Pînă la epoca fanarioţilor ideea de stat a fost democratică şi ne este destul să cităm că tronul nu era de drept divin, adică nu era expresiunea unei idei absolute, ci se alegea de boieri şi fruntaşii ţării. Cu alte cuvinte, voinţa naţională ca factor principal în alcătuirea şi conducerea statului.

Sistemul electiv, care este o manifestare a ideei democratice, esista la noi chiar în timpul pe cînd aiurea domina ideea absolută şi pe cînd Ludovic al XIV[-lea] zicea: „L'état c'est moi!”. Sîmburele ideilor democratice ce a esistat la noi istoriceşte se poate proba […]. Dezvoltarea acestui sîmbure însă s-a făcut cu succes într-o epocă prielnică, ca cea de astăzi, universal liberală […].

Şi noi sîntem liberali în marginile pe cari ni le permite armonia intereselor naţionale şi existenţa statului român ca individualitate deosebită; şi noi sîntem democraţi întru cît ajung a se esprima şi a stăpîni interesele demosului român. Ceea ce nu admitem e ca, în socoteala fiinţei noastre naţionale şi a intereselor deosebitelor clase, libertatea să fie o libertate de esploatare şi democraţia să fie domnia unei populaţii flotante şi improductive, prin sufragiul stors de la aceste clase în contra a chiar intereselor lor bine înţelese. De-ie-ni-se voie a ilustra cu exemple teoria aceasta.

Facultatea de-a împrumuta şi de-a fi împrumutat cu procente uzurare, facultatea de a-şi bea minţele şi munca în cîrciumă, facultatea de a-şi vinde şi parcela pămîntul, aceea de a-şi vinde munca pe ani înainte, toate acestea sînt desigur atribute ale deplinei libertăţi individuale, atribute cari în unele ţări sînt fără scădere a oricărui cetăţean, în altele nu. Rezultă de-aci că, daca statul ar sta să piară prin uzul acestor libertăţi, el să nu mai aibă dreptul de-a le pune vro îngrădire?

Alături deci cu libertatea individuală, alături şi deasupra instinctelor unei generaţii întregi chiar, trebuie să existe, pentru ideea statului, pentru mîntuirea individualităţii sale naţionale, putinţa de-a se lupta în contra chiar a curenturilor nesocotite ale opiniei publice. Căci opinia publică nu se formează pe alte căi decît cea individuală. Precum individul poate fi amăgit prin raţionamente cu premise false şi necontrolate, astfel şi opinia publică poate fi produsă în mod artificial şi viciată prin fraze a căror cuprins nu s-au supus unei amănunţite critice. De nu prin fraze şi sofisme, cel puţin prin erori de bună-credinţă […].

Roma şi Grecia a fost, în timpul înfloririi lor celei mai mari, state oligarhice, în acelaşi chip în care erau Veneţia, Olanda, oraşele republice din Italia. Din momentul în care sistemul opus al domniei maselor amăgite au învins sistemul oligarhic, acele state au şovăit, pierind între tirania sabiei şi dezordinea completă. În vremea lui Pompei cel Mare vechile si înfloritoarele state greceşti deveniseră cuiburi de bandiţi în prada unei destrăbălate demagogii […].

În timpii noştri de glorie, coroana se moştenea înlăuntrul unei singure familii, a celei domneşti. Basarabii au stăpînit în Muntenia în mod esclusiv, în cele două ramuri ale lor (Dănuleşti şi Drăculeşti) pînă la începutul secolului trecut, în Moldova neamul Muşatin se stînge cu soţia lui Alexandru Lăpuşneanu.Va să zică iarăşi oligarhie.

Sigur este că românii n-au cunoscut în ţările noastre absolutismul, dar tot astfel n-au cunoscut pînă în zilele noastre nici demagogia. Căci deosebirea între democraţie şi demagogie e tot atît de mare pe cît e între monarhia absolută şi despotism, între beiul de Tunis sau şahul Persiei şi Frederic II din Prusia sau Iosif II din Austria. Puterea o aveau şi unii şi alţii, dar cei dentîi o priveau ca un atribut al individului lor, cei din urmă ca un atribut al funcţiunii lor organice din viaţa statului. Unii zic: „Car tel est notre bon plaisir”, ceilalţi: „Car telle est la raison d'état” […].

Psicologia unei naţiuni este ca şi a individului. Atît mersul psicologic cît şi istoria dovedesc că o naţiune, cu cît este mai liberă, cu atît şi conştiinţa individualităţei sale devine mai puternică […].  Poate-se cita vremea fanarioţilor ca o epocă a dezvoltării statului român? A fost o epocă de suferinţă a poporului nostru, nu însă o fază de dezvoltare a statelor lui, cari, guvernate de bei numiţi de Poartă şi mai rău decît paşalîcurile, nu mai păstraseră decît unele urme formale ale vechei lor neatîrnări şi erau tratate ca provincii cucerite. Cînd ţara nu era liberă nu putea fi vorba de dezvoltarea libertăţilor cetăţeneşti. Am putea cita oare ca dezvoltare a statului polon suma de libertăţi publice ce le-ar primi locuitorii sub ruşi?

Va să zică nu poate fi vorba de fanarioţi precum, pe de altă parte, nu trebuie a se confunda libertatea ţărei, oricari ar fi organele cari-i formulează voinţa, cu libertăţile cetăţeneşti, adică cu măsura în care fiece cetăţean contribuie la formularea voinţei ţării. Un stat absolutist poate fi liber, un stat democratic poate fi dependent, căci n-are a face una cu alta.

[…] Statul nostru nu are altă raţiune de a fi decît aceea că e stat românesc, deci dezvoltarea elementului românesc este şi cată să fie ţinta noastră de căpetenie. Oricari ar fi măsurile - fie cît de frumoase şi mari - cari ar împiedica dezvoltarea acestui element, fie din consideraţia pentru idei importate, fie sub pretextul acestor idei, ele sînt a se privi ca stricăcioase şi contrarii ideii statului nostru. Nu ne îndoim că, cu lista de fraze a programelor liberale cosmopolite, s-ar putea asemenea dezvolta cîteva milioane de oameni pe suprafaţa acestui teritoriu, dar acesta n-ar mai fi România, ci America sau Belgia Orientului […].

Raţiunea de stat ne pare superioară tuturor ambiţiilor nejustificate şi întregului bagaj de fraze cosmopolite cu cari publicul nostru este ameţit de douăzeci şi mai bine de ani încoace. Ceea ce voim, deci, e ca naţia să fie redată ei însăşi, ca clasele ei productive, grupurile ei de interese adevărate şi generale să contribuie la formarea voinţei ţării, adecă a legilor ei, nu însă populaţia flotantă de postulanţi şi advocaţi de-a doua şi a treia mînă, cu reţetele lor, pretinse infalibile, de fericiri făgăduite şi ne-mplinite. Voinţa legală şi sinceră a ţării, o voinţă nestoarsă şi neindusă în eroare, iar nu instinctele vînătorilor de funcţii să determine mersul statului. Singura discuţie între noi şi adversari sinceri este, aşadar, numai asupra marginii pînă la care ideea statului, ideea armoniei intereselor, are să facă concesii aspiraţiunilor şi ambiţiei individuale. Şi această margine nu este trasă în mod absolut; căci, cu cît organizarea unei ţări e mai veche, [mai] îmbinată cu tradiţiile, mai puternică, cu atîta arena ambiţiilor poate fi mai largă, fără pericol pentru interesele generale.

Ne abţinem de-a cita nume într-o discuţie atît [de] teoretică, deşi am putea ilustra maniera noastră de-a privi cu numele a sute de nulităţi cari ajung în statul nostru a fi însărcinate cu gerarea afacerilor celor mai mari şi mai delicate ale ţării, privind slujba ca pe o sinecură sau ca chestie de diurnă, iar esenţa ei ca pe o jucărie. Întrebăm numai dacă statul poate fi pus, fără pericol, la discreţia unor asemenea elemente, cari nu trăiesc decît din falsificarea spiritului instituţiilor noastre şi din amăgirea opiniunei publice.

[TIMPUL, 2 martie 1880]