În genere toată societatea secolului al XVI-lea şi al XVII-lea se poate caracteriza scurt: Datoria se preface în drept. Noi la începutul veacului acestuia am fost încă în veacul al XVII-lea. Datoria de a fi slujbaş al ţărei, o datorie foarte grea şi periculoasă sub domniile vechi, devine un drept de a sluji ţara, de-ar vrea ea sau n-ar vrea.

Şi aceşti îndreptăţiţi de a o sluji se'nmulţesc din zi în zi, căci izvoarele de puteri ale societăţii curg spre un singur punct, spre acest privilegiu, părăsind vechea şi neatârnata lor albie. Negustorul vrea să fie boier, ţăranul - fecior boieresc, boierul mic - boier mare, boierul mare - domn. Şi boierii mici cum se formează? Prin meritele personale ce le au pentru stăpânii lor, nu prin slujbe făcute ţărei. Camardinerii, comişii de la grajdiuri, vechilii de moşii, vătajii, se boieresc toţi şi au o progenitură foarte bogată. Această progenitură împle cancelariile şi aleargă la fiecare suplicant, ca să-i toarne cenuşă sau năsip pe hârtie. Mulţi din acei cari au început astfel cariera încarcă astăzi casa pensiunilor, care'ntr-un rând îşi suspendase plăţile. Dar prin această grămădire la porţile privilegiilor şi ale slujbelor rămân goluri economice pe cari le împle un element străin - evreii. Unde bacalul boierit ş-au închis dugheana şi-au deschis-o evreul, unde fiul blănarului s-au făcut cinovnic, blănarul evreu ş-au deschis dugheană, unde ciubotarul român s-au făcut custode al urbei - adică paznic de noapte - acolo evreul şi-au deschis ciubotărie.

Pe când în statele vecine domnea un binefăcător absolutism, care deprindea popoarele la o muncă regulată, la noi vodă era cu mânele legate, temându-se vecinic de plângeri la Poartă şi de răsturnare. Să vorbim drept - se poate pretinde de la un om să fie mai mult decât om? Când domnul nu e pus afară de orice controversă, ce devine el decât o simplă persoană care-şi caută de interesele sale. Într-o ţară unde fiecine zice: chacun pour soi şi apres moi le deluge - ce să zică domnul decât tot atâta... Şi, pe când puterea statului român scădea, se urca ce? - puterea consulatelor. Casa unui consul devenise o adevărată cetate.

De aci înainte, într-o soţietate a nestabilităţii se va vedea cum orice lege organică a ţărei introduce elemente de nestabilitate. Regulamentul organic - mult lăudat, şi cu drept cuvânt, pentru unele părţi ale sale - cuprinde o mică dispoziţie, nebăgată în samă şi totuşi destructivă: boierul are voia de-a alunga oricând de pe moşiile sale şi din vatra strămoşască pe ţăranul iobag. Invaziile ruseşti aduc jocul de cărţi.

După ocupaţia rusască vine un Domn foarte inteligent, cu un rar simţ istoric, dar care, pus în această soţietate nestabilă ca năsipul pustiilor, caută să-şi asigure poziţia personală. În locul boierilor mari cari cereau a-i ocupa scaunul, el deschide o poartă mare boierilor mici, foştilor comişi, foştilor vătaji de moşie sau fiilor lor. Grămădirea la porţile privilegiului devine din ce în ce mai mare, aspiranţii la posturi se înmulţesc într-una, oamenii cari nu ştiu decât arta scrierei ş-a citirei - pe cari în ţările civilizate le ştie fiecine - aceşti oameni se înmulţesc pe zi ce merge, cancelariile gem de practicanţi fără plată - şi în schimbul vechei clase boiereşti avem o nouă clasă, care n-o compensază de fel pe cea veche - clasa scribilor.

Această clasă se îmflă rânduri, rânduri, recrutându-şi membrii din fiii clerului laic, din slugile foştilor boieri şi fiii acestor slugi, din negustorii retraşi şi din fiii acestor negustori, mişcarea merge crescând, clasa de mijloc a pierit, ea s-a schimbat într-o clasă de proletari ai condeiului, fără nici o însămnătate pozitivă în stat, fără nici o însămnătate pentru naţie, o clasă de turburători de meserie.

Tot în această vreme se exterminează prin procese nedrepte clasa răzeşască, tot în această vreme răzeşiile vechi devin moşii de privilegiaţi mici şi, pe când un boier care avea 10.000 de fălci apăsa foarte uşor asupra supuşilor săi, unul care are 300 apasă foarte greu asupra satului. Desfacerea parţială a latifundiilor înmulţeşte numărul clasei feodale, apăsarea devine atomistică, ţăranul începe a sărăci şi a da înapoi. Şi asta merge crescând . Şi această disoluţiune a claselor pozitive creşte, creşte - creşte şi azi.

E greu de a espune o idee fundamentală cu ramificaţiunile ei, aşa încât să deie un tablou unitar. Ideea esistă toată implicite în cap, dar spre a o espune ne servim de cuvinte, de şiruri ce au un început, au un sfârşit. De aceea voi ilustra prin fapte aceste teorii.

Un boier poseda - e indiferent unde, destul că era boier românesc - 250.000 de fălci într-un hotar. Era un om de un caracter rău - avar, răpitor, ambiţios fără margini. Dar era un om. Ce simţeau ţăranii cum este boieriul [!] Ţăranii săi erau bogaţi, căci apăsarea unuia numai, împărţită asupra unei mase atât de mari de pământ şi de oameni, e aproape nesimţită. El a murit, pământurile s-au dus în bucăţi prin procese şi moşteniri. Nici unul din aceia n-a fi avut caracterul aprig al boierului nostru şi cu toate astea supuşii lui au dus-o mai rău sub moştenitori decât sub el. În locul unui subiect erau acum mai multe subiecte, cu aceleaşi trebuinţe, cu aceleaşi cheltuieli şi cu mai mică avere.

Un mic bulgăr de omăt căzând din vârful unui munte se face din ce în ce mai mare, rupe cu el copacii codrilor, strică ogoarele, astupă un sat. Un mic sâmbure greşit în organizaţia soţietăţii, în viaţa economică creşte şi îngroapă o naţiune. Ne mirăm cu toţii de mulţimea crâşmelor în ţara noastră, de mulţimea jidanilor - cauza e mulţimea rachiului, mulţimea velniţelor (n.r. instalaţie rudimentară pentru fabricarea rachiului), dar oare această mulţime de unde vine?

Sub domnia turcească au existat micul sâmbure, o dispoziţie de export. Exportul grânelor era oprit. Prin urmare, grânele neconsumate trebuiau prefăcute în obiect exportabil, în vite. S-au combinat lucrurile. Velniţa consuma prisosul şi da hrană vitelor. Velniţa producea rachiu, rachiul trebuie consumat - şi era mult. S-au făcut multe crâşme. Pentru acestea trebuiau crâşmari. S-au adus mulţi evrei şi proprietarul impunea fiecăruia din supuşii săi de a lua atâta rachiu pe an. Unele plăţi pentru muncă se făceau în rachiu. S-au introdus exportul, într-adevăr, însă velniţele au rămas; în locul grânelor s-au luat cartofii, căci rachiul devenise o trebuinţă şi această trebuinţă cerea împlinire. Care a fost rezultatele ei? O populaţie nesănătoasă, fără energie de caracter, fără energie economică, care-şi vinde munca pe băutură, o populaţie în care mortalitatea creşte în mod înspăimântător, iar sudoarea mânelor ei se capitalizează în mânile unui element fără patrie, fără limbă, fără naţionalitate...
 

Din MANUSCRISE (Manuscrisul 2258, 1877)