Astăzi, Ungaria, care după legile esistente constă şi din Transilvania, este reprezentată pe două baze, una mai liberală pentru Ungaria proprie şi alta reacţionară - fătul lui Kemény Gábor, inimicului espres al românilor - pentru Transilvania.
Prin legea municipală s-a introdus sistemul viriliştilor.

Aristocraţia de bani concurge în două moduri la reprezentanţa municipală. Ea dă jumătate din reprezentanţii municipiului fără alegere, şi cu votul concurge şi la alegerea celeilalte jumătăţi. Lucru firesc că viriliştii - adecă cei mai avuţi - nu pot fi din şirul foştilor eloţi, pentru că aceia n-au trăit în condiţiuni de a-şi putea câştiga averi şi, cu neînsemnate escepţiuni, toţi sunt din foştii stăpâni, care sunt maghiari, şi din succesorii lor în proprietăţi, cari sunt jidani.

Iar acei aleşi, fiindcă la formarea cercurilor electorali nu se consideră numărul locuitorilor, ci numărul alegătorilor de deputat dietal, şi numai aceştia au drept de alegere şi pentru municipii, - apoi cu censul cel mare poporul român dă un contingent foarte neînsemnat de alegători, iară nobilii maghiari, fie ei cât de calici, tot sunt alegători. Iarăşi lucru firesc: cei aleşi în partea lor precumpănitoare sunt din şirul celor scoşi prin jidani dintre virilişti. Şi aşa: fie românii în municipiu, în majoritate cât de precumpănitoare în reprezentanţa lui, după lege, ei rămân într-o minoritate ce dispare.

Fiindcă şcolile confesionale totodată sunt şi naţionale, statul, prin legea despre instrucţiunea poporală, cu încetul le desfiinţează şi le înlocuieşte cu cele comunale, cari în esenţă sunt maghiare. Un stat atât de sărac şi poliglot ca al nostru, unde esistenţa naţionalităţilor este garantată prin lege, şi fiind naţionalitatea garantată, de sine ar urma ca statul să o şi ajutore întru dezvoltarea culturei sale - un astfel de stat zic, ar trebui ca să se bucure că confesiunele iau o mare sarcină de pe umerii lui, şi din mijloacele proprii se îngrijesc de cultura credincioşilor lor, ar trebui ca din toate puterile să ajutore şi încurajeze pe confesiuni în patriotica lor tendinţă. La noi însă se întâmplă contrariul: nu numai li se deneagă şi chiar întrevenirea oficioasă în necazurile şcolilor confesionale, dară li se pun condiţiuni nesuportabile de subsistenţă şi, prin aceasta, sunt silite a se sinucide şi se preface în comunale. Care, deşi tot din mijloacele comunei se susţin, ele nu mai sunt naţionale ci desnaţionalizătoare .

Deşi legea, şi anume § 58 art. 38, 1868, dispune imperios ca: ,,Fiecare elev să se instrueze în limba sa maternă" - asta nu se întâmplă în şcolile comunale - şi, ca nici să se poată întâmpla, să îngrijeşte ministerul prin aceea că nu-şi creşte învăţători cari să ştie limba poporului.
Dintre 20 de preparandii (şcoale normale) de stat ce a înfiinţat de la promulgarea acestei legi, 3 sunt între români, una în Sigetul Marmaţiei, alta în Arad şi a treia în Deva .

După § 17 art. 44, 1868, tinerii români ar trebui să se instrueze în aceste institute în limba română. Se şi făcuse începutul, în Deva, cu curs paralel, acela însă numaidecât s-a şi desfiinţat şi, de atunci, numai studiul limbei române se mai propune cum se propune, româneşte, celelalte studii, ori le pricep tinerii români ori ba - numai ungureşte [...]
O biată catedră pentru limba şi literatura română mai este la universitatea de la Cluj şi, pentru că profesorul român al acelei catedre a cutezat să-şi propună studiul în limba lui mi ţi-l-a luat la trei parale jurnalistica şi acest atentat poate că-i va costa postul.

Art. 44, 1868, § 17 prescrie cumcă : ,,Rezultatul învăţământului fiind scopul suprem al statului din punctul de vedere al culturei şi al buneistări generale, este dator guvernul în şcoli înfiinţate deja şi în celea ce după trebuinţă ,să vor înfiinţa de aci încolo prin stat a se îngriji ,,după putinţă" ca cetăţenii de orice naţionalitate a statului cari se află, în mase mai mari lângăolaltă să-şi poată câştiga instrucţiunea în limba lor maternă în apropierea locului lor până la gradul unde se începe instrucţiunea superioară academică".

Legea aceasta este în vigoare deja de 8 ani, de atunci s-au înfiinţat o mulţime de gimnazii , şcoale reale şi agronomice de stat, - cugeţi că între români, cari pretutindenea locuiesc în mase compacte , i-a fost ,,cu putinţă" guvernului a introduce limba propunerei româneşti în vro şcoală deja esistentă sau a înfiinţa chiar vreun gimnaziu, şcoală reală sau cel puţin o şcoală agronomică de stat cu limba propunerei cea românească? Doamne fereşte : aceasta nu ,,i-a fost cu putinţă" - însă i-a fost cu putinţă a retrage neânsemnata subvenţiune de stat de 4.000 fl de care se bucura gimnaziul românesc din Braşov chiar sub absolutism.
Noi contribuim milioane la tot felul de institute de stat cari toate sunt esclusive ale naţionalităţei maghiare, ba contribuim chiar şi la susţinerea teatrelor lor naţionale, şi din contribuţiunea noastră, în ciuda legilor nici măcar o para roşie nu ni se restituie pentru scopurile noastre de cultură.

Aşa numita ,,Lege despre egală îndreptăţire naţională" este aceea cu care se laudă ungurii în lumea mare cumcă nu mai are păreche de liberală.
E drept că nici nu are păreche. O lege care să lase uşa deschisă la tot felul de abuzuri ca aceasta nici că se mai află în toată lumea.
În părţile ei cele mai esenţiale, unde se vede a acorda vrun favor naţionalităţilor, numaidecât se moderează prin cuvântul ,,după putinţă" (,,a lehetöségig ") şi apoi în aplicare niciodată nu este ,,cu putinţă".

P.e. § 6. Amploiaţii municipali , pe teritoriul municipiului, în corespondinţele lor uficiale cu comunele, adunările, reuniunile , institutele şi privaţii , ,,după putinţă" se vor folosi de limba acestora.

§- 1 17. relativ la institutele de învăţământ citat mai sus, încă este cu ,,lehetöségig ".

§- 1 27. „La ocuparea funcţiunilor şi în viitor numai calificaţiunea personală servind de normă, naţionalitatea cuiva de aci încolo nu se poate considera de piedecă la ocuparea a nici unei funcţiuni sau demnităţi din ţară. Ci din contra guvernul ţărei se va îngriji ca la posturile judecătoreşti şi administrative, şi cu deosebire la cele de comite suprem, după putinţă să se aplice persoane deplin versate în limbile necesarie şi cualificate - din sânul diferitelor naţionalităţi".

Apoi § 4, art. IV, 1869, care este în strînsă legătură cu acesta, zice: ,,La ocuparea posturilor judecătoreşti să se observe cu deosebită atenţie ca numirile la tribunalele de prima instanţă şi la judeţele singulare, pre lângă calificaţiunea prescrisă în §§ 6 şi 7 după putinţă, să se facă conform dispoziţiunelor §- lui 27 art. 44, 1868, cu consideraţiune ecuitabilă la naţionalităţile ce locuiesc pe teritorul respectivului tribunal".

Adevăratul şi moralul înţeles al acestor §§ ar fi ca: în municipii, de cumva se află, să se aplice în diregătorii indivizi de acei cari sunt în stare a corespunde cu comuna şi privaţii în limba lor.
Asta, şi chiar de n-ar fi o lege, o pretinde mintea sănătoasă şi este cel mai esenţial tribut al bunei administraţiuni.
Oameni de aceştia în toate municipiile se află în abundenţă, dar chiar pentru această însuşire nu se aplică.

În toată ţara nu mai este nici un vice-comite (subprefect român, şi de cei mai mici diregători încă abia ici-cole câte unul ex peculiari gratia, care şi aceia numai ei ştiu bieţii cu câte umiliri şi sacrificie se mai pot susţine în posturi.
Iar înţelesul §§- lor privitori la denumiri ar fi cumcă: pe teritoriul locuit de naţionalităţi la posturile de comiţi supremi şi juzi oamenii din sânul acelor naţionalităţi ,,caeteris paribus" să fie preferiţi .
Aceasta iarăşi o pretinde interesul adevăratei administraţiuni, a promptei şi ieftinei justiţii .

Ei, dar cum o interpretă guvernul ?
Pe timpul când s-a votat legea, şi înainte de aceea încă, mai aveam ici colea câte un diregător înalt, pe la guvernul transilvan şi pe la ministeriu. În ministerul de culte - cel mai însemnat pentru noi - aveam chiar un secretar de stat. Astăzi nu mai este nici chiar un concipist măcar, toţi sunt parte demisionaţi, parte pensionaţi în etatea cea mai viguroasă. Cine pofteşte putem servi şi cu numele.

Comiţi resp. capitani supremi aveam în Arad, Caraş, Cetatea de Piatră, Zarand, Făgăraş, Năsăud, Alba superioară şi Doboca, astăzi ,,cu deosebire" de aceştia în ţara întreagă nici unul nu mai avem.
La înaltele curţi judecătoreşti, parte prin moarte, parte prin demisionări, parte prin destituiri, pe zi ce merg se impuţinează numărul românilor fără a se denumi alţi români cel puţin în locul lor.
Au răposat de la Înalta Curte mai mulţi, de la Tabla Regie aseminea a demisionat unul şi s-a destituit altul fără proces disciplinar, fără pensiune după mulţi ani de serviciu, şi s-au pensionat 3 şi în locurile vacante n-au mai urmat români.
Astăzi avem la Curtea de casaţiune: între 20 de judecători resp . preşedinţi - unul, - la Curtea supremă: între 50 - doi, şi la Tablele Regeşti: între 148, şepte români.

Cu ocaziunea organizărei tribunalelor au capatat şi câteva locuri româneşti tribunale de prima instanţă, p.c. Oraviţa , Boroşineu , Făgăraş etc. etc. - la cele două reducţiuni toate s-au desfiinţat.
Se denumise dintre români şi câţiva preşedinţi de tribunale - au mai rămas doi, - dintre cari unul este esilat între secui altul la Karczag, pe unde nu văd pui de român.

Juzi de tribunale, juzi şi subjuzi singulari erau un număr oarecare, cei mai mulţi dintr-înşii sunt deja pensionaţi în cea mai bună etate, mare parte răsfiraţi pe unde nici n-au visat, pe la Szegedin , Karczag , Dobriţin , Kecskemét, Sárospatak , Kaposvár, Székesfehérvár, Gyone şi mai ştie-i D-zeu pe unde, printre maghiari şi slovaci, unde cea mai necesară calificaţiune a lor - cunoştinţa limbei române - trece pe nimica: iar în locul lor, printre români, sunt denumiţi străini cari nu cunosc nici poporul roman, nici limba lui şi-i fac dreptate cu ajutorul servitorului de cancelarie.

Pe baza diplomei din octomvrie 1860 şi mai târziu a legilor din 1863/4 s-au fost introdus limbele naţionalităţilor ca limbă de partide pe la cele mai multe judecătorii.

În privinţa acestui uz zice § 9, art. 44, 1868 cumcă: ,,până când în privinţa definitivei organizări a judecătoriilor de prima instanţă şi în privinţa introducerei verbalităţei nu va decide legislaţiunea - se susţine pretutindene uzul de până aici".
Legislaţiunea încă n-a dispus cele prevăzute în lege, prin urmare § citat este în deplina vigoare.

Ei, dar ce să faci ? legea ,,despre egala îndreptăţire naţională" atât este de sântă în Ungaria, încât nu numai o poate călca fiecare nepedepsit ci din contra : cel ce o calcă e remunerat şi cel ce o ţine e pedepsit.
Fiecare jude singular şi preşedinte de tribunal se constituie în legiuitor şi în puterea sa de jude respinge actele ce nu sunt compuse în limba maghiară.
În contra unei astfel de deciziuni ilegale nicăieri nu afli remediu. Dacă dai recurs de nulitate, curtea de casaţiune îl respinge, pe motiv că: cazurile de nulitate sunt taxative, precizate în § 297, procedura civilă, şi acolo nu este prevăzut astfel de caz. Dacă recurgi la ministru, el zice că: în trebile judecătoreşti n-are treabă, nu se amestecă.

Dacă duci afacerea înaintea Camerei şi acolo interpelezi pe ministru, cum au făcut Trauschenfels, acolo nu se sfieşte ministrul a înfrunta pe naţionalităţi pentru că se folosesc de dreptul lor şi "recunoaşte" cumcă fapta respectivului preşedinte sau jude este călcarea legei esistente, însă legea nu este bună şi va face propunerea ca să se modifice legea, ca să se potrivească cu faptul denunţat. Nu vine cu propunerea, dar stând legea neabrogată, nu o respectează guvernul şi sufere ca să o calce amploiaţii subalterni şi prin aceasta apoi uzul limbelor nemaghiare pe lângă toată garanţia legei s-au şters pe la toate tribunalele.

Iată ce este legea acea vestită de naţionalităţi pentru care toleranţa maghiarilor în ochii Europei nepreocupate este cel mai frumos fenomen a secolului.
Este o lege făcută cu rezerva mentală de a nu o respecta, este sorgintea persecuţiunei naţionalităţilor, şi nu ne sfiim a zice, este sorgintea ruinărei patriei, pentru că printr-însa se dezrădăcinează din inimele, cetăţenilor statului, respectul cătră sfinţenia legilor ce negreşit trebuie să conducă la demoralizarea generală.

CURIERUL DE IAŞI, noiembrie 1876