Să discutăm cu "Românul" lucruri elementare pentru orice cunoscător al istoriei, să-i facem abecedarul istoriografiei sau fiziologiei statului? Ar fi o misiune de două ori ingrată, întâi pentru că oamenii cu cari discutăm, fie oricât de deştepţi, nu vor găsi în reminiscenţele celor patru clase primare şi a unui curs de violoncel elemente îndestule pentru a ne înţelege, apoi pentru că, coborându-ne noi chiar la nivelul lor intelectual şi copilărindu-ne mintea ca s-o punem pe o treaptă egală cu a lor, totuşi n-ar voi să înţeleagă, pentru că nu e în interesul lor să înţeleagă.

Într-o discuţie cu totul teoretică spusesem, de exemplu, că aristocraţia adevărată are un rol esenţial în viaţa unui stat. Aceasta am spus-o bazaţi pe cele mai strălucite exemple din istorie. Avem Roma, Anglia actuală, republica Veneţiei, Olanda ş.a.
 

Din această teorie susţinută în genere, ,,Românul" ne atribuie in specie că pentru România voim domnia unei oligarhii aristocratice, deşi tot organul ilustrului Costinescu are imprudenţa de-a cita condiţiile ce le credem noi neapărate pentru existenţa unei aristocraţii adevărate. Se cere a fi istorică am zis noi. Poate însă exista o aristocraţie istorică într-o ţară în care, cu indignare şi ruşine trebuie s-o spunem, un străin ca tatăl d- lui C. A. Rosetti a fost asemenea boier? După epoca vechilor fanarioţi, a Caradalelor, Gianiilor, Cariadgiilor din generaţia întâia, nu mai poate exista aristocraţie istorică în generaţia a doua. Odată ce virusul personificat prin lepădăturile Orientului, lipsite de iubire de adevăr şi de curaj, a intrat în organismul viu al unui popor, nu mai poate fi vorba de aristocraţie istorică. Ea rămâne un ideal de invidiat, pe care puţine popoare l-au ajuns în toată curăţia lui şi de la care alte popoare, a căror viaţă a fost coruptă prin demagogie sau prin despotism, cată să renunţe pentru secole înainte, dacă nu pentru totdeauna. Există în adevăr familii istorice în ţară; numele lor e format în genere după numele vreunui munte din Carpaţi.

Dar, sub domnia unui regim de ereditate care avea în vedere împărţirea averilor, în cursul timpului ele n-au putut păstra nici o avere destul de mare, nici o influenţă politică covârşitoare pentru a fi ceea ce baronii au fost pentru Anglia, patricianii pentru Roma sau pentru Veneţia. De aceea am repetat-o de atâtea ori că reacţie în sensul adevărat al cuvântului, reacţie ca încercare a unei reconstrucţiuni istorice anterioare fanariotismului, nu mai e cu putinţă în România şi nu suntem utopişti pentru a cere ceea ce n-ar fi cu putinţă nici pentru Dumnezeu din ceruri.

Dar, adevărate naturi de spioni şi de agenţi provocatori, a căror esperienţe şi apucături poliţieneşti sunt esplicabile prin trecutul lor misterios, ei estrag bucăţele din articole ce n-au a face unul cu altul şi formează apoi un act formal de acuzaţie în contra noastră. Astfel, pasajul privitor la aristocraţie ca element de dezvoltare istorică se pune alături cu consideraţiunile ce le facem asupra manifestului principelui Bulgariei. E evident că n-are a face. Bulgaria nu are, nu poate avea aristocraţie, precum n-o poate avea Serbia. După bătălia din Câmpul Mierlei, într-o robie de cinci sute de ani aproape, sub domnia egalizatoare a unei rase străine, care ea însăşi n-are aristocraţie şi care totdeuna a fost domnită de despotismul obicinuit în statele Orientului asiatic, bulgarii şi sârbii n-au putut păstra o instituţie proprie popoarelor celor mai libere şi epocelor celor mai libere. Prin urmare cu totul altul este rolul manarhului în Bulgaria, cu totul alte condiţii de organizare socială cere un stat fără trecut şi unul care are trecutul lui istoric. Ar fi absurd din parte-ne a pretinde ca Statele Unite ale Americei să fie conduse de-o aristocraţie istorică, când ea nu s-a putut nici naşte pe pământ american; ar fi absurd a o pretinde chiar pentru împărăţia Braziliei şi pentru orice stat născut în urma acelei primăveri etnice care se numeşte evul mediu.

Nici pentru ţara noastră n-am gândit vreodată de-a propune un sistem care să învieze veacul al XVII-lea, epoca lui Matei Basarab. Cu toate acestea, oricine va voi să definească marele mister al existenţei va vedea că el consistă în împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor. Forme vechi, dar spirit pururea nou. Astfel vedem cum Anglia, care stă în toate celea în fruntea civilizaţiei, păstrează şi astăzi vechile sale forme istorice, pururea reâmprospătate de spiritul modern, de munca modernă. De aceea o şi vedem rămâind ca granitul, măreaţă şi sigură în valurile adâncelor mişcări sociale de cari statele continentale se cutremură. Un stat mare şi puternic ca Rusia, dar absolutist, se cutremură din temelii de o mişcare socială, tot astfel Germania, tot astfel republicana şi egalitara Franţă. Ba chiar membrii internaţionalei de la noi, ajunşi aci miniştri şi membri la Curtea de Casaţie, sunt siliţi a vota o lege în contra străinilor socialişti, de vreme ce indigenii socialişti ocupă funcţii înalte. Ei bine, în Anglia sunt organele centrale ale Internaţionalei roşie, trăieşte Marx, generalisimul partidului şi nici pe guvernul, nici pe poporul englez nu-i doare capul de aceasta.

Cu acelaşi sistem oligarhic vedem Roma devenind imperiu, vedem Veneţia, un oraş, devenind putere, adesea de rangul întâi, în curs de o mie şi mai bine de ani. Dar se înţelege că nici prin gând nu ne trece a admite că aristocraţia istorică, substratul oligarhiei, se poate improviza şi că putem scoate din pământ oasele Basarabilor spre a le da o nouă viaţă. Cu totul altul e rolul monarhiei în ţara noastră. E îndeajuns dacă sub ea se asigură înaintarea meritului şi a muncii şi dacă acestea se pun la adăpost de escamotarea din partea Caradalelor şi Costineştilor; e destul atâta, şi pentru atâta numai se cere o reorganizarea socială. Acestea două nu sunt asigurate în dezvoltarea lor. Vedem pe cucernicul Simeon, ce merită o chilie la mănăstirea Ocnei, decorat cu Steaua României, senator şi om mare; vedem cavaleri de industrie îmbogăţindu-se peste noapte din răscumpărarea drumurilor de fier; vedem oameni prinşi în rebeliune făţişă devenind adiutanţi domneşti, vedem pe alţii vânând, prin cotituri sub masca patriotismului, posturi la Casaţie ori la drum de fier; c-un cuvânt, nici merit, nici muncă nu sunt considerate, iar ignoranţa, felonia politică, vicleşugul comun devin titluri de recomandaţie pentru înaintare în statul român. Şi toţi aceşti paraziţi sociali, toată secta asta de spioni şi cavaleri de industrie, acest odium generis humani cum i-ar zice Tacit, costă mult, foarte mult. Sarcinele de întreţinere ale politicianilor de la noi diminuează pânea de toate zilele a poporului de jos, care ca rasă, ca inteligenţă, ca inimă este superior păturii de parveniţi şi de scursături din câteşipatru unghiurile lumii, cari s-au aşezat deasupra lui din secolul trecut începând.

Această problemă socială ar fi trebuit să-i fie cunoscută regelui la venirea sa în ţară; s-ar fi căzut să cunoască că nu oamenii legaţi de sute de ani de soarta acestui pământ şi a acestui popor pot fi inamicii lui, ci cei scurşi de ieri, de alaltăieri, cari uzurpaseră pentru ei privilegiul de a fi ei singurii români, nefiind români şi singurii patrioţi, neavând o patrie hotărâtă. Şi când Epureanu a dat consiliului său M. Sale l-a dat după îndemnul a o sumă de deputaţi cari ameninţau a nu voi să treacă Milcovul daca e vorba ca samsarii din porturi şi declasaţii cafenelelor din Bucureşti să determine şi pe viitor soarta acestei ţări.

(Articol publicat în TIMPUL, la 6 mai 1881)