Proiectele de reîmpărţire administrativ-teritorială a ţării au inflamat spiritele şi au reactivat tensiunile româno-maghiare. Cine urmăreşte însă atent scena politică din România, constată imediat că există o disimetrie: inflamarea este mai puternică în partea maghiară, în timp ce în partea română domneşte apatia (doar politicienii – cu jocurile şi mizele lor – se agită).

Disimetria amintită are o explicaţie istorică. La nivelul activităţii politice, UDMR este nemulţumită că partenerii de guvernământ, care, pentru a rămâne la putere, i-au satisfăcut mereu dorinţele, au acum soluţii diferite. Printr-una din anomaliile democraţiei, UDMR a devenit arbitrul vieţii politice din România. Aşa cum, odinioară, regele chema la guvernare partidele, tot astfel acum Majestatea Sa UDMR decide, prin alăturarea la un partid, dacă PDL sau USL se află la putere. O astfel de situaţie, când o minoritate hotărăşte cine conduce ţara, naşte noi apetituri: „pofta vine mâncând” zice înţelepciunea populară, iar UDMR vrea să beneficieze din plin de statutul ei atât de avantajos.

De la nivelul politic la cel al masei: ungurii sunt o naţiune puternică, vitală, conştientă de interesele şi obiectivele ei, hotărâtă să şi le îndeplinească. Puţine popoare din Europa au un ataşament atât de puternic faţă de memoria istorică precum ungurii. Păstrează în conştiinţa colectivă a maghiarimii (din Ungaria şi din ţările în care se află ca minoritari sau emigranţi) amintirea Ungariei Mari şi continuă să resimtă dureros Tratatul de la Trianon, perceput ca un act de injustiţie la adresa Ungariei. Diviziunile politice nu afectează solidaritatea naţională, când este vorba de interesele maghiarimii. Nu este de mirare, aşadar, că, în perioada Războiului rece, ungurii au fost singurul popor care s-a luptat cu Armata Roşie, în timpul revoluţiei din 1956.

Ungaria Milenară - obsesia istorică a maghiarimii

Ca istoric, am mereu în minte cele spuse de Hitler lui Mihai Antonescu, la 27 noiembrie 1941: „Că ungurii au sau nu drepturi istorice nu discut. Dar ei cred că le au, şi credinţa fanatică este un element de care trebuie ţinut seama. Am spus odată unui ungur: «Nu mai vorbi de Ungaria milenară, că vorbesc şi eu de Germania milenară, şi atunci vă înglobez în Reich». Dar ei sunt îndărătnici şi se înflăcărează pentru drepturi pe care, probabil, că nu le au” (Raoul Bossy, Jurnal, 2 noiembrie 1940-9 iulie 1969, ed. Ion Mamina, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2001, p. 92).

„Credinţa fanatică” în drepturile lor, „este un element de care trebuie ţinut seama”, indiferent dacă au sau nu dreptate. Ca istoric, voi spune că o astfel de conduită este recomandabilă popoarelor însufleţite de un mare proiect, a cărui înfăptuire este considerată de interes vital.

Odinioară, şi noi, românii, am fost stăpâniţi de o „credinţă fanatică”. Graţie ei, admirabila generaţie paşoptistă a pus temelia statului român modern şi i-a câştigat independenţa; graţie aceleiaşi „credinţe fanatice” naţiunea română a trecut prin marea încercare a Primului Război Mondial şi a desăvârşit unitatea naţională în cadrul României Mari.

Apoi, puterile au început să ne părăsească şi, astăzi, apărem ca un popor vlăguit, nu numai incapabil să-şi mai amintească de un trecut, bogat în momente şi personalităţi de care avem tot dreptul să fim mândri, dar care lasă ca acest trecut să fie batjocorit. Am avut o expoziţie în care Ştefan cel Mare era înjurat („Fuck you Stephen the Great!”); când un extremist maghiar l-a batjocorit pe Avram Iancu, ziare şi istorici români au publicat texte, în care îi justificau, mai mult sau mai puţin explicit, fapta; un cor de elogii s-a îndreptat spre cei care, sub motivul luptei împotriva miturilor (acţiune, în principiu, lăudabilă), au mutilat trecutul românilor. Aşa se explică disimetria despre care aminteam la începutul acestor rânduri.

Ungurii au înscris în noua lor Constituţie principii şi adevăruri fără să se teamă de reacţiile altora. Iată câteva din ele (le preiau din articolul lui Cristian Tabără – Budapesta 2011. Cruciadă sau mascaradă?, „Lumea credinţei”, iunie 2011, p. 43-45 –, ale cărui opinii nu le împărtăşesc în mare parte):

„Suntem mândri că Regele nostru Sf. Ştefan a fondat statul maghiar pe baze solide, cu o mie de ani în urmă, şi că a făcut ţara noastră parte a Europei creştine.

Suntem mândri că strămoşii noştri s-au luptat pentru supravieţuirea, independenţa şi libertatea ţării noastre.

Suntem mândri de magnifica performanţă intelectuală a poporului maghiar.

Suntem mândri că poporul nostru s-a luptat de secole pentru a proteja Europa şi pentru a o fi îmbogăţit cu talentul şi sârguinţa sa.

Recunoaştem rolul creştinismului în păstrarea naţiunii noastre. Apreciem diferitele tradiţii religioase din ţara noastră” (p. 43).

Să fim sinceri; dacă la noi cineva ar face asemenea declaraţii, imediat, într-un şir de ziare, săptămânale, posturi de televiziune ar fi calificat de naţionalist, nostalgic, securist. Nu! Noi nu avem sentimentul demnităţii şi al mândriei naţionale, care a inspirat principiile Constituţiei ungare. Indiferenţa, ignoranţa, critica de doi bani ne devastează minţile şi ne sărăcesc sufletul. Maghiarii au şi acum o „credinţă fanatică”, noi nu. Iar marile fapte în istorie se săvârşesc numai cu o astfel de credinţă. Cum să o sădeşti în tinerele generaţii, când, de pe băncile şcolii, predarea istoriei este golită de conţinutul ei patriotic? Iată de ce, astăzi, România a devenit o ţară fără busola care să-i călăuzească politica şi să-i mobilizeze energiile. Cu o clasă politică străină de interesul naţional, preocupată exclusiv de păstrarea puterii cu orice preţ, nu este de mirare că România a devenit o piaţă de desfacere pentru capitalismul străin, că NATO, UE şi FMI îi dictează politica internă şi externă. Vom mai redobândi vreodată „credinţa fanatică” în stare să ne readucă pe marea orbită a istoriei? Tare mi-e teamă că nu.

Sursă: isciv.ro