Cineva mi-a spus, malițios: − Alex, tu ai o costiță de naționalist. − O costiță?! am replicat eu. Nu o costiță, coșul pieptului cu totul. Dacă un român declară că iubeşte Cehia, că îi admiră pe cehi, că se simte emoţionat ori de câte ori aude vorbindu-se limba cehă, nimeni nu se miră şi nu îl dezaprobă. Dar dacă un român declară că iubeşte România, că îi admiră pe români, că se simte emoţionat ori de câte ori aude vorbindu-se limba română, este aproape sigur că va fi acuzat de naţionalism şi blamat.

S-a ajuns la o situaţie absurdă. Un român care îşi iubeşte ţara nu şi-o poate iubi decât pe ascuns, cu sentimentul clandestinităţii. Steagul american, cu cele cincizeci de stele, este în mod spontan arborat de americani, în multe situaţii, pe faţadele caselor lor. Steagul românesc tricolor nu are aproape nimeni curaj să-l desfăşoare în vreo împrejurare, ca să nu fie considerat ridicol. 

Cu ani în urmă o navetă spaţială americană cu echipaj multinaţional a luat foc în văzduh şi toţi cosmonauţii – oameni frumoşi şi optimişti, după cum reieşea din fotografii – au murit. Ziarele au relatat atunci, printre altele, un fapt care a emoţionat pe toată lumea (m-a emoţionat şi pe mine): unul din membrii echipajului, evreu, ceruse, înainte de expediţie, ca proviziile să cuprindă şi mâncare „cuşer”, în conformitate cu credinţa lui. M-am gândit atunci cum s-ar mai fi hlizit ziariştii noştri dacă printre astronauţi s-ar fi aflat şi un român, care ar fi pretins să aibă în cosmos mâncare tradiţională românească. Cu hiperexersata lor aptitudine de a persifla, ei ar fi confecţionat titluri de genul: „Mămăligă şi sarmale printre stele”, „În cosmos miroase a mici” etc.

Paradoxul funcţionează şi invers. Dacă un român vorbeşte cu dispreţ despre oricare alt popor decât poporul român, riscă s-o păţească rău de tot, fiind acuzat de xenofobie. Dar dacă un român vorbeşte cu dispreţ despre poporul român, toţi cei din jurul lui îl aprobă cu entuziasm sau tac.

Să nu mi se spună că este vorba de manifestarea spiritului critic, de luciditate etc. Nu la aceste situaţii mă refer. Eu am în vedere denigrări neruşinate a ceea ce este românesc, acte de defulare dizgraţioase, care ar trebui să se petreacă în intimitatea locuinţei sau într-un cabinet psihiatric, nu în public.

„În fiecare zi ne batem joc/ de păsări, de iubire şi de mare” (Romulus Vulpescu) şi mai ales de propria noastră ţară, cu o lipsă de dragoste şi de respect despre care credem în mod greşit că e la modă în Vest, dar care, în realitate, îi consternează pe vestici. Iar cei care ne iubim ţara trebuie să avem grijă să nu se afle că o iubim, pentru ca nu cumva să fim stigmatizaţi.

Intelectuali de elită de azi sunt incapabili să citească literatura corect. Mereu apare câte unul care nu reușește, de pildă, să înțeleagă „Doina” lui Eminescu decât ca pe o expresie a xenofobiei. Dar Eminescu este un mare poet, nu un autor de doctrină politică. Naţionalismul lui este o formă de sentimentalism. Iubirea lui pentru România este metafizică, nejustificabilă, ca şi iubirea pentru Veronica Micle. Mâine- poimâine cine știe ce lider de opinie o să-l acuze pe Eminescu că a făcut o gravă discriminare iubind-o doar pe Veronica Micle şi ignorându-le pe celelalte femei.

Sursă: Evz.ro