Nu ştiu din ce pricină, sunt zile când mor de frică pe stradă şi fie alerg către casă, fie încerc să mă adăpostesc după nişte ziduri între care cunosc pe cineva. Şi de câte ori reuşesc să scap de isteriile zdren­ţuite ale oraşului, ca să cad în câteva mo­mente de răgaz, mă întreb ce anume ne lipseşte ca să putem convieţui cu adevă­rat. Fără patimă şi spaime, fără mârlănie şi violenţă. De ce comunitatea asta nu poa­te trăi într-o graţioasă comuniune? Am avut marele noroc să mă intersectez cândva cu doi oameni care mi-au rămas în suflet drept repere de normalitate şar­mantă: Alexandru Paleologu şi Neagu Djuvara. Deşi m-am pregătit temeinic pentru convorbirile pe care domniile lor mi le-au promis pe loc (chiar dacă nu auziseră vreo­dată de mine), m-am dus la întâlniri cu o strângere de inimă. De la înălţimea spiritului pe care-l frecventau cu dezinvol­tură, harismele lor păreau strivitoare. Mai întâi, şi acum mă felicit că am avut inspiraţia ca, înainte, să mă tund, să mă băr­bie­resc, să mă pun la costum şi la cravată. Amândoi m-au aşteptat ca pe un oaspete de vază, îmbrăcaţi impecabil. Mai târ­ziu, aveam să-mi dau seama că era vor­ba despre ţinutele lor obişnuite, pe ca­re le purtau, în primul rând, ca semn de res­pect faţă de sine. În al doilea rând, conversaţiile noastre au decurs, din prima clipă, ca şi când ne-am fi cunoscut de când lumea. Mi-au vorbit fără orgolii, fără preţiozităţi, cu o eleganţă de scrimeuri şi cu o simplitate frăţească. Amândoi mi-au revenit în gând după ce am citit un superb interviu acordat recent de Neagu Djuvara. Despre iubirile care i-au marcat viaţa.
I-am recunoscut imediat naturaleţea, discreţia, umorul, concizia discursului. Şi mi-am adus aminte că, în discuţia noastră, domnia-sa mi-a dat câteva diagnostice la angoasele mele. Una dintre ele era „îndobitocirea populaţiei româneşti în cei 45 de ani de comunism“. Iar cealaltă - modelul lumii politice de astăzi, generatoare de grobianism. „Politicienii buni sug politica din sânul mamei şi din cei şapte ani de acasă. Cei mai buni sunt cei care au din familie un tată, un unchi care au fă­cut politică. Politica se învaţă de-acasă. Aveam o burghezie care a fost alungată din ţară sau omorâtă. Vom fi nevoiţi să aş­teptăm cel puţin două generaţii pentru ca reprezentanţii noii nomenclaturi să devină de bună calitate, să înveţe politică. Întotdeauna, după schimbări, prima generaţie de politicieni e reprezentată de nişte proşti. Nu găseşti în istoria universală oa­meni mari politici care să vină din talpa ţării. Cei mai buni oameni politici apar dintre aristocraţii democraţi”. La despăr­ţi­re, i-am mulţumit emoţionat. Şi iată ce mi-a răspuns: „Ne-am salutat de rămas bun prin strângerea mâinilor. Sunt răcit şi guturaiul se ia prin atingere de palme. Vreţi să vă spălaţi puţin?”.