci mai mult un mănunchiu de metode, ea are meritul că, bine aplicată, oferă cunoaşterea unor fapte pozitive. Accentul ei cade pe aspectul documentar, ceea ce face ca sinteza să se amâne pentru mult mai târziu.[...].

Fostul medic devenit psiholog n'o să facă psihologie spiritualistă, după cum psihologul cu aptitudini de metafizician n'o să se apuce de psihotehnică! Tot aşa, în cazul nostru, n'o să cerem lui Blaga să strângă material documentar, după cum n'o să cerem tânărului monografist să se avânte în teorii, ci să observe bine şi să aibe ordine în fişe. Unde apare partea de absurditate, e când reprezentanţii metodelor uită complect conştiinţa de joc şi pornesc să se suprime între ei. Acest caz de canibalism intelectual se întîmplă adesea, dar el n'are nimic de a face cu cunoaşterea dezinteresată. Altceva e mai important: ca cel ce aplică o metodă, să fie în stare să o aplice bine. Astfel, intuitivul sau omul de inspiraţie trebuie să fie un om de talent şi să fi avut un contact îndelungat cu manifestările neamului asupra căruia se pronunţă. Cel ce aplică metoda istorică, trebuie să fie om de viziune, iar nu un arhivar pe care-1 ispiteşte gândul de a face generalizări pe baza micilor fapte înumărate de el. [...] A strânge documente e foarte util, dar nu ne putem pierde în moloz de fapte sau să confundăm mijlocul cu scopul, pe motiv că sinteza se va face când faptele vor fi adunate complect. Niciodată faptele nu sunt adunate complect, iar sinteza nu rezultă niciodată numai din fapte, ci şi din ceea ce adaogă spiritul.[...].

Nu ne interesează dacă „ştiinţa naţiunii” e o ştiinţă nouă din punct de vedere logic sau o etichetă justificată din punct de vedere practic. Esenţialul e că ea poate creia adevăruri şi că de aceste adevăruri avem nevoie atât pentru satisfacerea cunoaşterii noastre în sine, cât şi pentru servirea destinului neamului nostru. Căci atunci când pledăm pentru cunoaşterea naţiunilor, ne gândim mai ales la naţia românească. Să nu uităm că această naţie a făcut un salt mare în istorie atunci când şi-a cunoscut originile, cu cronicarii şi mai ales cu şcoala ardeleană. Alt salt îl va face când îşi va cunoaşte esenţa ei de totdeauna sau acea armonie unică de esenţe, cari-i formează tainica ei muzică existenţială. Desigur, niciodată nu ne vom cunoaşte complect, căci adâncul nu poate fi cunoscut integral. Ne referim la anume aproximaţii generoase şi critice totodată. Pentru aceasta, trebuie să înţelegem că nu ne putem mulţumi numai cu documente, cari uneori nici nu sunt măcar autentice, şi nici numai cu fantezie, care alteori nici nu e măcar poetică. 

(UNIVERSUL LITERAR, Anul XLVIII, Nr. 26 / 1 iulie 1939) 

Sursă: bcucluj.ro