Se încarcă pagina ...

Urmăriți-ne pe certitudinea.com

TOMA CARAGIU: "Medicul prescrie reţete, criticul de teatru lansează observaţii"

Data publicarii: 25.11.2013 23:50:00

 

„Mărturisesc că am fost surprins, dar am apreciat ca pozitivă iniţiativa revistei «Teatrul», de a ne chema pe noi, oamenii de teatru, să ne spunem părerea despre critica dramatică. O discuţie din care să se constate modul în care actorii şi ceilalţi creatori ai unui spectacol primesc şi privesc critica dramatică era acut necesară. Cred că şi critica de teatru — ca de altfel orice activitate creatoare este util să fie comentată şi analizată de cei pe care ea îi vizează şi ajută, adică de cei care contribuie efectiv la realizarea unui spectacol“ (TOMA CARAGIU)

 

Apreciată în raport cu critica lucrărilor dramatice, critica spectacolului de teatru a rămas ceva mai în urmă. Cauzele rămînerii în urmă sînt destule, dar cea principală mi se pare a fi că majoritatea criticilor nu cunosc în amănunţime actul creator al spectaco­lului şi, lucru mai grav, îl urmăresc cu suficientă superficialitate.

 

Mi se pare că vizionarea unui spectacol, doar o singură dată, este neîndestulătoare — şi sînt destui critici care fac acest lucru.

 

Spectacolul de teatru, cred eu, are drept caracteristică inconstanţa. Un spectacol cu aceeaşi piesă se diferenţiază întrucîtva de precedentul şi de cel care-l urmează. De aceea, găsesc că e necesar ca vizionarea unui spectacol de către critici sa fie făcută de cel puţin două ori, pentru că se întîmplă foarte adesea ca părerile formate într-o seară să fie infirmate în seara urmatoare. Este de la sine înţeles că inconstanţa nu e recomandabilă, dar este inerentă aproape oricărui spectacol, cîteodată chiar celui în care interpreţii sînt artişti consacraţi.

 

Am citit cronici dramatice ìn care m-au surprins uneori tonurile preţioase şi voit docte, alteori construcţiile alambicate şi prolixitatea exprimării ideilor, fără să rămîn cu ceva substanţial din ele, fără să ajung a învăţa ceva din ele. N-aş vrea să cred că sub preţiozitate şi exprimări alambicate unii critici îşi ascund sărăcia sau lipsa de claritate a ideilor ce vor să exprime.

 

Am admirat în schimb cronicile limpezi, în care contradicţiile, echivocurile, preţiozităţile etc., n-au găsit găzduire şi am învăţat din ele. Am admirat cronicile care se ocupă de textul piesei, dar nu neglijează deloc şi transpunerea lui în imagini scenice, acordîndu-i aceeaşi atenţie. Sînt însă destui cronicari dramatici care expediază spectacolul ca pe ceva minor, derivat. În cîteva observaţii aproximative, descriptive şi, în cel mai bun caz, reduse la cîteva adjective, este analizată munca de creaţie a realizatorilor spectacolului.

 

Asemenea cronici mi se par lipsite de condescendenţă faţă de efortul creator, iar pe cronicar îl consider incompetent. Observaţiile de genul: „Interpretarea este bună” sau „Interpretul a găsit nota justă a rolului” nu ajută cu nimic pe nimeni, relevînd fie lipsa de dragoste, fie, mai grav, un bagaj redus de cunoştinţe în materie.

 

Cronica dramatică, de altfel ca orice articol de critică, socot că trebuie să fie constructivă, să constituie un îndreptar prin justeţea, competenţa şi oportunitatea cu care-i făcută, să stimuleze autocritica. Cronicile superficiale împiedică acest lucru, umplu într-o revistă un spaţiu care ar putea fi mai judicios folosit.

 

Nu cred că greşesc cînd afirm că odată apărută o cronică la un spectacol, unii cronicari pare că se simt absolviţi de orice obligaţie şi consideră că şi-au făcut datoria. Întreaga lor atenţie ei şi-o îndreaptă către alte spectacole, pe care, iarăşi, le abandonează imediat după cronica.

 

N-am prea întîlnit critic teatral care să urmărească rezultatele activităţii sale, care adică, să revadă spectacolul odată analizat de dânsul şi să caute a verifica dacă şi în ce măsură scăderile relevate au fost lichidate.

 

De asemenea, n-am prea întâlnit în presă cazuri în care un cronicar să revină asupra unei cronici anterior publicate şi să releve îndreptările aduse spectacolului criticat sau, dacă n-au fost lichidate scăderile, să determine o întâlnire cu colectivul spectacolului şi să se con­sulte cu acesta. (În general, cred că ar fi foarte interesant dacă criticul de teatru s-ar întîlni cu colectivul de interpreţi, imediat după apariţia cronicii, pentru a-şi împărtăşi mai pe larg impresiile. Chiar dacă unii interpreţi s-ar dovedi refractari, pe moment, la criticile aduse, este imposibil ca ele să rămână fără ecou.)

 

Criticul, ca şi medicul, constată şubrezeniile şi încearcă să le lecuiască. Cu o deosebire: medicul primeşte pacienţii, criticul se duce la spectacol. Medicul pre­scrie reţete care tămăduiesc bolile curabile, criticul nu dă soluţii — cu toate că de multe ori ar fi binevenite — dar lansează observaţii şi constatări de ansamblu şi de amănunt, care, dacă sînt judicios făcute, ajută mult.

 

De ce n-ar urmări şi criticul, ca şi medicul, efectul tratamentului administrat ? De ce să nu se apropie cu toată dragostea de spectacol şi să-l socotească un produs la a cărui finisare şi perfecţionare trebuie să contribuie ?

 

Eu cred că dacă unele spectacole continuă să fie deficitare şi după apariţia cronicilor care-l analizează, o parte din vină o poartă şi cronicarii dramatici, din cauza nepăsării cu care tratează un spectacol, după ce l-au analizat o singură dată.

 

Dacă teatrale bucureştene se bucură, de fiecare dată când prezintă o premieră, de atenţia cronicarilor, teatrele din regiuni sînt deseori lipsite de această bucurie. Teatrul de Stat din Ploieşti, care se află cel mai aproape de Bucureşti, este destul de rar vizitat. Avînd în vedere distanţele, mă întreb: cît de des sînt vizitate tea­trele din Baia Mare, Oradea sau Botoşani ?

 

Consider tot ca o lipsă de atenţie şi faptul că foarte rar, în cronici, sînt luate în discuţie dublurile din spectacole, deşi se întîmplă uneori ca dublura să fie mai aproape de personaj decât titularul rolului.

 

De ce să fie dublura tratată drept o cenuşăreasă ? N-ar fi rău să se consacre şi dublurilor cîteva fraze într-un marginal sau, poate în revistele de specialitate, o rubrică intitulată „dubluri”, rubrică în care să se analizeze periodic şi munca actorului distribuit al doilea sau chiar al treilea într-un rol. (Revista TEATRUL, 1959)

 

Sursă: Ziarulmetropolis.ro

 

Afisari: 7683
Autor: TOMA CARAGIU
Spune-le prietenilor:
  • RSS
  • Digg
  • del.icio.us
  • Facebook
  • Mixx
  • Google Bookmarks
  • FriendFeed
  • LinkedIn
  • MySpace
  • Netvibes
  • Reddit
  • Technorati
  • Tumblr
  • Twitter
  • Yahoo! Bookmarks
  • Yahoo! Buzz
  • email
  • Live
  • StumbleUpon
  • Ping.fm

Comentarii

* Nume:
* Email:
* Mesaj:
  caractere ramase
* Cod de siguranta:

Va rugam sa introduceti in casuta de mai sus codul de siguranta
  * campuri obligatorii
 

Nu sunt comentarii.
Alte articole | Arhiva
 
Colegiul de redactie

MIHAI EMINESCU
(Coordonator editorial şi moral)
Eudoxiu Hurmuzachi
Carmen Sylva
Vasile Alecsandri
Nicolae Densușianu
I.L. Caragiale
George Coșbuc
Vasile Pârvan
Nae Ionescu
Nicolae Iorga
Pamfil Şeicaru
Cezar Ivănescu
Dan Mihăescu
Stela Covaci
Ciprian Chirvasiu

Colaboratori

Dan Puric, Dan Toma Dulciu, Daniela Gîfu, Dorel Vişan, Firiță Carp, Florian Colceag, Florin Zamfirescu, Laurian Stănchescu, Lazăr Lădariu, Mariana Cristescu, Cătălin Berenghi, Mădălina Corina Diaconu, Mircea Coloşenco, Mircea Chelaru, Mircea Șerban, Miron Manega (ispravnic de concept), Nagy Attila, Sergiu Găbureac, Zeno Fodor

Citite Comentate Comentarii noi Ultimele articole
Newsletter