„Opinia noastră rămâne statornică. Pe deasupra poporului nostru s-a superpus o pătură străină fără tradiţii, fără patrie hotărâtă, fără naţionalitate hotărâtă, care ne-a escamotat lucrul cel mai scump pe care un popor îl are: simţul său istoric, simţul de dezvoltare continutivă şi organică, acel simţ pentru care în fiecare an avem o zi mare: Moşii. Moşii - patres, moşia - patria, cu orânduielele lor bune şi drepte, cu limba lor spornică şi bogată, cu moştenirea lor intelectuală şi socială întemeiată pe o mare epocă eroică şi pe-o dezvoltare normală şi sănătoasă, iată ceea ce nu mai avem şi de-aceea civilizaţia Caradalelor seamănă cu cea adevărată precum ar semăna o servitoare a Venerei vulgivage c-o împărăteasă”.

(«Românul» a-nceput…, Timpul, 22 octombrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 376)

„În orice creier omenesc predispunerile intelectuale sunt înmagazinate prin atavism şi […] acestor predispuneri nu le convine decât limba vorbită de părinţi”.

(Austro-Ungaria şi naţionalităţile, Timpul, 11 aprilie 1880)

„Cine cunoaşte, în mod cât de cât elementar, ce va sa zică limba, cine ştie că ea acopere, pe deplin, că spiritul şi dezvoltarea ei e chiar dezvoltarea inteligenţei, iar aceasta din urmă e chiar laboratorul întregii activităţi musculare şi cerebrale, acela va înţelege că a sili pe un popor să înveţe altă limbă, înseamnă a-l tâmpi, a-l face intelectual inept, deci şi economic şi politic inept”.

(Nu numai motive…, Timpul, 29 aprilie 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 109)

„Nu noi suntem stăpâni limbei, ci limba e stăpâna noastră”.

(Manuscrisul Nu noi suntem stăpâni limbei…, în Opere, vol. XV, pag. 98)

„Cine zice popor, zice că oamenii vin la un semnal dat în limba naţională, îşi dirig, deodată şi spontan, forţele lor colective într-o singură direcţie de mişcare. Acel signal are proprietatea de-a trezi, în fiecare individ, punctul lui central de gravitaţie, sufletul lui, şi de a-l asocia mulţimii”.

(Manuscrisul Solidaritatea naţională, în Opere, vol. XV, pag. 72)

„Însemnătate mare are limba asupra spiritului, ea-l acopere şi îl pătrunde […]. Limba noastră veche trezeşte în suflet patimile vechi şi energia veche […]. Fie cineva ateu şi păgân, când va auzi muzică de Palestrina, sentimentul întunecos, neconştient al creştinătăţii îl va pătrunde şi păgânul sau ateul va fi, pe cât ţine impresia muzicii, creştin pân-în adâncimile sufletului. Şi limba strămoşească e o muzică; şi ea ne atmosferizează cu alte timpuri, mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi, cu timpuri în care unul s-au făcut poporul şi una limba”.

(Având a da seamă…, Timpul, 1 mai 1882, în Opere, vol. XIII, pag. 112, 113)

 „Limba românească este totodată organul prin care neamul [î]şi cunoaşte fiinţa sa proprie, organul prin care acest neam moşteneşte avutul intelectual şi istoric al strămoşilor lui”.

(Meşter în falsificare…, Timpul, 17 septembrie 1881, în Opere, vol. XII, pag. 333)

„Presa noastră - scrisă mare parte într-o limbă cosmopolită, lesne de învăţat de către orice străin în câteva zile - e o presă naţională. Cu toate acestea lucrarea ei zilnică asupra înţelegerii poporului şterge până şi rămăşiţele de originalitate ale graiului nostru străvechi. Daca cineva compune arii europene cu totul în alt stil şi-n alt spirit decât doina, hora şi jocurile, el compune fără îndoială muzică «naţionale», deşi nimic în ea nu e naţional, nici arie, nici text, în cazurile cele mai multe nici numele compozitorului. Daca, în sfârşit, cineva strică o piesă franceză, războtezând numele personajelor şi bădărănind stilul – care rămâne străin cu toate trivialităţile care se presară – e autor naţional, a scris o piesă naţională, a lucrat spre ridicarea teatrului naţional. Daca deschidem ziare de ştiinţe naturale, de medicină, de ce-o fi, ne ia ochii lipsa de respect pentru limbă, primirea de termeni străini fără trebuinţă şi numai din lene de-a căuta echivalentul românesc. Am văzut o carte intitulată Despre cosmeticurile nuisibile sănătăţii. Îşi poate închipui fiecine în ce stare e ameninţată s-ajungă limba prin pretinşii oameni de ştiinţă”.

(Notiţe bibliografice, Timpul, 6, 7, 8 mai 1880, în Opere, vol. XI, pag. 156)

„Luaţi de la străini gustul de-a pili şi a lucra cu dalta toate scrierile voastre, luaţi de la ei iubirea de adevăr, lipsa de suficienţă, repectul ce ei îl au atât pentru obiectul pe care-l tratează cât şi pentru publicul căruia i se adresează. Dar o adevărată literatură, trainică, care să ne placă nouă şi să fie originală pentru alţii, nu se poate întemeia decât pe graiul viu al poporului nostru propriu, pe tradiţiile, obiceiurile şi istoria lui, pe geniul lui. Tot ce-aţi produce în afară de geniul într-adevăr naţional (nu patriotico-liberalo-politic) nu va avea valoare şi trăinicie, nici pentru noi, nici pentru străinătate”.

(Notiţe bibliografice, Timpul, 6, 7, 8 mai 1880, în Opere, vol. XI, pag. 162)

„În vremea din urmă s-au ivit într-adevăr un şir întreg de scriitori cu totul naţionali – unii din ei chiar intraductibili şi pe deplin înţeleşi numai pentru cel ce ştie bine româneşte. Göthe zicea că partea cea mai bună a unei literaturi e cea intraductibilă, şi avea cuvânt. Cel mai original dintre ei pân-acum e povestitorul Ion Creangă, ale cărui basme, traducându-se, ar pierde tot farmecul şi mai cu seamă tot hazul lor”.

(Notiţe bibliografice, Timpul, 6, 7, 8 mai 1880, în Opere, vol. XI, pag. 158)

„Nu alegem vorbele după cum îndulcesc sau înăspresc lucrul, ci după cum acopăr mai exact ideea noastră. Se zice că [forma în care scriem n.n.] ar fi exagerată, c-ar cuprinde înjurături surugieşti etc. În realitate stilul nostru nu este eufemistic. Ne-am deprins a căuta pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă. Dac-am voi să glumim, daca nu ne-ar păsa de adevărul ce-l zicem, am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur. Dar lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur; de-aceea în adevăr nu ştim de ce-am vorbi de ele cu încunjur”.

(Cată să spunem…, Timpul, 2 septembrie 1881, în Opere, vol. XII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 319)

„În epoca de grecituri stilistice, de forme fără fond şi de vorbe fărănţeles, noi credem că scriind româneşte drept şi fără înconjor, numind lucrurile pe numele lor şi alegând cei mai exacţi echivalenţi lexicali, atât pentru ideile cât şi pentru resentimentele noastre, vom contribui a însănătoşa spiritul public de platitudinea cu care l-a[u]-mbolnăvit demagogii ignoranţi şi perverşi”.

(D[omnul] Dimitrie Ioan Ghica…, Timpul, 31 mai 1883, în Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Ed. cit., 1989, pag. 308)