După faimoasele critice, în sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină şi o şcoală a sa de partizani care, minus spiritul de-o fineţă feminină şi minus stilul bun şi limpede al d-sale, să aibă şi ea aceleaşi defecte ce le are părintele, aceeaşi ridicare la nivelul secolului al 19, acelaşi aer de civilizaţiune şi gravitate cari din nenorocire sunt numai o mască ce ascunde adeseori numai foarte rău tendinţa cea adevărată şi ambiţiunea personală.

Asemenea cum Kant cu sistema lui filozofică a ridicat ca din nimica o oaste de ex- şi aplicatori ai săi, tot aşa, în analogie, după criticele numitului domn, trebuia să se ivească o şcoală întreagă de critici sau criticaştri; singura diferinţă dintre amândouă şcoalele e doar asta, că partizanii lui Kant ştiau că baronia nu aduce de moştenire ştiinţa sau geniul şi că nu e destul ca să aibă cineva un privilegiu - chiar cu pajere împăratească fie - pentru ca să aibă la dispoziţiunea sa imperiul cel vast al ştiinţei şi lumina cea curată a criticei filozofice.

Adepţii şcoalei române de filozofie sunt cu mult mai încrezuţi şi mult mai nejenaţi; baronia şi nimbul poetic sunt un drept nu la critică, ci până şi la batjocură, până şi la persiflagiu asupra acelora cari ar avea cutezarea de a fi de-o opiniune contrarie. În locul nihilismului sincer adeseori şi onest al unora din autorii noştri, cari poate nici nu pretindeau altceva de la public decât ca să li cedem onoarea de-a fi autorii noştri nesalariaţi, s-a ivit acuma alt nihilism - cel savant şi pretenţios care, uitându-se cu despreţ din fruntea şi prin ochii secolului asupra a toţi şi toate, se crede la nivelul învăţaţilor (analog al politicilor) din Germania sau Europa civilizată pentru că a învăţat, sau mai bine n-a învăţat, în şcoalele de pre acolo.

În cazul de faţă avem a face cu unul din avangardele celor mulţi cari vor urma, adecă; cu o broşură a unei avangarde intitulată deplin astfel: „Puţine cuvinte despre coruperea limbei române în Bucovina” de D. Petrino (Cernăuţii, 1869. Tiparul lui Bucoviecki şi Comp.). Introducerea broşurei e în poezie, recte în versuri. Întâi poezia! Cu inima zdrobită, autorul plânge în strofa întâia că nimeni nu alină durerea dulcei Bucovine, ci o lasă pradă minciunelor celor turbate cari încep cu ,,uae " şi se sfârşesc în „ciuni". În strofa a doua, autorul face pe român negru şi pe vânzătorul Iuda 'l face rumân. Iară bine ! Strofa a treia, de clasică ce e, nu putem să nedreptăţim publicul şi să nu i-o redăm. Ea sună:

Să piară, în Leptura-i rumânul papă-lapte,
Iar tu, o Bucovină, citind a ta dreptate,
În munţi, în văi, în codri, acolo vei simţi
C-al României soare el nu-ţi va asfinţi.

Iacă o strofă în care un om de merite (mort, nota-bene, pentru că dac' ar fi fost viu cine ştie dacă autorul ar fi cutezat-o) merită de la mai mult decât sumeţul poet linguşitoarea apostrofă de papă-lapte; o strofă în care dreptatea (în loc de: adevăr, realitate) se citeşte 'n munţi, şi asfinţitul soarelui nu se vede, ci se simte. Fiindcă în strofa a patra poezia trebuia să culmineze, apoi vine şi Ştefan, umbra cu glasul răsunător, şi zice în limba românului popor următoarele vorbe, pe care Ştefan, pe când trăia, sigur că neci le visase, - uite-le 'ntregi acele cuvinte profetice;
 

În libertate este frumosul ideal
Deci calcă, în picioare glodul confaesunal!

Aceste două şire nu sunt importante numai din puntul de vedere al glodului confaesunal cu care se'mbală gura lui Ştefan cel Mare; ci încă şi din acela că pune broşura toată în lumina ei adevărată şi arată scopul cel adevărat al ei. Autorul se vede partizan al unei libertăţi care, mulţămită simţului celui sănătos al bucovinenilor, va rămânea pentru ei un ideal etern nedorit; şi apoi manifestă o ură cumplită şi strivitoare contra glodului confaesunal, adecă confesional. Şi de ce autorul e inamicul ideii confesionale, a acelora adecă cari pretind şi ţin la aceea ca şcoalele din Bucovina să rămână confesionale?

Se ştie, când e vorba de cauza confesională în Bucovina, pe a căreia agitatori unii îi combat şi-i blamă, se ştie că ea nu e decât cauza averilor naţiunei româneşti din Bucovina, că naţiunea, sub numele de confesiune, e proprietara de drept a unor averi întinse, că confesiunea e garanţia dreptului şi numele în care te baţi şi că, apărând confesiunea, proprietara de fapt a averilor, aperi averile drepte din moşi-strămoşi ale naţiunei, pe cari domnii politici pe picior mare ar vrea să le vadă secularizate, deşi secularizarea, de ar fi posibilă, nu e decât în dreptul guvernului României.

După introductiva poezie, vine prefaţa, în care autorul spune că: silit de împrejurări foarte critice, cari în timpul de faţă ameninţă a pierde, pentru vecie poate, limba şi caracterul naţional a poporului român din Bucovina, el a otărât să trimeată în public broşura sa. Spune apoi că fiinţe denaturate din însuşi sânul naţiunei cutează să răpească odorul limbei părinteşti, schimosind-o spre glorificarea lor personală întru atâta încât să fie neînţeleasă de oricine nu ar cunoaşte toate limbele europene. „Ţăranul - zice d-l critic - se vede deodată depărtat de noi, ţăranul de la care am trebui să-nvăţăm limba, căci el a fost acela carele a păstrat-o, în lupta timpurilor, curată şi românească. Şi astfeli păcătuind ei (veţi vedea cine), ni răpesc limba vorbită de milioane de români, cărora ei ne înstrăinează cu totul şi prin aceasta chiar ni răpesc posibilitatea unei esistenţe naţionale".

Cumcă ei nu au schimosit, ci au deşteptat la viaţă limba română şi cu ea simţul naţional şi cumcă au făcut-o spre glorificarea lor personală şi (fie zis de noi) eternă, asta e prea adevărat: şi nu negăm, nu putem s-o negăm; cumcă însă ei ar fi avut intenţiunea de-a depărta pe ţăran de d-ta, d-le critic, asta nu poate fi adevărat decât în cazul când d-ta singur vei fi voind să te depărtezi de el. Pentru că cine sunt acei ei?

Uită şi răspunsul în capitolele I şi II ale cărticelei: primo, egoiştii de filologi, secundo: Societatea pentru cultura şi literatura poporului român din Bucovina.
Autorul e nedrept, de nu şi ceva mai mult decât nedrept. Zice că filologii şi Societatea din Bucovina au de principiu de-a se depărta de limba poporului. Noi şi lumea, din contra, pretindem a şti că tocmai ei şi ea sunt aceia cari vor să rămână cu şi numai pe lângă popor... Şi că poate modul de-a rămânea pe lângă el e defectuos, nu însuşi principiul în sine. Şi cumcă filologii şi Societatea Bucovinei voiau să rămână pe lângă popor, şi cum că numai modul de a rămânea pe lângă el e ceea ce bate la ochi, dovedesc înseşi esemplele ce d-sa le citează în capitolul III, adecă: limbamentu, templamentu, insusietivu, meniciune, lepturariu ş.a., creaţiuni ale bătrînului Pumnul, care-n amorul său cel nemărginit pentru limbă, în încrederea cea sântă ce-o avea în puterea creatrice a limbei, nu primea în ea nici vorbele grece: gramatică şi istorie, nici vorba greco-slavă: carte de citire.

Mi se va spune poate că părerea lui Pumnul nu-i bună. Dacă nu-i bună, aceea însă stă - că cronistice e dreaptă şi scuzată. După estremul latinităţei, a etimologismului absolut inaugurat de Bătrânul Petru Maior, care scria construcţiuni latine în româneşte (estrem ce, pentru deşteptarea noastră din apatia lungă faţă cu latinismul, era neapărat trebuincios), după ridicarea la potenţă a aceluiaşi estrem de către următori, trebuia neapărat să vină ca remediu contra lui estremul fonetismului absolut, a iubirii nemărginite a limbei numai româneşti şi esclusivitate faţă cu limba latină şi cele surori. Aceste estreme au fost condiţionate de însăşi natura lucrului, nu poţi defige mijlocul unei linii până ce nu vei fi aflat puntele ei cele estreme.

Tot în capitolul III, d. critic impută delegaţilor patrioţi cari au vorbit româneşte în Dietă greşelile ce, după d-sa, ei le-au comis în limbă. Dacă ei nu-şi ştiu limba (ceea ce noi n-o zicem), au însă cel puţin patriotismul de-a o vorbi aşa cum o ştiu, rău; când alţii, cari se laudă că o ştiu bine, nu o vorbesc neci rău măcar, adecă n-o vorbesc defeli. Care-i mai bună dintre aste două? Lăsăm ca să judece publicul cetitor.
În capitolul IV, criticul [î]l laudă pe d-l Alesandri şi-l face regele poeţilor, lucru la care aplaudem şi noi, până ce vom avea şi un împărat al poeţilor, care adecă să-l întreacă pe dumnelui, ceea ce, spus fără compliment, va fi cam greu, deşi suntem de o natura ce nu despeară niciodată. Abstragem însă autoritatea ce i-o dă criticul în materie de limbistică şi în proză. Proza d-lui Alecsandri nu e niciodată şi nicăiri la nălţimea poeziei. Prozei [î]i trebuie raţionament solid, şi-n proza d. Alecsandri nu e decât spirit şi jocuri de cuvinte, ceea ce-i dă un timbru cu totul feminin; căci spiritul - zice Jean Paul - este raţionamentul femeii. Cât despre aceea că Foaia ar fi desfigurat ortografia autorului, se esplică dintr-aceea că Foaia, ca organul şi espresiunea unei sisteme limbistice oarecare, trebuia să-şi rămână pre cât i da mâna consecinţă cu principiul ce şi-l statuase.

În capitolul VII, îi place d-lui critic să surâdă asupra fundaţiunei pumnulene (Fondul ce se crează pentru eternizarea memoriei lui Pumnul). Voi să obiectez şi aicea vreo două-trei vorbe, nu numai asupra acestei aluziuni, ci şi asupra celeia ce o face în introducere (papă-lapte).
Pentru că e vorba de-o persoană, mă voi adresa şi eu de-a dreptul la persoana d-lui critic. Persoana asupra căreia aveţi bunătatea a face aluziuni atât de delicate, domnul meu, a încetat de mult de-a mai fi numai o persoană simplă. Nu mai e muritoriul slab, muritoriul plin de defecte pământeşti, nelimpezit încă de eterul opiniunei publice; - nu! el e personificarea unui principiu, sufletul - nemuritor neapărat - care a dat consistinţă şi conştiinţă naţională maselor şi a făcut din ele o naţiune. Întru realizarea principiului său, omul ce-l personifica a întrebuinţat mijloace cari în detaliu d-tale nu-ţi plac, pe cari le găseşti, ca tot ce-i omenesc: necomplecte, defectuoase, să zicem chiar rele. Combateţi atunci mijloacele, domnul meu, combateţi-le în defectuozitatea lor, şi nu persoana, individul, principiul său cel bun, cari toate în sine au a face puţin cu vestmântul, defectuos sau ba, cu care o îmbraci.

Geniul, în zdreanţă sau în vestminte aurite, tot geniu rămâne; ideea sublimă, espresă chiar într-o limbă defectuoasă, tot idee sublimă rămâne, şi principiul cel mare şi salutariu acelaşi rămâne, aplicat prin mijloace greşite chiar. Şi, dacă combateţi formele esterioare ale fondului, băgaţi de seamă a o face din punt de vedere absolut; estetic, rece şi judecător raţionalist al formei, combateţi-o cu rigoarea şi seriozitatea convicţiunei, nu cu pamfletul ridicol şi fără preţ, care detrage întotdeuna mai mult autoriului său decât celor persiflaţi prin el. Nu râdeţi, domnilor de lepturariu; pentru că secaţiunea sa de pe-alocurea e oglinda domniei-voastre proprie; nu râdeţi de nihilismul său, pentru că e al dv. Şi dacă e vorba pe „masca jos!”, apoi masca jos de la toţi şi de la toate, astfeli încât fiecare să-şi vadă în fundul puţinătăţei sale. Dacă apoi lepturariul a esagerat în laude asupra unor oameni ce nu mai sunt, cel puţin aceia, mulţi din ei, au fost pioniri perseveranţi ai naţionalităţei şi ai românismului - pioniri, soldaţi gregari, a cărora inimă mare plătea poate mai mult decât mintea lor - e adevărat ! - care însă, de nu erau genii, erau cel puţin oameni de-o erudiţiune vastă, aşa precum nu esistă în capetele junilor noştri dandy.

Acei oameni, acei istorici cari au început istoria noastră cu o minciună, după cum zice d. Maiorescu, de au scris tendenţios şi neadevăr, scuza lor cea mare nu o găseşti tocmai în tendinţa şi neadevărul lor? Trebuie cineva să fie mai mult decât clasic pentru de-a pretinde de la acel persecutat, de la autorul condemnat la ardere de viu, ca, părăsit şi scepticizat de dureri, să fie în toate drept, în toate nepărtinitori, ba poate şi filantrop faţă cu inamicii săi de moarte. Cu toate astea, rămânem datori cu răspunsul la întrebarea dacă Şincai, ca un adevărat martir ce-a fost, nu a rămas drept şi nepărtinitor până şi cu inamicii. Şincai, chiar dacă n-ar fi atât de mare cum pretindem noi că este, totuşi el a fost la înălţimea misiunei sale - la o nălţime cronistice absolută; pentru că dacă criticul ce-l califică de mincinos ar fi avut bunăvoinţa de-a cerceta istoria istoriei, atunci ar fi putut băga de samă că procesul întru scrierea istoriei la orice naţiune se începe mai Întâi şi constă din cronografie, cu sau fără tendinţa, din culegerea de prin toate părţile a materialului.

Dominarea critică asupra acestuia şi câştigarea unui punt de vedere universal din care să judecăm faptele e fapta unor timpi mult mai târzii decât aceia a căror caracteristică şi espresiune a fost Şincai; deşi nu i se poate disputa că, chiar în forma sub care apare, în totalul său domină o singură idee, aceea a românismului, care ca asemenea face din opera sa o operă a ştiinţei, în loc de a rămânea numai o culegere nesistemizată de fapte istorice. Dacă acest mod de-a trata istoria e speculativ sau e empiric şi pragmatic, lăsăm la judecata istoricilor noştri competenţi. Ne ţinem de dătorinţa noastră a aduce aminte că nu ne simţim îndestul de capabili ca să apărăm, cum se cade, oameni ca Şincai şi ca Pumnul... oameni cari apoi neci nu au nevoie de apărarea noastră sau a altcuiva pentru de a rămânea cum sunt, adecă nemuritori şi mari.

În fine declar cumcă părerile ce le-am emis asupra diferitelor sisteme limbistice sunt cu totul subiective şi nu au pretenţiunea de a controla întrucâtva lucrările vreunui sistem; nefiind filolog de competinţă, declar eu însumi că opiniunile mele sunt cu totul personale şi nu merită de-a turbura lucrările filologilor noştri - cari, autorităţi ştiinţifice, lucrează după alte considerente decât ale mele.
Finesc critica asupra fondului broşurei - declarând că aş fi putut arăta autorului ei mult mai multe neconsecinţe în contra a înseşi părerilor ce le stabilează; n-o fac însă, pentru că nu voi ca critica mea să fie meschină şi de virgule, - nu din cauză că eu nu le-aşi şti pune, ci numai pentru că-mi place a crede că literaţii noştri ştiu, numai uită a le pune.

Să vedem acum forma sub care ni se prezintă critica. Merită broşura numele de critică? Să vedem...
Când cineva califică pe-un om cu epitetul, puţin măgulitor, de nebun şi asta numai din cauza: pentru că acel om are nefericirea de-a fi de-o opiniune contrarie celeia a criticului, - ne va ierta lumea dacă nu vom fi în stare să numim aceasta procedură: manieră şi educaţiune bună.
Trebuia apoi să mai ştie că, lovind cu măciuca în demnitatea unui om, înseamnă a uita că măciuca are două capete - şi că adversariul pe care şi l-a făcut are dreptul de a-l califica cu aceleaşi epitete dulci şi măgulitoare. Prin toată broşura se ţese tendinţa de-a lovi mai cu deosebire într-o persoană care, prea nobilă şi prea recunoscută de opiniunea publică, nu-şi va pune mintea cu asemene împunsături de ac.
Critica d-sale - şi ni permitem mult numind-o astfeli - dac' ar fi avut conştiinţa puterei sale, ar fi putut să rămână în limitele demnităţei, chiar nejudecând altfeli decât din aşa-numitul punt de vedere vulgar, fără pătrunderea ştiinţifică.

Declar că, fără să combat neci pro neci contra celor combătute de d-l critic, n-am vrut decât să spun că şi critica şi-are limitele sale, că şi ea nu e doară proprietatea uzurpată a aşa-numitelor genii pierdute, cu batjocurile lor cele mici, cu sarcasmele lor meschine, a acelor desperados cari cred cumcă lumea şi ştiinţa e a lor, tocmai pentru că nu e a lor; ci şi critica e a oamenilor cari au pătruns, au înţeles obiectul aşa cum el trebuie să fie înţeles, adecă fără scrupule, fără prejudeţ subiectic. Apoi părerea mea sinceră, ca să nu zic amicală, ce voi a o spune d-lui critic, e că nu e acesta modul de-a dezbăra pe oameni de relele lor obiceiuri şi de defectele lor cele mici sau mari. Mijlocul ce-l întrebuinţează d-sa - chiar de-ar fi pentru realizarea unui scop bun - totuşi nu serveşte decât spre a oţărî mai mult sufletele şi a le face să persevereze în calea apucată odată.

Şi-apoi, esprimându-i această părere a noastră, cine ştie dacă n-o facem mai mult în interesul junelui nostru critic decât într-acela al adversarilor săi. Ce ar fi, d.e., dacă un spectru, inamic neîmpăcat al goliciunei de idei, fie asta îmbrăcată până şi în vestmântul cel sânt al versurilor, ar arunca razele sale pătrunzătoare şi reci în mormântul de versuri frumoase ale junelui nostru poet?... Ce palide şi ce desfigurate ar apărea ele, când acuma... sardanapaliză încă în opiniunea cea încântată a publicului, şi poate tocmai graţie acelei foi a Societăţii umilite, pe care d-sa o blamă, şi care poate tocmai din cauza umilinţei sale n-a deşteptat încă ochiul ager a criticei adevărate, ce taie fără scrupul şi mizericordie tot, din fibră în fibră... Am cetit cumcă în America ar fi o fată cu două capete şi că un poet ar fi compus o poezie despre ea... Dar poezia era ciudată... Ei i lipsea tocmai partea ce o avea prea mult eroina sa. Oare poeziile junelui literat n-ar avea în ochii criticei adevărate soartea poemei americane?

„ALBINA”, 7-9 ianuarie 1870

Titlul original: „O scriere critică"