Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

România-Alcatraz. Deportările în Bărăgan şi kibutzurile groazei. Succesul şi eşecurile mankurtizării

Data publicarii: 24.09.2015 20:29:00

 

M-am născut în 1956, anul în care se întorceau la casele lor supravieţuitorii deportărilor din Bărăgan, experiment social diabolic şi anihilant, menit să transforme personalitatea umană în simplu “utilaj” pentru “edificarea societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Am avut norocul să mă nasc şi să-mi petrec primii ani ai copilăriei într-un sat care a fost ocolit de această formă a urgiei staliniste, numită deportare. Am cunoscut-o mai târziu, din cărţi şi din mărturisiri.

Deportările în Bărăgan au constituit o “nişă” particulară a Gulagului românesc, ele fiind determinate, aparent, de conflictul internaţional dintre Iosif  Visarionovici Stalin şi liderul iugoslav Iosif Broz Tito. Republica Populară Română, fiind vecină cu RSFI (ţară exclusă din Comintern, în 1948) şi aflându-se sub tutela “fratelui” de la răsărit, a trebuit să se conformeze ordinelor acestuia. Aşa că, în 1951, a început o amplă acţiune de dislocare a populaţiei care locuia pe o fâşie lată de aproximativ 25 km de-a lungul graniţei cu Iugoslavia, în județele Timiș, Caraș-Severin și Mehedinți, şi relocarea lor forţată în Câmpia Bărăganului.

 

„Tratamentul” de despersonalizare

Urmând modelul Gulagului sovietic, Consiliul de Miniştri (Guvernul) a emis H.C.M. nr. 1.154 din 26 octombrie 1950, modificat prin H.C.M. nr. 344 din 15 martie 1951, în care se prevedea că: “Ministerul de Interne va putea, pe cale de decizie, să dispună mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-și justifică prezența în acele centre, precum și mutarea din orice localitate a celor care, prin manifestările față de poporul muncitor, dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor în cauză li se va putea stabili domiciliul obligator în orice localitate”.

 

Explicaţia oficială, cum că persoanele “selectate” pentru deportare ar fi simpatizante ale politicii lui Tito şi că, în acest sens, ar reprezenta "elemente cu un factor ridicat de risc", era însă un simplu pretext. Scopul real era altul şi a fost consemnat în scris, într-un document redactat în 1956 la Timișoara, care privea, chipurile, "igienizarea Banatului". Iată în ce consta, de fapt, această “igienizare”: epurarea etnică a germanilor, sârbilor şi aromânilor, pe de o parte, şi îndepărtarea mai multor categorii sociale considerate de comuniști periculoase, pe de altă parte. Erau vizați marii fermieri, marii proprietari de pământ, industriașii, hangii sau deținătorii de restaurante, refugiații basarabeni (2.998 de familii, adică 8.477 de persoane) sau macedoneni, foștii militari ai forțele armate germane, cetățenii străini, rudele refugiaților, simpatizanții lui Tito, persoanele care colaboraseră în război cu inamicul, cadrele militare, oficialitățile demise, rudele contra-revoluționarilor și toți care i-au sprijinit, activiștii politici și pentru drepturile cetățenești, foștii oameni de afaceri care aveau legături în Occident, liderii grupării etnicilor germani. Cu alte cuvinte, cam aceleaşi categorii care erau trimise la Canal sau înfundau închisorile comuniste.

 

 

Astfel, în noaptea de 17 spre 18 iunie 1951, de Rusalii, a fost pusă în mișcare cea mai amplă acțiune de deportare din istoria contemporană a României, după deportarea germanilor din România în Uniunea Sovietică, întreprinsă în ianuarie 1945. Au fost ridicate din căminele lor, urcate în trenuri de vite și deportate în Bărăgan, 12.791 de familii, însumând  40.320 de persoane, din 258 de localități situate în apropierea frontierei cu Iugoslavia. Drumul cu trenul a durat două săptămâni. Nu  pentru că distanţa era atât de mare, ci pentru a le induce, ţinându-i cât mai mult  înghesuiţi în acele spaţii închise, sentimentul de groază, de insecuritate, de neputinţă în faţa unei forţe inexorabile. Începuse “tratamentul” de despersonalizare. “Călătorii” au fost debarcaţi în Bărăgan, pe câmpul liber, departe de orice altă așezare omenească, și li s-a ordonat să-și ridice case. Terenul fusese parcelat cu plugul și fiecare parcelă avea un țăruș cu placă pe care era un număr de casă. Astfel, în vara și toamna anului 1951, în regiunile Ialomița și Galați, au luat ființă 18 localități noi: Brateș, Bumbăcari, Dâlga, Dropia, Ezerul, Fundata, Lătești, Măzăreni, Movila Gâldăului, Olaru, Pelican, Răchitoasa, Rubla, Salcâmi, Schei, Valea Viilor, Viișoara și Zagna.

 

Kafka în Bărăgan

Oricât ar părea de ciudată similitudinea, satele deportaţilor din Bărăgan semănau, conceptual, cu kibuţurile evreilor din deşertul Orientului mijlociu. De fapt, kibuţurile se înfiinţaseră mult mai înainte de recunoaşterea statului Israel şi au servit ca instrument principal pentru transpunerea în realitate a sionismului. Denumirea de kibuţ se încetăţenise printre evrei încă din anii ‘20 ai secolului trecut şi reprezenta un tip de comunitate rurală cooperatistă colectivă, caracteristică sionismului social-democrat și socialist. După 1948, în Israel, ele au început să se dezvolte ca entități comunitare care au promovat punerea totală în comun a proprietății lor și egalitatea.

 

 

Până la un punct, satele din Bărăgan semănau cu kibuţurile. Chiar şi prin aceea că migraţia evreilor în noul lor stat era tot un fel de deportare în masă, cu specificaţia că era o deportare voluntară. Ceea ce nu era cazul cu deportaţii din Bărăgan. Satele nou constituite, în cea mai ostilă regiune a ţării, erau nişte caricaturi groteşti ale kibuţurilor. Ele nu urmăreau un scop practic, coerent, ci ANIHILAREA personalităţii până la disoluţia totală. Cinismul acestui experiment îl regăsim doar în literatură. Paradoxal, tocmai în scrierile unui evreu genial, Franz Kafka, şi anume în celebra sa povestire “Într-o colonie penitenciară”. Iată cum descrie ofiţerul de penitenciar (torţionarul) infernalul “aparat” de execuţie, pe care îl iubeşte cu o pasiune dementă şi absurdă: Este un aparat deosebit, care se compune din trei părţi. În decursul vremii s-au stabilit, pentru fiecare din ele, denumiri întrucâtva populare. Partea de jos se numeşte patul, cea de sus desenatorul, iar cea suspendată se numeşte grapa […]. I se spune aşa pentru că acele ei sunt dispuse ca la o grapă, mânuită la fel ca aceasta, dar pe un singur loc şi cu mai multă măiestrie. Pe pat este aşezat condamnatul, care este acoperit complet cu un strat vată. La capătul patului unde vine faţa omului, se află un căluş de pâslă, care poate fi reglat cu uşurinţă, în aşa fel încât să-i intre omului tocmai bine în gură. Rostul lui e să-l împiedice să strige sau să-şi muşte limba […]. De îndată ce omul este legat bine în curele, patul este pus în mişcare. El vibrează cu trepidaţii infime, dar foarte rapide, mişcându-se în acelaşi timp atât lateral, cât şi în jos […]. Toate mişcările patului sunt calculate cu precizie; ele trebuie să fie perfect acordate cu mişcările grapei. Executarea propriu-zisă a sentinţei revine, de fapt, grapei […]. Condamnatului i se scrie cu grapa pe trup porunca pe care a încălcat-o. Acestui condamnat i se va scrie pe trup: <Cinsteşte-l pe superiorul tău!> […]. Cînd omul se află lungit pe pat, iar acesta începe să vibreze, se lasă şi grapa în jos, pe corpul lui […]. Şi acum începe jocul.  Un neiniţiat  nu poate  observa nicio deosebire exterioară între diferitele pedepse. Grapa pare să acţioneze uniform. Vibrând continuu,  ea îşi înfige vârfurile în corp, care vibrează şi  el  o  dată cu patul.  Pentru  a da oricui   posibilitatea să  urmărească  execuţia, grapa a fost confecţionată din sticlă […]. Sunt două feluri de ace, rânduite în diferite moduri. Lângă fiecare ac lung este unul scurt. Cel lung scrie, iar cel scurt stropeşte apă, pentru a spăla sângele şi a menţine scrisul vizibil în permanenţă. Apa amestecată cu sânge este condusă în mici jgheaburi şi din ele curge într-un jgheab principal, a cărui ţeava de scurgere se termină în groapă […]. Scrisul propriu-zis trebuie să fie înconjurat de multe, multe ornamente; el trebuie să acopere trupul numai ca un brâu îngust; restul corpului este rezervat pentru înflorituri […]. Grapa începe să scrie; când este gata prima serie de scris pe spinarea omului, stratul de vată se răsuceşte şi rostogoleşte încet corpul pe-o parte, pentru a oferi grapei o suprafaţă nouă pentru scris. Între timp, părţile rănite prin scriere  ajung în  contact  cu vata -  care opreşte sângerarea, datorită preparaţiei speciale - şi sunt pregătite pentru adâncirea în continuare a scrisului. Dinţii de la marginea grapei smulg vata de pe răni, când corpul este răsucit mai departe, şi o aruncă în groapă; iar grapa are apoi din nou pe ce lucra. Şi astfel scrie din ce în ce mai adânc, vreme de douăsprezece ore. Primele şase ore, condamnatul trăieşte aproape la fel ca înainte, numai că simte dureri. După două ore i se scoate căluşul de pâslă din gură, pentru că nu mai are putere să strige. Într-un castron încălzit electric, aşezat la marginea unde se află capul condamnatului, se pune orez fiert, iar omul, dacă are poftă, poate lua din el, atât cât prinde cu limba […]. După ceasul al şaselea, omul se linişteşte! În cel mai idiot dintre ei se trezeşte inteligenţa. Începe de la ochi. De la ei cuprinde apoi totul. În rest nu se întâmplă, de fapt, nimic deosebit, atâta doar că omul începe să descifreze scrisul şi-şi ţuguie buzele de parcă ar asculta ceva atent. Aţi văzut, nu e uşor să descifrezi scrisul cu ochii; omul nostru îl descifrează însă cu rănile sale […]. Apoi, grapa îl străpunge complet şi-l aruncă în groapă, unde cade plescăind în apa  amestecată cu sânge şi cu vată. În clipa aceasta judecata s-a sfîrşit, iar noi - eu şi soldatul - îl îngropăm."

 

 

“Aparatul” torţionarului din “Colonia penitenciară” a lui Kafka este, de fapt, transpunerea alegorică şi avant la lettre a “coloniilor penitenciare” din Bărăgan. Pentru că absurdul experimentului social a fost foarte bine gândit, atât conceptual, cât şi punctual: pregătirea psihologică prin sechestrarea îndelungată în vagoane de vite, alegerea locului de deportare, lipsa intenţionată de unelte, lipsa apei, lipsa de finalitate a noilor aşezămint etc… Erau, de fapt, nişte închisori pe care deţinuţii trebuiau să şi le construiască singuri, aproape cu mâinile goale. Cinismul fără margini al experimentului era punctat decisiv prin simulacrul instituţiilor rurale (miliţie, consiliu popular, şcoală etc.) care erau construite tot de către deţinuţi, în aceleaşi condiţii de muncă. Acestea aveau, bineînţeles, doar funcţii decorative sau, cel mult, de piese de joc tip reality-show, în care identitatea regizorului nu era cunoscută de interpreţi.

În perioada 1951-1956, cât a durat domiciliul forțat în Bărăgan, au murit peste 1.700 de oameni, între care 174 de copii. În 1964, după grațierea generală, “decorurile” din “platou” au fost demolate, pământul a fost arat și, astfel, urmele fărădelegilor au fost șterse. “Filmul” se terminase.

 

Un fost torționar se spovedește public

Deşi, la prima vedere, nu pare a avea o legătură directă cu subiectul nostru, aş vrea să relatez întâlnirea mea cu un fost torţionar, pe nume Ioan Chertiţie. L-am întâlnit şi l-am cunoscut într-un loc şi într-un context cu totul speciale: la Săpânţa, în zilele de 7 şi 8 august 2010. Revenise oficial în România, cu gândul să-şi ierte ţara, legendarul primar Toader Şteţca, primul deţinut politic de după 1990 şi primul luptător în Rezistenţa anti-neocomunistă. Am semnalat, la vremea respectivă, în presă, că cel mai emoţionant momente al întâlnirii a fost cel ilustrat de prezenţa unui fost torţionar, Ioan Chertiţie, primul gardian al lui Toader Şteţca în închisoarea de la Baia Mare. Mărturisirea şi pocăinţa lui publică au impresionat şi au dat, celor prezenţi, o exemplară lecţie de restituire a adevărului istoric. Ioan Chertiţie este primul (şi, deocamdată, singurul) torţionar care a făcut mărturisiri complete despre adevărul închisorilor comuniste, fără să-şi menajeze şi fără să-şi retuşeze propriul portret de fost gardian, în acel lăcaş al terorii.

 

 

Mărturisirile sale nu s-au limitat însă la spaţiul public restrâns de la Săpânţa, nu! Ioan Chertiţie a scris şi o carte, “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian”, care are toate ingredientele unei ficţiuni neverosimile. În primul rând prin cruzimea adevărurilor mărturisite, care frizează fantasticul cel mai grotesc. În al doilea rând, pentru că e scrisă de un fost plutonier de penitenciar, ceea ce creează din start suspiciuni asupra întregului demers: cum să fie un miliţian în stare să scrie o carte când, se ştie, miliţienii abia ştiu să se iscălească? În al treilea rând, cum să aibă cineva, care a fost în sistem, curajul să divulge, cu subiect şi predicat, TOATE ororile din interiorul acestui sistem? Mai ales că aceste orori nu s-au petrecut în anii ‘50, ci DUPĂ 1990! Concluzia care se impune - exprimată, de altfel, în carte - este aceea că  torţionarii n-au dispărut după 1989!  Cruzimea a continuat să fie învăţată şi exersată la “locul de muncă” al gardienilor din penitenciare, iar acest aspect ARE legătură cu deportările din Bărăgan. Căci şi confesiunea lui Ioan Chertiţie, şi “kibuţurile groazei” se constituie în povestea terifiantă a unui Alcatraz Românesc care pare că nu se mai termină…

Revin, pentru a încheia acest capitol (care deschide altele!) la confesiunea “editorială” a lui Ioan Chertiţie. Sensul cărţii este pocăinţa. Condiţia pocăinţei este mărturisirea. În cazul de faţă, mărturisirea adevărului întreg despre sistemul penitenciar comunist şi postcomunist din România. Căci până acum s-a scris doar despre puşcăriile din perioada stalinistă şi numai din perspectiva foştilor deţinuţi, a victimelor. Niciodată din perspectiva unui torţionar pocăit. “AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian” este, sub acest aspect, o premieră naţională, dacă nu cumva mondială.

 

Manualul de mankurtizare: „Directivele NKVD pentru Europa de Est”

Deportările din Bărăgan fac parte dintr-un „proiect” amplu şi terifiant, pe care l-aş numi „mankurtizarea poporului român”, înainte de execuţia propriu-zisă (vezi analogia cu „aparatul” lui Kafka din „Colonia penitenciară”) . Direcţiile principale ale acestui program antieuropean - pe care le găsim, reşapate şi tunate, chiar în programele Uniunii Europene de astăzi - au fost trasate în „Directivele NKVD pentru Europa de Est”.

Aceste directive, intitulate, de fapt, "Moscova 2-6-1947 (Strict secret) K-AA/CC113, indicaţia NK/003/47”, au fost elaborate de Lavrenti Beria, unul dintre cei mai cumpliţi (şi eficienţi) călăi comunişti.

 

Dar, înainte de a vorbi despre consecinţele Directivelor NKVD, ar trebui lămurit ce înseamnă, de fapt, mankurtizarea. Termenul a fost lansat de romanul „O zi mai lungă decât veacul” al scriitorului kirghiz de limbă rusă Chinghiz Aitmatov. Preluând o veche legendă turcică, el descrie mankurtizarea ca fiind o tortură sălbatică, prin care un prizonier este făcut să uite aproape totul, cu excepția unor deprinderi de bază, și să devină un sclav perfect al stăpânului său. Operaţiunea de mankurtizare era cumplită pentru victimă. Prizonierul era dus în deşert, unde era ras în cap, mâinile i se legau iar gâtul îi era prins într-un jug de lemn, pentru a-l împiedica să-și elibereze capul.

 

Apoi i se aplica pe ţeasta rasă o blană umedă de la gâtul unei cămile proaspăt tăiate. În sfârşit, era legat de un buştean şi ţinut culcat, cu faţa în sus, fără apă şi mâncare timp de 5-6 zile. Căldura nimicitoare usca pielea de cămilă de pe capul prizonierului, transformând-o într-o carcasă care făcea corp comun cu calota craniană. Firele de păr care creşteau nu puteau străpunge pielea de cămilă, aşa că se întorceau spre interior străpungând scalpul. Durerile erau atroce. Atât de atroce încât, la sfârşitul “operaţiunii”, prizonierii care supravieţuiau îşi pierdeau complet memoria. Erau transformaţi în sclavi perfecţi care nu mai ştiau nimic despre trecutul lor, nici măcar propriul nume, şi care ascultau orbeşte de ordinele unui singur stăpân. Aceşti indivizi fără identitate erau numiţi mankurţi.

Rudele celui căzut prizonier şi ajuns mankurt îl considerau pe acesta pierdut. În cartea lui Chinghiz Aitmatov, mama lui Joleman, eroul romanului, refuză să accepte realitatea. Pleacă să-şi caute fiul şi îl găseşte mankurt, păzind animalele stăpânului. Joleman nu numai că nu-şi recunoaşte mama, dar o şi ucide, la ordinal stăpânului. O ucide cu arcul, în timp ce ea îi striga numele.

Aşadar, mankurtizarea este, în sensul larg al cuvântului, un proces complex şi diabolic de ştergere a identităţii unei persoane sau a unui naţiuni. În privinţa mankurtizării poporului român, aceasta a reprezentat un caz special pentru stafful torţionar de la Moscova. Logistica pusă în mişcare a fost uriaşă iar direcţiile strategice vizau atât mankurtizarea victimelor, cât şi a călăilor. Parţial, operaţiunea a reuşit. Principalul “manual de mankurtizare” a fost, aşa cum am amintit, setul de directive secrete, elaborate de Comisariatul poporului pentru Afaceri Interne la 2 iunie 1947 şi purtand indicativul "Moscova 2-6-1947 K-AA/CC113, indicatia NK/003/47". Adică, tradus: “Directivele NKVD pentru Europa de Est”.
 
 

 

Efectele acestor directive au fost devastatoare. Şi nu atât efectele directe, de genocid nemijlocit, aplicat populaţiei, cât cele pe termen lung, care se manifestă şi astăzi, parcă mai plenar ca niciodată. Căci ceea ce este înfiorător în mankurtizarea stalinistă este perpetuarea efectelor ei, ceea ce nu era cazul la mankurţii lui Chinghiz Aitmatov. Stalinismul a creat, în schimb, călăi ereditari! Copiii mankurţilor de odinioară şi copiii copiilor lor sunt tot mankurţi, căci mankurtizarea s-a transmis prin educaţie, cultură, profesie şi mediul de viaţă. Mărturisirea fostului torţionar Ioan Chertiţie exact despre acest aspect vorbeşte, denunţând faptul că torţionarii din închisori n-au dispărut după 1990 ci, dimpotrivă, şi-au transmis din generaţie în generaţie ura şi barbarismul, instituţionalizate de regimul sovietic.

 

“AM FOST TORŢIONAR – Confesiunile unui gardian” ilustreză doar aspectul grosolan şi primitiv al mankurtizării ereditare. Cea mai periculoasă şi mai perfidă formă a acesteia o întâlnim însă în straturile superioare, politice şi culturale, ale societăţii. Căci majoritatea celor care ne conduc acum sunt urmaşii călăilor de odinioară, ei înşişi călăi. Nu sunt criminali în sensul penal al cuvântului, căci nu ucid la drumul mare şi nu sunt lipsiţi nici de cultură. Unii sunt chiar intelectuali rafinaţi, poligloţi, carismatici şi dilematici, cu un bun discurs public. Tuturor le lipseşte însă conştiinţa istorică a identităţii. Le este indiferent dacă sunt români sau hotentoţi, coreeni sau aborigeni. Se declară, de circumstanţă, europeni, numai pentru că, în primul rând, a fi european e o formulă vagă şi neangajantă, iar în al doilea rând pentru că reprezintă o oportunitate exploatabilă şi profitabilă pe termen scurt. Dar, în fapt, nu-i interesează cine sau ce sunt şi care este raţiunea existenţei lor. Sunt mankurţi, le lipseşte identitatea! Chiar dacă au cultură, n-au spiritualitate. Le este străină ideea de sacrificiu sau jertfă, de subordonare în faţa unui ideal sau a unei idei majore, dacă acestea n-au legătură cu stomacul, confortul sau contul lor personal.

În privinţa mankurtizării ereditare a călăilor - prin cele două aspecte prezentate - operaţiunea NKVD a fost un succes. Realitatea economică, politică şi cultural-educaţională a unei Românii vândute şi ocupate o confirmă din plin.

 

Mankutizarea ereditară și „fenomenul Târgu Ocna”

Există însă un aspect în care măsurile de mankurtizare n-au fost un succes, ci un eşec. Un mare eşec chiar, pentru că represaliile inumane au generat efecte inverse. E vorba, pe de o parte, de închisorile comuniste iar pe de altă parte de muncile forţate de la Canal şi deportările din Bărăgan.

 

Experimentul Piteşti unde, prin cele mai inumane torturi şi batjocoriri, s-a urmărit transformarea victimelor în călăi (ilustrare perfectă a fenomenului de mankurtizare) a declanşat, printr-o misterioasă lege a simetriei, fenomenul Târgu Ocna: transformarea victimelor muribunde (printre care se aflau, deopotrivă, deţinuţi politici şi torţionari) în fiinţe umane. Cel ales de Dumnezeu să facă un astfel de apostolat, în închisoarea de la Târgu Ocna, a fost Valeriu Gafencu, “Sfântul Închisorilor” cum a fost numit, cu pioasă recunoştinţă, de posteritate. Toate “deşeurile” umane, bolnavi fără speranţă aduşi din celelalte închisori comuniste, spre a-şi da obştescul sfârşit la Târgu Ocna, recăpătau, la contactul duhovnicesc cu Valeriu Gafencu (el însuşi bolnav pe moarte), conştiinţa identitară, umană şi creştină. Teroarea şi torturile experimentale ale “fenomenului Piteşti” au generat, printr-un fel de fuziune nucleară a conştiinţelor, explozia spirituală de la Târgu Ocna: reumanizarea şi recreştinarea condamnaţilor la moarte. Eşecul “fenomenului Piteşti” prin “efectul Târgu Ocna” a fost cea mai categorică şi mai neaşteptată înfrângere a inchizitorilor stalinişti. Şi încă un amănunt: “Sfântul Închisorilor” era mirean, nu cleric. Dumnezeu îşi alege sfinţii de unde vrea!

 

 

Deportările din Bărăgan (ca şi cele anterioare, de la Canalul Dunăre-Marea Neagră) au fost, de asemenea, o înfrângere a doctrinei staliniste. Simplul fapt de a construi, cu mâinile goale, ceva, un adăpost, o casă, un sat, constituie sau întăreşte caracterul unui om, nu-l destructurează. Chiar dacă locuinţele şi satele acelea erau făcute pentru a fi dărâmate, chiar dacă erau închisori construite de deportaţi pentru ei înşişi. Efortul ridicării unei construcţii, fie ea şi absurdă, fie ea şi închisoare, poate ucide, dar nu destructurează. Supravieţuitorii deportaţilor din Bărăgan s-au întors de acolo mai puternici, mai căliţi în credinţă, mai creştini. Ceea ce au transmis ei mai departe, copiilor şi nepoţilor, concurează spiritual cu mankurtizarea ereditară a sobolilor comunişti care au vândut ţara şi continuă să o vândă.

 

Suntem angajaţi în cel mai straniu şi mai încrâncenat război modern, pentru că se poartă pe teritoriul spiritualităţii. Forţele aruncate în luptă sunt, pe de o parte, ceea ce am putea numi “Directivele UE pentru Europa de Est”, iar pe de altă parte, resursele identitare ale poporului român. Dacă România are vreo şansă acum, în acest război al desfiinţării, şansa vine din cimitirele victimelor staliniste, de la supravieţuitorii, în duh, ai închisorilor comuniste, de la tăria deportaţilor din Bărăgan, de la toţi cei care au fost bătuţi, dar nu învinşi.

 

Afisari: 1927
Autor: Miron Manega
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter