Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Dar, ca de dragul lor să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Dar creditul statului e sus, ni se zice. Să nu se uite cum că încă aveţi ce vinde.

Capitalul, cel puţin cel imobiliar, avea înainte un caracter istoric, tradiţional şi personal. Legăturile între boieri şi ţărani erau istorice, tradiţionale, personale. E nenatural a admite ca oameni de aceeaşi rasă, care neam de neamul lor au trăit şi lucrat împreună, să nu aibă un sentiment de cruţare şi omenie între ei. Boierul cel mai avar, cel mai lacom de avere, n-ar fi îngăduit să i se exploateze ţăranii de către slugile lui. Astăzi capitalul e impersonal. O moşie străveche încape pe mâna unui străin de origine, care caută să scoată lapte din piatră. Puţin îi pasă de soarta lucrătorului, de biserică ori de şcoală. Omul e pentru el un instrument de muncă, o vită trebuitoare pentru un timp mărginit, până ce vinde sau arendă altuia moşia. Lipsa de sentiment de rasă, lipsa de solidaritate între popor şi clasele dirigente, recrutate dintre Cariadgii şi Basmangii [alcătuite din elemente neromâneşti n.n.] lipsa de simţ istoric şi naţional, ne-au adus unde suntem şi au prefăcut o ţară veche, cu trecutul ei cinstit, cu datinele ei oneste, într-un han de oaspeţi străini, în care toată organizarea s-a făcut în favorul străinilor, pentru a le face traiul cât mai neted şi mai moale în ţara nimănui, căci numai firma mai e a noastră. Noi nu suntem contra îmbogăţirii celor ce vin şi se aşează în ţară. Cu timpul vor deveni, poate, buni cetăţeni ai acestui stat. Dar, ca de dragul lor, să ucidem oamenii noştri proprii, ca de dragul luxului, desfătărilor, înlesnirilor de trai să compromitem existenţa fizică şi morală a rasei române, iată ceea ce e de neauzit şi de neînţeles. Poporul nostru e pe calea de a ajunge ca fellah din Egipt. Totul e străin acolo, afară de mizerie. Numai ea e naţională, egipteană. [8]

La noi, în ţara absolutei libertăţi, este cu putinţă ca lucrătorul să nu se bucure nici de duminecă, nici de sărbătoare, să nu se bucure nici de răgazul pe care Scriptura îl asigură până şi animalelor. Mania de a trata pe om ca simplă maşină, ca unealtă pentru producere, este, întâi, tot ce poate fi mai neomenos; al doilea, dezastruoasă prin urmările ei. Căci, vita de muncă se cruţă la boală, i se măsură puterile, nu se încarcă peste măsură, pierderea ei e egală cu cumpărarea alteia, încât interesul proprietarului este cruţarea. La om lucrul se schimbă. Poate să se stingă în bună voie, se va găsi totdeauna altul la loc, căci nevoia e o dăscăliţă amară, care primeşte orice condiţii. [9]

[1] Mihai Eminescu, În numărul său din urmă..., Timpul, 1 dec. 1882, Opere, vol. XIII, pag. 232
[2] Mihai Eminescu, De îmbunătăţiri rele..., Timpul, 3 dec. 1882, Opere, vol. XIII, pag. 234
[3] Mihai Eminescu, Răul de căpetenie..., Timpul, 22 august 1881, Opere, vol. XII, pag. 303
[4] Mihai Eminescu, Frază şi adevăr, Timpul, 23 dec. 1877, Opere, vol. X, pag. 31
[5] Mihai Eminescu, Mai toate ziarele oficioase..., Timpul, 16 nov. 1879, Opere, vol. X, pag. 354
[6] Mihai Eminescu, E greu a afla..., Timpul, 27 noiembrie 1882, Opere, vol. XIII, pag. 229
[7] Mihai Eminescu, Ceea ce dă guvernului..., Timpul, 1 apr. 1882, Opere, vol. XIII, pag. 87
[8] Mihai Eminescu, Economiştii observă..., Timpul, 10 iul 1881, Opere, vol. XII, pag. 238, 239
[9] Mihai Eminescu, Robie modernă, Curierul de Iaşi, 12 dec. 1876, Opere, vol. IX, pag. 286
[10] Mihai Eminescu, Echilibrul, Federaţiunea, 22 aprilie, 4 mai 1870, Opere, vol. IX, pag. 93
[11] Mihai Eminescu, Scrieri politice