Cînd, la anul 1866, ţara si-a dat instituţiunile care domnesc astăzi, cînd s-a chemat la cîrma ţării un prinţ străin, nu credem că unica preocupare a ţării a fost aceea de-a pune un capăt rivalităţilor primejdioase dinlăuntru, ci o idee de un ordin mai înalt a condus naţiunea în hotărîrea ei. Deja bătrînii noştri, aproape acum cincizeci de ani, concepuseră ideea unirii sub o dinastie ereditară.

Întîrziată de împrejurări neatîrnate de voinţa noastră, îndată ce România dăduse semne de a sa vitalitate şi făcuse să se nască încrederea că ea, în mijlocul statelor ce-o înconjurau, putea să trăiască din propriile ei puteri şi din propria ei conştiinţă naţională, nici stabilirea unei dinastii ereditare n-a mai întîmpinat nici o rezistenţă şi, o dată cu recunoaşterea ei, putem zice că, din acel moment chiar, şi independenţa statului român în princip a fost deja recunoscută. Ca probă că acesta a fost sentimentul ţării, putem aminti aci cuvintele rostite de către preşedintele Constituantei, d. M. Kostaki, în numele ţării, în momentul cînd a prezentat alesului ei pactul fundamental.

«În ziua de 10 mai, cînd Înălţimea Voastră V-aţi suit pe tronul României, ţara a văzut realizată cea mai vie şi cea mai scumpă a sa dorinţă; acea zi care a întemeiat pentru ţară începutul unei nouă ere, ţara a salutat-o ca data inaugurării regimului monarhic, carele singur poate garanta României consolidarea statului şi binefacerile unui guvern stabil. Adunarea, zeloasă pe de o parte de a aşeza principiul monarhic pe baze nestrămutate şi voind, de altă parte, a încunjura acest princip de toate libertăţile compatibile cu ordinea, deplin convinsă că regimul constituţional a devenit pentru România nu numai o condiţiune de existenţă şi de prosperitate, dar totodată şi garanţia cea mai puternică a consolidării tronului Măriei Tale, s-a grăbit de a vota pactul menit de a ajuta pe deplin acest scop.Constituţiunea, ce am onoarea a o prezenta Măriei Tale în numele Adunării, dă o legitimă satisfacţiune acestor aspiraţiuni ale ţării, consacrînd pentru România principiile admise în statele moderne cele mai înaintate pe calea civilizaţiunii. Plini de speranţă că nouăle instituţiuni vor pune capăt suferinţelor unui trecut dureros, românii, uniţi într-un sentiment unanim de concordie şi de frăţie, vor întrebuinţa silinţele lor cele mai stăruitoare întru a apăra aceste principii şi a da cugetărilor leale şi generoase ale Măriei Tale concursul lor cel mai sincer şi cel mai devotat. Călcînd pe pămîntul ţării noastre, aţi spus românilor c-aţi devenit român; astăzi România constituţională Vă răspunde prin organul reprezentanţilor ei că Măria Ta ai devenit pentru ea simbolul naţionalităţii sale. Să trăiţi, Măria Ta! Să trăiască România!»

După rostirea acestor cuvinte, a urmat pronunţarea formulei de jurămînt din partea Măriei Sale:
«Jur de a păzi Constituţia şi legile poporului român, de a mănţinea drepturile lui naţionale şi integritatea teritoriului!».
Substituind deci principiul monarhic mult bîntuitei domnii elective, ţara a voit a crea acea instituţiune care să fie nu numai personificarea statului român, depozitar al tradiţiilor politice ale ţării, ferind-o de fluctuaţiunile momentane ale partizilor, dar, în acelaşi timp, încunjurînd tronul cu instituţiunile constituţionale, acel regim le-a considerat ca o garanţie de putere pentru tron, ca o garanţie pentru dezvoltarea materială şi politică a statului român.

Preocupaţi astăzi, înainte de toate, mai mult de viitorul ţării decît de interesele de partid, convinşi fiind că noua poziţie ce ne este creată prin Tractatul de la Berlin ne face direct responsabili de urmările noastre, că sîntem lipsiţi astăzi de acele garanţii care ni le prezinta Tractatul de Paris şi, în momentul de a intra într-o nouă eră politică, vom face în modul cel mai imparţial bilanţul perioadei celei din urmă a vieţii noastre politice, ca să ne pregătim cu bărbăţie pentru noua eră în care intrăm.

Vom întreba mai întîi, cu mîna pe conştiinţă, pe orice bun român, dacă crede întradevăr că ţara trebuie să se simtă fericită în situaţia actuală. Examinînd mai întîi starea noastră politică internaţională, constatăm cu înlesnire că nu numai toate atributele suveranităţii statului au fost cîştigate înainte de 1866, ci asemenea că recunoaşterea unei dinastii ereditare era însăşi recunoaşterea suveranităţii reale a ţării - toate acestea fără nici un sacrificiu. Nu rămînea cu mult mai mult de cîştigat decît firma deschisă, titulaturile, analoge stării de lucruri, ale agenţiilor diplomatice.

Condiţiile impuse nouă prin Tractatul de la Berlin însă, ba chiar în urma Tractatului pentru obţinerea recunoaşterii firmei independenţei (recunoaştere pe care chiar organele oficioase ale guvernului o declară drept un act de simplă formalitate), condiţiile impuse deci pentru îndeplinirea unei simple formalităţi ne-au impus sacrificii din care unele, pe lîngă gravitatea lor, mai constituie şi o izbire directă în autonomia de legislaţie internă de care pururea ne-am bucurat în trecut. S-ar fi putut aştepta ca, în urma sacrificiilor ce ne-am impus prin participarea la războiul oriental, să conservăm măcar simpatia acelei puteri cu care ne-am luptat alăturea; n-am conservat-o însă nici pe aceea. Am avut şi mai puţin încă simpatia acelor puteri cari au privit cu un ochi de neîncredere participarea noastră la război, şi astfel am putut constata că nici o voce amică nu s-a ridicat în Congresul de la Berlin în favorul României, şi astăzi încă, după doi ani, recunoaşterea e problematizată de misterioasele asigurări formale despre care nu ştim nimic.

(Fragment din articolul «Studii asupra situaţiei», apărut în TIMPUL, în februarie 1880)