Am primit de la un anume domn, Lucian Vasiliu, scriitor de profesie, mesajul următor: Tuturor prietenilor, celor care mai cred în mine! Vă rog să nu acceptaţi discreditările, intoxicarile, diversiunile recente privind relaţia mea cu Securitatea! (Vezi "Evenimentul Zilei", de vineri, 23 oct. si "Ziarul de Iaşi" de marţi, 27 oct.) Totul este cusut cu aţă albă, pe fond de alegeri (inclusiv la nivelul Uniunii Scriitorilor). Am fost şi am rămas eu însumi, vertical cât pot, ca şi poetul Cezar Ivănescu, unul dintre magiştrii mei! Se doreşte să am "soarta" lui!

Cu multumiri pentru intelegere,
Lucian Vasiliu

În privinţa colaborării sau necolaborării domniei-sale cu Securitatea nu mă pot pronunţa altfel decât emiţând o părere subiectivă. Nu am nici datele, nici căderea de a judeca, în absenţa informaţiilor, viaţa şi deciziile unui om. Pot afirma însă, răspicat, că mesajul (colectiv) primit mă nedumereşte teribil. Nu înţeleg deloc apelul pe care domnia-sa îl face la numele şi memoria lui Cezar Ivănescu şi, mai ales, încercarea de a apropia şi crea false legături între cele două cazuri, al domniei-sale şi al scriitorului Cezar Ivănescu. Orice încercare de apropiere a celor două cazuri, total diferite, nu este altceva decât o diversiune realizată abil şi lacrimogen, printr-o denaturare gravă a realităţii.

Poetul Cezar Ivănescu a fost asasinat, cel puţin la nivel mediatic, în absenţa oricăror probe. Întregul scandal mediatic declanşat pe 29 ianuarie 2008 a fost instrumentat şi bazat doar pe calomniile emise de sursa vehement-autodenunţată Dinescu Mircea, membru în Colegiul CNSAS, fost membru al P.C.R., absolvent al Academiei de Partid „Ştefan Gheorghiu“, deţinător, ca şi domnul Lucian Vasiliu, al premiului C.C. al U.T.C. Toate informaţiile adunate până acum, ca şi lentoarea cu care Procuratura întreprinde orice demers pentru soluţionarea acestui caz, îmi reconfirmă faptul că moartea scriitorului este una suspectă şi că nu poate fi consecinţa unei serii negre.

Cezar Ivănescu a murit cu zile, în condiţii neelucidate încă, fără să aibă acces la propriul dosar, aflat în arhiva CNSAS, şi fără să fi văzut vreodată măcar o filă din acesta, dar şi fără ca preşedintele României sau preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, Nicolae Manolescu (indicat expresis verbis drept autor moral al acestui atac) să-i fi răspuns la scrisorile deschise adresate.
Cezar Ivănescu a fost şi este un spirit deplin moral, de o verticalitate totală, nicidecum una circumstanţială sau în funcţie de posibilităţi, cum eronat s-ar putea deduce din textul domnului Lucian Vasiliu. Cred că Soarta noastră este cea pe care ne-o alege Dumnezeu, nu cu părtinire, ci dintr-o deplină cunoaştere, El ştiind totul. Ce suntem dar şi ce putem deveni.

Domnul Lucian Vasiliu a avut şansa, pe 29 ianuarie 2008, şi mult după această dată, de a se manifesta şi public, ca un adevarat discipol al Poetului, ca un Om şi ca un autentic creştin. Misiunea nu era nici simplă, nici uşor de îndeplinit. Câştigul ar fi fost imens şi eminamente moral. Din nefericire pentru domnia-sa, a eşuat lamentabil. Pe 29 ianuarie 2008, când s-a alăturat corului format din denigratorii poetului Cezar Ivănescu, declarând, nu greva foamei sau cerând respectarea minimelor drepturi conform statutului USR, ci faptul că „nu este deloc uimit de decizia CNSAS, (ceea ce nu înseamnă însă că Cezar Ivănescu nu este un mare poet).“ [v. nota] Nu judec, doar constat. Cu tristeţe şi compasiune. Nu acuz, doar enunţ o evidenţă. Cu disperare şi dezgust.

În rest, detaliile cusăturii, indiferent că este făcută cu aţă albă sau gri, „invizibilă“ sau chiar neagră, fină sau grosolană, pur şi simplu nu mai contează, de vreme ce maistrul-croitor este chiar domnul Lucian Vasiliu, din care ne permitem să şi cităm, pentru justă exemplificare: „În fine, după câteva referinţe (2-3) pe care le-am scris la solicitarea ofiţerului care se ocupa de instituţia noastră, Securitatea m-a abandonat total (probabil m-au considerat nevrednic, neserios, băşcălios).“ (Convorbiri literare, ianuarie 2004).

Cunoaştem cu toţii că mediul public este împânzit cu foşti colaboratori ai Securităţii şi cu actuali colaboratori ai "Serviciilor" Române (şi nu numai). În acest context este injust, imoral, revoltător ca dintre miile, zecile şi sutele de mii de asemenea indivizi să fie nominalizaţi, vag sau direct, legal sau ilegal, pe criterii cvasiobscure, de eliminare din viaţa publică a persoanelor nedorite sau din alte diferite considerente, doar câţiva dintre aceşti susţinători, de voie-de nevoie, ai vechiului regim.

Indiscutabil CNSAS-ul pare a fi un instrument de tortură, inchizitorial, care funcţionează discreţionar şi în cele mai multe dintre cazuri la comandă. Dar, dacă CNSAS-ul are această putere astăzi (în prezent) este şi pentru că ieri, adică în trecutul relativ recent de la infiinţarea sa (dar şi pe 29 ianuarie, pe 4 februarie sau pe 24 aprilie 2008 de exemplu, dacă este să exemplific cu câteva date fatidice în derularea asasinării lui Cezar Ivănescu) societatea civilă şi instituţiile abilitate ale Statului Român au tăcut, făcându-se astfel părtaşe la încercările repetate de disoluţie a structurilor valorice autentic româneşti şi, mai ales, la o nocivă amalgamare a Binelui cu Răul.

Parlamentul, ONG-urile, persoanele publice care reprezintă, de obicei, extrem de vocal societatea civilă ş.a. au acceptat, cu o stranie nonşalanţă, încălcarea pe faţă a legii de funcţionare a CNSAS. În componenţa Colegiului CNSAS nu aveau dreptul, conform legii, să fie numiţi foşti membri ai Partidului Comunist Român.

Tăcerea plină de laşitate de ieri are drept consecinţă starea confuză de astăzi.

Diversiunea, crima, pervertirea adevărului, ca şi toate celelalte întrupări ale răului, pot lua forme extrem de variate şi pot fi exemplar disimulate. Toate aceste manifestări teribile pot fi susţinute de puteri oculte sau de servicii secrete mai mult sau mai puţin aflate la vedere. Adevărul însă este unul singur şi nu este negociabil.

A luptă pentru Adevăr este similar cu a lupta alături de Dumnezeu. Tocmai de aceea, Cezar Ivănescu, spre deosebire de domnul Lucian Vasiliu şi de alţi discipoli care l-au trădat, nu şi-a pierdut Viaţa, ci a câştigat-o. Prin demnitate şi moralitate. Prin modestie şi credinţă. Prin Moartea şi prin Opera sa.

Ca fiinţă umană şi ca persoană aflată în preajma unor oameni care au avut de suferit imens de pe urma regimului comunist, dar care şi-au purtat cu smerenie crucea, sunt alături de domnul Lucian Vasiliu. Dar sunt alături nu pentru a-i trece cu vederea păcatele sau lipsa de verticalitate, ci pentru a-l îndemna să şi le asume. Toţi pot invoca numele Domnului. Chiar şi Iuda. De aceea Răul trebuie cunoscut şi recunoscut, asumat şi răscumpărat prin credinţă, înţelegere şi iertare.