Pentru a nu da însă o întindere prea mare materiei, vom vorbi numai de poziţia românilor din Austro-Ungaria.
Înainte de spune însă o vorbă asupra acestei întrebări, anticipăm concluzia că acea întrebare nu este, nici a fost politică în puterea cuvântului, ci bisericească, scolastică şi cel mult administrativă locală.

Permită-ni-se a vedea clar lucrurile şi a susţinea că idealul unităţii politice a românilor, restabilirea regatului lui Decebal prefăcut în Dacie Traiană, se ţine de domeniul teoriilor ieftene, ca şi republica universală şi pacea eternă. Românii din Austro-Ungaria, dar mai ales din aşa numita Ungarie, au trăit sute de ani împreună cu alte naţionalităţi şi au jucat rol politic numai în vremea autonomiei Transilvaniei. Această autonomie însăşi, care le dedese preponderanţa în această ţară, avea şi răul ei. Românii din Ungaria proprie ar fi rămas de-o parte, meniţi - nu de a fi absorbiţi, căci e de-a dreptul absurd de a crede în puterea asimilătoare a neamului fino-tartaric din mijlocul Europei - dar meniţi de a fi vexaţi singuri de solgabiraiele fraţilor maghiari, de a sta izolaţi sub presiunea administrativă şi financiară a închinătorilor sfântului Gül-Baba; pe când, împreunaţi sub greutatea aceloraşi suferinţe, ei li vor putea rezista. Întrebarea este dacă şi când va veni vremea în care softalele din Buda-Pesta să fie silite de a recunoaşte că sistemul lor de guvernământ - în finanţe foarte asemănători cu cel turcesc - şi-a trăit veacul şi nu mai este cu putinţă. Căci numai atunci, pe baza autonomiei comunale şi judeţene sau comitatense, românii ar începe alăturea cu ungurii o viaţă liniştită şi proprie, cu deosebire că de aceaste s-ar bucura nu numai transilvanii, ci în mod egal bănăţenii, simpaticii crişeni şi străvechiul Maramurăş.

Aşadar, idealul românilor din toate părţile Daciei lui Traian este mănţinerea unităţii reale a limbei strămoşeşti şi a bisericei naţionale. Este o Dacie ideală aceasta, dar ea se realizază pe zi ce merge, şi cine ştie dacă nu-i de preferat celei politice. Românul de baştină e dotat cu o doză mare de răceală, el nu admiră, ca şi romanul vechi, aproape nimic, de aceea nici credem că invidiază din inimă poziţia de stat a Ungariei, căci, la dreptul vorbind, nici n-ar prea avea ce să învidieze. El e supărat pe obrăznicia conlocuitorului său, nicidecum pe puterea lui.

În vremea din urmă ziarele ungureşti au făcut multă vorbă despre o alianţă maghiaro-română. Rămâne acum să stabilim în ce condiţii s-ar putea spera această alianţă, bine înţelegându-se că nu este vorba aici de acele carteluri trecătoare dintre guvern şi guvern, pe care le rupe ziua de mâni, ci de un modus vivendi şi o conlucrare perpetuă, solidară pe acest pământ al duşmăniei şi răutăţii, în care popor pe popor caută să-l înghită şi om pe om să nimicească. Este dar vorba dacă ungurii sunt destul de creştinaţi (căci pân-acuma se părea că numai pielea li-i botezată), nu ca să ne iubească, ci să ni deie bună pace. Sarcina iubirei o luăm toată asupra noastră şi fie ei încredinţaţi că am fi tot atât de zeloşi apărători ai existenţii lor, ca şi ai neamului nostru.

Cât despre austriaci, cu ei treaba stă altfel. Nu credem să putem vrodată mistui acea mestecătură de evreu, german şi slav care ni se prezentează sub mutra beamterului şi jurnalistului austriecesc şi care, în vremea din urmă, a'nceput să facă politică pan-germanistică şi să jure în numele sahastrului de la Varzin, care nici cu spatele nu vra să ştie de ei. Urmaşii lui Arpad nu ni pot face un rău esenţial, ci vexează; dar bastardul evro-germano-slovac e duşmanul dibaci a oricărei naţionalităţi. Ungurii ştiu proverbul nostru: ,,românul nu uită niciodată” şi ne-aducem aminte ca prin vis că un ziar unguresc se găsise să comenteze acest proverb în ton melancolic, ştiind că socotelile ce le are de răfuit cu noi nu sunt tocmai curate. Dar să nu se sperie. Românul uită şi nu uită, după cum o iei. Românul nu urăşte decât pe cei ce i s-au băgat în suflet şi ca dovadă putem aduce pe românii din Turcia. E sigur că ei trăiesc sub acelaşi regim ca şi bulgarii, sârbii şi grecii; cu toate acestea ei trăiesc bine cu turcii şi le ţin partea. Nici aicea nu-i urâm pe turci, deşi desigur că ei numai dovezi de iubire nu ne-au dat niciodată. Ungurii n-au decât să se'ntrebe pe cine-i urăsc ei, ca să ştie pe cine urâm şi noi. Credem că asta-i destul de clar, deşi, în emoţiunea noastră, n-am ajuns încă să facem hagialâc la mormântul lui Gül-Baba .

Curierul de Iaşi, 17 noiembrie 1876