Tot sistemul acesta este atît de vicios încît din nenorocire numai cestiuni de-a dreptul vitale, cestiuni unde nimicirea existenţei naţionale e evidentă pînă în cele mai mici amănunte, e în stare să zguduie opinia publică şi încă nici atunci cu destul folos.

Cînd vedem deci că partizile devin un stat în stat, că totul atîrnă de la ele iar statul adevărat, acel al claselor pozitive, nu e decît o masă impozabilă şi exploatabilă, atunci întrebăm daca nu e o superinfluenţă de cutezare, de cinism chiar, de a tăgădui lucruri cari izbesc vederile oricui, lucruri despre cari sînt convinşi şi guvernamentalii în acelaş grad în care sîntem convinşi noi. Cu singura deosebire că noi le spunem pe faţă, nefiind nici în interesul nici în maniera noastră de-a le ascunde, pe cînd, din contra, interesul de căpetenie al adversarilor a fost pururea şi trebuie să fie de-a ascunde aceste adevăruri şi de-a ameţi lumea cu fraze sforăietoare despre o libertate în alegeri cari nu există decît atunci cel mult cînd Coroana o asigură prin propria ei voinţă.

Cît despre aluatul protoplasmatic care formează la noi un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi poporului, avem puţine de adaos. Trăind din politică şi prin politică şi neavînd nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi cîştiga existenţa, el e capabil de a falsifica totul, şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare, şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios îmbrăcînd toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice (cu capital de palavre), deputaţi, administratori, membri la primărie, soldaţi (care au luat Griviţa cu gura), actori, totul în fine. Nimeni nu se va mira daca-i vom spune că în ţara noastră se află advocaţi profesori de teologie, advocaţi revizori de şcoale şi nu ne-am mira dacă s-ar constitui şi în Sinod, pentru a canoniza, adică a trece în rîndul sfinţilor, dacă nu pe altcineva, cel puţin pe marele mucenic Warszawsky de pildă.

Şi aceasta să fie naţia, naţia noastră modestă, iubitoare de adevăr şi cu minte? Aşadar, cînd un advocat se face soldat, cu scopul anumit de a se ilustra, cînd un altul se face prezident de republică - fie chiar numai ploieşteană - , cînd un al treilea joacă pe arheologul, un al patrulea e ales în Academie ca filolog, deşi n-a dovedit printr-un singur şir scris că e specialist în aceasta, cînd vedem toate astea ne vom convinge cu durere că golul reformelor trebuie să fie cumplit de mare daca trebuie pentru el atît de mulţi comentatori înaintea forului, ba cu mai multă decepţiune încă ne vom convinge că această imensă sumă de aluat protoplasmatic are, la dreptul vorbind, rolul de a încurca şi întuneca înţelesul legilor, căci vedem că adevăraţi jurisconsulţi ex professo joacă un rol secundar între ei.

Iată dar o nouă clasă dominantă în România, care se distinge prin absoluta ei improductivitate. Ţăranul, mare sau mic, căci ţărani sînt şi proprietarii mari şi cei mici, pune un fir de grîu în ogor şi scoate zece, deci el înzeceşte valoarea obiectului ce i s-a dat în mînă spre muncă. Meseriaşul ia o bucată de lemn, de piele, de metal, o supune muncii sale şi scoate obiecte cari au o înzecită, adesea o însutită valoare de cea care o aveau înainte. Negustorul caută, din mii de pieţe existente, pe aceea unde productele naţionale se pot desface mai cu folos, din miile de preţuri relative el caută preţul absolut al obiectului într-un moment dat. Deci şi el augumentează - nu totdeauna fără pericol pentru alte clase - valoarea producţiunii naţionale. Vedem că activitatea tuturor claselor pozitive ale societăţii consistă în a augumenta prin munca lor valoarea producţiunii naţionale, în a o înzeci, a o însuti chiar.

Este aceasta misiunea proletariatului de încurcători de legi, a proletariatului cenuşarilor? Din contra. Averi descurcate le încurcă, stări de drept sigurele primejduiesc, introduc dezordinea şi turburarea în toate clasele. Se poate întemeia un stat serios, o organizaţie serioasă pe această clasă de oameni fără soliditate, fără ştiinţă, fără avere, al căror instrument de muncă e o inteligenţă sofistizată, a căror ştiinţă n-ajunge nici măcar în corectitudinea gramaticală a frazei? Desigur că nu. Poate că şi ei se pot întrebuinţa în vrun mod practic, dar nu pentru a domina statul, nu pentru a vîna rolul de organizatori. O populaţie flotantă nu poate reprezenta stabilitatea instituţiilor, nu poate reprezenta sentimentul înrădăcinat al ideei statului, al armoniei şi solidarităţii intereselor naţionale.

E prea adevărat că ideile noastre sînt adeseori escamotate şi anticipate de către aceşti adversari generis nullius şi că, pentru a se putea gera ei în adevăraţi proprietari ai ideilor noastre, ne taxează de reacţionari cu instincte medievale, adică ne numesc scară la Dumnezeu şi pod peste mare. Toate acestea le fac pe cuvîntul că ne numim „conservatori” şi pentru că în cărţi şi în gazete din Franţa şi Germania între conservatorii de acolo există, din cauza unei vechi civilizaţii, o seamă de reprezentanţi ai culturelor şi formelor trecutului. Cuvintele „conservator” şi „liberal” au însă la noi cu totul alt înţeles, şi, faţă cu raţionalismul frazelor, gol, insipid, inexact al aşa-numiţilor liberali, noi reprezentăm realismul naturii înnăscute a statului şi pretindem ca formele introduse să nu rămînă forme goale, coji pentru a se juca partizile cu ele, ci să aibă cuprins real. Voim a conserva libertăţi şi instituţiuni prin realizarea lor, prin aplicarea lor sinceră faţă cu un curent care le discreditează prin abuz şi prin ducerea la absord.

(Fragment din articolul "Studii asupra situaţiei", apărut în TIMPUL, în februarie 1880)