Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

SENSUL VIEŢII, AL MORŢII ŞI AL SUFERINŢEI ÎN MILENIUL TREI (I). Există viaţă înainte de moarte?

Data publicarii: 06.11.2010 22:12:00

Înainte de a vorbi de sensul vietii, al mortii si al suferintei în mileniul III, cred ca ar trebui precizate cateva aspecte fundamentale, cum ar fi:
1. Sensul vietii, al mortii si al suferintei asa cum se arata el a fi în matricea sufleteasca a poporului român.
2. Care a fost momentul istoric cand acest sens a fost obligat sa legitimeze esenta de neînfrant crestina a neamului românesc?
3. Care este sensul vietii, al mortii si al suferintei în lumea moderna de azi?
4. Si, lucrul cel mai important, care este raportul României crestine cu sensul acordat de aceasta lume?

Ca sa raspundem la primul punct, ar trebui sa mergem pe urmele savantului Simion Mehedinti, care sesiza ca pe pamantul românesc crestinismul ne-a prins deja nemuritori – prin credinta de nestramutat pe care o aveau dacii în nemurire, prin bucuria lor în fata mortii. Am fost parca pregatiti sufleteste si anuntati „avant la lettre” de adevarul lumii. Putem spune ca poporul român nu s-a convertit, s-a luminat. Convertirea are zbaterile ei catre ceea ce a fost, creeaza seisme imprevizibile, din cand în cand ecourile începutului mai chinuie fiinta. Luminarea nu chinuie fiinta, o limpezeste, o scapa de teroarea contingentului fara sa anuleze realitatea acestuia, reduce gravitatia excesiva a acestei realitati ce ne înconjoara si face loc Tainei.
„Câtă aparenţă atâta fiinţă”, afirma Husserl, preluînd un principiu al şcolii neokantiene de la Marburg. Ce este viaţa? - l-a întrebat filosoful creştin Ernst Bernea pe un ţăran român din perioada interbelică (în cadrul unui studiu monografic declanşat de Dimitrie Gusti). „Viaţa-i viaţa!”, răspunde ţaranul, „dar şi multă nălucire în jur”. Între afirmaţia lui Husserl şi răspunsul ţăranului român este o prăpastie ontologică în ceea ce priveşte percepţia lumii. Sensul pe care românul îl dă vieţii se defineşte paradoxal, dar în acelaşi timp precis. Realitatea vietii este respectata, aparenta nu este neglijata, dar nu este în acelasi timp fetisizata si egalata cu sensul fiintei. Mai exista o realitate nemasurabila fenomenologic, fizic, matematic etc., dar care, cu toate acestea, exista – „nalucirea” din jur, adica TAINA. Curios, aceasta „nalucire” nu este interogata, ci doar constatata si, mai mult, respectata. Acest respect al TAINEI, marcat de sfanta mirare si nu de curiozitate rationala creeaza românului un sens major al vietii care nu-i produce frica în fata necunoscutului, ci se lasa învaluit de acesta întru îmbogatirea fiintei sale.
De aici acea lipsa de precipitare biologica a lui în fata mortii. „Si de-o fi sa mor”, spune ciobanul din „Miorita” – detensionand învecinarea mortii, minimalizandu-i tragedia, dar nu din dispret ci dintr-un reflex sublim de a o îmblanzi, de a se împrieteni cu necrutatorul destin, ca acesta sa nu mai para rupere, ci curgere. Aceasta calitate a poporului român se numeste INTELEPCIUNE DUIOASA. Ciudata împletitura în care filosofia este vibrata de suflet si din cunoastere se transforma în Intelepciune. Conceptul simtit - inteligenta intuitiei, ar spune fratele nostru apusean Pico della Mirandolla. "A vorbi, fara a vedea, despre rasaritul soarelui poate sa creeze un concept, dar un concept mort. A vorbi dupa ce l-ai vazut creeaza conceptul sensibil" – spunea acesta într-un mod paradoxal, în plina Renastere. Candva am fost frati în felul în care am privit lumea – am putea spune – cine si cand ne-a despartit este întrebarea sufletului meu! Existenta poporului român a fost marcata tot timpul de pericolul disparitiei sale din istorie. Românul, deci, a vazut moartea, a trait în proximitatea ei clipa de clipa si, totusi, nu groaza i se citeste pe chip, ci o decenta împacare care nu ne vorbeste despre fatalism, ci despre întelegerea fundamentala. Trecerea dincolo se face cu regret pamantesc, dar si cu bucurie crestina, asa cum putem vedea Intr-un bocet maramuresean: „Draga maichii, dupa tine îmi pare si rau si bine”. Comentariile nefiresti, superficiale din ultima vreme în spatiul cultural românesc – vis-a-vis de asa-zisul defetism al românului – denunta public sechelele genei comuniste, marcata de activism perpetuu, precum si altoiul gandirii noi, secularizate, marcate de utilitarism si eficienta, cu viata pre viata calcand. Românul vorbeste firesc cu moartea, adica esentialmente crestineste. Patetismul antic al grecilor, dispretul sau indiferenta românilor, frica camuflata a omului modern, el nu le cunoaste, pentru ca el, românul, O cunoaste demult, a stat gard în gard cu Ea, a vorbit cu Ea, a negociat cu Ea, a responsabilizat-o, a scos-o din salbaticie si i-a dat sens.
Dupa cum putem vedea în minunatele versuri ale unui cantec popular maramuresean despre moarte:
„Sambata de dimineata
M-o catat Moartea prin casa
M-o catat si m-o aflat.
Eu de moarte m-am rugat
Sa ma mai lase un ceas
Ca mai am si eu necaz
Si mai am vo tri copii
Si-o mie de datorii
Si daca le-oi împaca
Vino moarte si ma ia
Ca eu lumea mi-am urat
Mi-e dor numai de Mormant.”

Cuvantul jale este neputincios si neintreg ca sa comenteze aceasta „lacrima amara” care este sufletul taranului român. Inchipuiti-va tara aceasta ca pe obrazul unui copil pe care curge aceasta lacrima ncontinuu si veti realiza istoria poporului român. Expresia contemporana a acestei stari sufletesti se gaseste perfect conservata în dimensiunea ei, în ceea ce oamenii de azi te-ntreaba daca stii care este ultima întrebare a poporului român. „Care este?”, zici tu… si ti se raspunde: „Daca exista viata înainte de Moarte?” Iata deci sensul vietii si al mortii cum trece neîntinat de istorie la acest neam. Necazul este tragedia continua a acestui popor, este inflatia de griji, este întunecarea vietii si luminarea mortii. Dar moartea este educata sa vina doar atunci cand omul si-a facut datoria fata de viata, cand a curatat-o pe aceasta de necazuri.
La român Moartea nu este de capul ei, trebuie sa respecte regula jocului. Ea nu este un dusman al vietii ci, paradoxal, un partener al ei. Nu este dimensiunea cea mai mare, ci sta la coada dupa Necaz si datorii. Mormantul nu este loc de blestemat ci de iubit. Este o inversare ontologica fara precedent la alte popoare. In basmul „Tinerete fara batranete si viata fara de moarte”, Fat-Frumos nu accepta sa se nasca decat numai daca tatal sau îi promite ca îi daruieste nu bogatii, împaratii, ci sensul nemuririi – al „tineretii fara batranete si al vietii fara de moarte” – este o cerere în plan spiritual absolut, ispita celor materiale fiind inexistenta. Citim aici cea mai puternica expresie popular-crestina a unui neam, este strigatul cel mai acut dupa conditia pierduta, dupa puritatea ei primara. In acest dor al inocentei de început mai gasim o esenta sufleteasca a acestui neam. Fat-Frumos îi cere tatalui sau, mparatul, sa schimbe sensul vietii si al mortii – sa dea ceasul înapoi, la conditia adamica, sa duca totul înainte de cadere. Este o îndrazneala crestina nu o obraznicie, este cerinta acuta dupa calitatea vietii si nu dupa cantitatea ei, caci esenta crestinismului sta în calitatea fiintei ca fiu al lui Dumnezeu si nu în cantitatea biologica, sociala, politica a individului în societate. In nici un moment Fat-Frumos nu face concesii bogatiei materiale în care s-a nascut. El cauta nemurirea. Fugind dupa un iepure la vanatoare, povestea spune ca iese din poiana uitarii si-ncepe sa-si aduca aminte. Atunci se instaleaza dorul fata de viata în murirea ei. Coborarea din Absolut în istorie C. Noica o noteaza excelent, ca o coborare din Fiinta în Fire. Ajuns cu greu din Eden în locul pamantesc al nasterii sale, ceasul biologic se-ntoarce în sensul timpului omului cazut si îmbatraneste în minute cati altii în ani. Aceasta este pedeapsa – conditia perisabila a muritorului. Si acest muritor, ca toti altii, ajunge la locul unde odata era castelul tatalui sau si care acum este plin de ruine. In jur o lume noua, cladiri necunoscute lui – civilizatii noi. Printre resturile trecutului mai gaseste urma tronului distrus si sub el o lada. Deschizand lada, din ea iese însasi Moartea – îmbatranita si ea, dar care mai are puterea sa-i traga o palma, strigandu-i: „Daca mai zaboveai, nici pe mine nu ma mai gaseai!” Este pentru prima oara cand Moartea este pusa în pericol sa moara. Tot C. Noica subliniaza ca Moartea îl pedepseste pe Fat-Frumos ca a îndraznit sa iasa din Fire în Fiinta.
Eminescu îl întreba din cand în cand pe Slavici: „Ce mai faci cu intrarea întru Fiinta?”. Aceasta obsesie a trairii în fiinta si mai putin în fire, o sesizeaza si M. Vulcanescu atunci cand spune ca poporul român traieste esential în virtualitate si numai în cazuri extreme iese în istorie. Acest fel de a fi irita mersul istoriei – o boicoteaza, cum ar spune Blaga considerand-o, în expresia lui Noica, simpla meteorologie. Aceasta atitudine a poporului român în fata lumii – aceasta gradina sufleteasca a fost humusul existential in care a crescut ca o prelungire de lumina a crestinismul.
Expresia lui, implicita atitudinal, o gasim concentrata în jurul versului eminescian: „Nu credeam sa-nvat a muri vreodata”. (Lectia fundamentala a crestinismului este sa te-nvete cum sa mori.)
Matricea aceasta crestina, dezvoltata pana în ultima celula a omului românesc, nu s-a grabit sa semneze în istorie, ci sa asigure dainuirea. N-a slabit în timp, ci s-antarit. Puscariile comuniste au fost hartia de turnesol care a adus dovada acestei esente. Din gena aceasta ne-am refacut tot timpul. Sincronizarile cu Occidentul au fost precipitari de momente necesare istoric, dar florile sufletului nostru au crescut rebele in salturi tainice pe care nici astazi nu ni le explicam la acest neam.

VA URMA
 

Afisari: 2328
Autor: DAN PURIC
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter