Pe data de 21 iunie 2019, echipa arheologică a profesorului Marin Cârciumaru din Târgoviște a făcut o descoperire epocală pentru România: cel mai important artefact paleolitic din istoria României. E vorba de o statuetă de 10 cm din gresie, foarte bine păstrată și având o vechime de 17.000 de ani. Importanța și valoarea descoperirii sunt „îngropate” de Cătălin Tolontan într-un morman de dejecții jurnalistice, printr-o campanie virulentă de denigrare a echipei profesorului Marin Cârciumaru, ceea ce duce, implicit, la compromiterea arheologiei românești în general și la estomparea valorii istorice a celei mai importante descoperiri paleolitice în România.

Se scremură munții și fătară un șoarece

Ca să-mi clarific poziția de la bun început, am parafrazat titlul unui articol „fastuos” al omniscientului Cătălin Tolontan, articol apărut recent în Libertatea. Titlul este, și el, la fel de fastuos, în sensul apocaliptic al cuvântului: „Înscenarea lui Venus! Cum s-a regizat în 2019 cea mai importantă descoperire paleolitică din istoria României: «Am făcut aicea un scenariu, că am găsit-o»!”.

Mă așteptam la dezvăluirea unui fals istoric colosal, în care niște arheologi impostori, plătiți nu se știe de cine, ar fi produs un artefact prin care să ia mințile specialiștilor din întreaga lume, demonstrând existența primordială a civilizației pe aceste meleaguri. N-a fost deloc așa ba, aș zice, dacă e vorba de plăți, că Tolontan pare a fi plătit de cineva. Oricum, articolul are toate ingredientele unui text comandat. Altfel, nu-mi explic virulența unei false anchete prin care nu demonstrează, de fapt, nimic. Sau, cum ar spune Eminescu, „Parturiunt montes, nascitur ridiculus mus” (Se scremură munții și fătară un șoarece).

Nu-mi explic nici presiunea care l-a împins pe Cătălin Tolontan, în prima zi a anului, de Sf. Vasile, să se ducă la Târgoviște, la Muzeul Evoluţiei Omului şi Tehnologiei în Paleolitic, pentru a-i lua o declarație profesorului Marin Cârciumaru, cel care a condus săpăturile arheologice de la Piatra Neamț, unde a fost descoperită statuia paleolitică veche de 17.000 de ani (denumită deja, conform cutumelor arheologice, „Venus de Piatra Neamț”).

O manipulare bine instrumentată

Filmul acestei descoperiri este prezentat chiar în textul lui Tolontan din „Liberatea”, din care citez: „Descoperirea a fost făcută lângă Piatra Neamț de doi amatori, pe 21 iunie 2019, la ora 12. Chemați de ei, arheologii au ajuns după 9 ore și, împreună cu amatorii, au scos statuia din pământ. Arheologii au dus-o pe Venus peste noapte la hotel „Ceahlăul” din Piatra Neamț, unde s-au cazat și ei. A doua zi, pe 22 iunie, cu toții au plantat statuia în același loc în pământ. Frica lor a venit din faptul că amatorii nu au voie, conform legii, să sape în situri fără supravegherea specialiștilor, iar aflarea adevărului ar fi creat probleme penale și ar fi compromis contextul științific al descoperirii.

Astfel încât arheologii au regizat „o descoperire” pe care au filmat-o și au fotografiat-o, livrând „probele” către public, istorici și presă. Doar că jurnaliștii au pus întrebări și tot mai mulți oameni au vorbit”.

Textul lui Tolontan este o manipulare abjectă, dar foarte bine instrumentată. Însă nu prin prezentarea „probelor” vreunui fals istoric (acestea neexistând), ci prin inducție și învăluire. Propoziția „arheologii au regizat «o descoperire»”, de exemplu, și punerea între ghilimele a cuvântului „descoperire” au un efect subliminal foarte puternic, de suspiciune asupra descoperirii propriu-zise, sensul fiind înlocuit cu subtextul aluziei. Corect ar fi fost să spună că „arheologii au regizat reconstituirea”, nu „descoperirea” pe care, de altfel, autorul nu o contestă explicit. O „otrăvește” însă cu aluzii și trimiteri în derizoriu, pentru ca la sfârșit să rămâi cu impresia că munca arheologilor și valoarea excepțională a descoperirii sunt, de fapt, o mare cacealma.

„Mobilul crimei”

Să mai luăm un exemplu de manipulare, citând încă un paragraf din materialul publicat în Libertatea: „Ca să-și susțină afirmația, arheologii au explicat că au reușit să dateze descoperirea la două reputate instituții. «Pentru precizarea vârstei exacte a statuetei, au fost realizate câteva serii de datări radiocarbon AMS în două laboratoare diferite, Beta Analytic din SUA și RoAMS, laborator al Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Fizică și Inginerie Nucleară Horia Hulubei. Astfel, rezultatul datărilor AMS a oferit vârsta de 17.000 de ani», a precizat echipa Cârciumaru. De fapt, datarea nu a fost a statuii, ci a stratului în care a fost găsită. Profesorul Cârciumaru a evitat să spună acest lucru și a dat impresia, către presă și public, că a confirmat vechimea obiectului. Numai că datarea cu Carbon se poate face doar pe materiile organice, pe oase, lemn, scoici, nu pe piatră, iar statuia e din gresie și poate fi verificată microscopic, dar mult mai greu și aproape niciodată datată cu precizie”.

Cătălin Tolontan (sau cine o fi scris articolul) aplică aici aceeași metodă a aluziei otrăvite, acuzându-l pe profesorul Cârciumaru că a „evitat” să spună, la conferința inaugurală din 18 decembrie, că datarea cu carbon s-a aplicat, de fapt,  stratului în care s-a găsit statueta, nu statuetei propriu-zise care, fiind de piatră și neavând componente organice, nu putea fi datată astfel. Nu „a evitat” nimic, domnule Tolontan, așa se procedează, iar la evenimentul respectiv au fost prezenți și oameni care știau care-i procedura, nu doar ziariști de la Libertatea. 

Care ar fi însă „mobilul crimei”? Era nevoie de atâta desfășurare de forțe jurnalistice doar pentru a arunca în derizoriu o sculptură cu o valoare istorică inestimabilă? Se pare că da. În Europa - și cam peste tot în lume - se desfășoară, în paralel cu războaiele militare, nucleare, economice, tehnologice, hibride sau „reci”, și războaie cultural-identitare pentru câștigarea sau păstrarea legitimității istorice asupra teritoriile câștigate de cele mai multe ori în mod abuziv. În aceste condiții, argumentele de legitimitate culturală ale unor popoare mici sau minimalizate de unii (cum e cazul românilor) pot îngreuna sau delegitima pretențiile „supraponderale” ale marilor venetici care au cucerit și stăpânesc astăzi Europa. Or, un artefact ca „Venus de Piatra Neamț” sau ca Venus Gravetiana de la Valea Cireșului - descoperită în 2015 de aceeași echipă și care este încă și mai veche (20.000 de ani), dar nu este întreagă - poate duce la regândirea și reașezarea primordialității culturale în Europa și a redistribuirii termenului de „barbar”.

„Neglijența” și tratamentul condescendent sau ironic cu care sunt tratate, de mediul academic românesc, descoperiri uluitoare care atestă, pe teritoriul României, începuturile străvechi ale civilizației omenești se înscriu, probabil, în arsenalul hibrid al aceluiași război cultural (vezi cazul plăcuțelor de la Tărtăria sau al tăblițelor de la Sinaia).

Un posibil caz similar: „Leoaica Guennol” din Mesopotamia

Mai există însă un aspect care poate completa motivația demersului „jurnalistic” al lui Tolontan: banii. Sau, mai exact, valoarea de piață a statuetei de la Piatra Neamț. Pentru a fi mai bine înțeles, am să prezint un caz similar: „Leoaica Guennol”, o sculptură Proto-Elamită din magnezit având 8,3 cm înălțime, datată 3000 - 2800 Î.H.

Această lucrare a fost descoperită la Templul Shara din Tell Agrab (Irak) de arheologul britanic Leonard Woolley, în căutările sale lângă Bagdad, între anii 1924 și 1934, în ceea ce poartă numele de Diyala Valley.

După descoperire, statueta a intrat în posesia unui galerist pe nume Joseph Brummer (1883 – 1947), născut la Sombor și crescut la Szeghed, în Ungaria. A fost bun prieten cu mai toți marii artiști ai vremii, printre care Henri Rousseau, Modigliani, Paul Kllee, Picasso, dar și cu Andrei Revesz, Milița Petrașcu și Constantin Brâncuși, căruia Brummer i-a organizat la el în galerie, la New York, două mari expoziții personale (prima în anul 1926, a doua în 1933).

„Leoaica Guennol” a rămas în posesia galeristului până la decesul acestuia, în 1948, când a fost achiziționata de Alastair Bradley Martin. Acesta a păstrat-o într-un muzeu din Brooklyn, din New York. După 60 de ani, timp în care a fost expusă neîntrerupt, dar exclusă din orice formă de actualitate, Leoaica Guennol a erupt spectaculos pe piața internațională de artă în ziua de 5 decembrie a anului 2007, când a fost vândută la Sotheby's/New York pentru suma de 57,2 milioane dolari. Pentru o perioadă de câțiva ani, ea a deținut recordul mondial de cea mai scumpă operă de artă vândută vreodată la licitație. Experții sunt de părere că statueta, care provine din Mesopotamia, Irakul de astăzi, a avut un rol important în mitologia ținutului. Acest artefact este numit „Guennol” după forma galeză a numelui „Martin” al colecționarului care a deținut-o până în 2007 (Alastair Bradley Martin).

Ce nu face omul pentru 50 de milioane de dolari!...

Nu întâmplător am adus vorba despre „Leoaica Guennol”. Valoarea ei de piață este uriașă (57,2 milioane de dolari) și nu are decât 5.000 de ani. „Venus de la Piatra Neamț” este mai „bătrână” cu 12.000 de ani, este mai mare ca dimensiuni și la fel de intactă. Este de presupus, așadar, că poate fi mult mai scumpă dacă-și consacră statutul despre care se face vorbire: cea mai importantă descoperire paleolitică din istoria României. Ei, bine, în situația asta orice manipulare, oricât de mizerabilă, devine folositoare pentru cel care vrea să arunce piesa în derizoriu, pentru a o menține la o valoare de piață insignifiantă. Iar o piesă fără valoare de piață poate fi oricând furată fără să facă valuri mari, pentru ca peste nu știu câți ani să apară la o licitație la un preț de achiziție cel puțin cât al „Leoaicei Guennol”...

Sunt, cred eu, suficiente variante de decriptare a demersului lui Cătălin Tolontan, care numai jurnalistic nu poate fi considerat. Căci aici nu e vorba de neregulile în sine ale protocolului arheologic, care sunt, probabil, reale (faptul că cei doi nespecialiști care au colaborat cu arheologii au făcut săpături fără acordul acestora, filmarea reconstituirii și prezentarea ei ca fiind descoperirea propriu-zisă și cam atât), dar care puteau fi semnalate într-o știre de 10 rânduri. E vorba de virulența și amploarea uriașă acordată unei infracțiuni minore, ca și cum ar fi fost vorba de o crimă. Acest „truc” jurnalistic duce, inevitabil, la compromiterea echipei de arheologi (care are, probabil, mulți dușmani), la compromiterea arheologiei românești în general și la estomparea valorii istorice a celei mai importante descoperiri paleolitice în România. De ce? De ce, domnule Cătălin Tolontan? 

P.S. Articolele din Libertatea, pe același subiect, vin în avalanșă și se pare că nu se vor opri. Nu aduc însă nimic nou, sunt doar „decorațiuni exterioare”, una dintre acestea fiind acuzația că o altă cercetare arheologică, cea de la Valea Cireșului, a fost sponsorizată de „dacologul” Daniel Roxin (sponsorizarea și calificativul de „dacolog” fiind, în acest caz, capete de acuzare). Faptele incriminate sunt însă aceleași și nu aduc în discuție fondul problemei: valoarea sau nonvaloarea descoperirii. Să le recapitulăm:  

- doi nespecialiști din echipa profesorului Marin Cârciumaru au făcut săpături în absența arheologilor, în situl de la Piatra Neamț (infracțiune); 

- cei doi au descoperit statueta și i-au anunțat pe arheologi (procedură corectă);

- arheologii au ajuns după 9 ore la situl de lângă Piatra Neamț (venind de la Târgoviște) și au fotografiat statueta, la locul descoperirii (procedură corectă);  

- fiind noapte și ploaie torențială, au luat statueta cu ei și au dus-o la hotel (greșeală? infracțiune?)

- a doua zi, au pus statuia la loc și au filmat reconstituirea ca și cum atunci s-ar fi produs descoperirea (infracțiune?)... 

Evident, infracțiunile și încălcările procedurale se sancționează. Iar vinovații vor fi, desigur, sancționați. Dar pentru faptul că au făcut CEA MAI IMPORTANTĂ DESCOPERIRE PALEOLITICĂ DIN ISTORIA ROMÂNIEI, nu ar trebui să fie RECOMPENSAȚI? Și dacă sancțiunea este pe măsura greșelii/infracțiunii, RECOMPENSA NU AR TREBUI SĂ FIE, ȘI EA, PE MĂSURA IMPORTANȚEI DESCOPERIRII? Dumneavoastră ce părere aveți, domnule Tolontan?