Ignorând - și chiar sfidând - inevitabilul calificativ de „dacopatie”, lansat și promovat de „istoricul” Dan Alexe, CERTITUDINEA se încăpățânează să aducă în dezbatere probe istorice, teme și subiecte escamotate de istoricii de serviciu ai noilor vremuri, care țin morțiș fie ca identitatea română să nu aibă rădăcini și continuitate fie, pur și simplu, să nu existe.

Scopul direct al acestei minuțioase mankurtizări, al acestui boicot asupra identității românești, este dezarmarea mentală a poporului și transformarea lui definitivă și irevocabilă în populație amorfă.

Scopul pe termen lung este înlăturarea oricărei rezistențe, în fața oricărei dominații străine, pentru a nu mai exista reacții la confiscarea teritoriului sau a resurselor țării.

În consecință, existența unor probe indubitabile privind fenomenul continuității daco-getice (mai exact spus tracice) în perioada așa-zis „moartă” a istoriei noastre (secolele V-X) este sabotată pe toate căile, începând cu ascunderea sau trecerea lor sub tăcere și terminând cu disprețul academic sau ridiculizarea publică.

În acest context „prefabricat”, a aduce în dezbatere un subiect ca Aethicus Donares  (Ister), acel misterios get din Histria care a făcut ocolul lumii în secolul V d.H., descoperind America cu 1057 de ani înainte de Magellan, pare din start un demers falimentar, predispus ridicolului și calificativului de „dacopatie”. Și totuși acest personaj a existat iar despre el s-au scris în lume zeci de studii și de cărți, în timp ce noi vorbim despre el cu jenă, în șoaptă și cam pe la colțuri. De ce? În folosul cui? Până când? (Miron Manega)

Aeticus Donares, primul om care a făcut ocolul pământului

Una dintre marile personalități ale veacului al V-lea este fără îndoială getul Aeticus Donares (Ister), născut în cetatea Histria din provincia romană Scytia Minor (Dobrogea). Lumea de azi a putut afla despre el datorită lucrării Cosmographia scrisă de călugărul benedictian Ieronim în jurul anului 763 d.H. în Freising – Bavaria (foto).

Acesta a realizat, după textul originar a lui Aeticus, probabil în latină sau getică, o compilație, în fapt o puternică cenzură, căci benedictianul a lucrat pe textul originar prin tăiere, pentru a nu sminti și îndepărta de la creștinism pe tinerii cititori.

Un studiu foarte bine documentat a realizat Î.P.S. Nestor Vornicescu (Primele scrieri patristice în literatura română, sec. IV-XVI), dezvoltat ulterior de prof. Dr. Ion Pachia-Tatomirescu, din care vom extrage câteva pasaje, idei și concluzii. Studiul poate fi găsit, din fericire, pe internet și vi-l recomand cu plăcere. O adresă unde puteți găsi textul profesorului este: http://www.agero-stuttgart.de.

Aeticus Ister realizează o călătorie în jurul pământului cu 1057 de ani înainte de Magelan! A fost nu numai un aventurier ci și un adevărat om de știință, la nivelul secolului al V-lea, ceea ce însemna nu numai o solidă pregătire filozofică și teologică – era cavaler și teolog zamolxian – dar și o atitudine de minuțios geograf, antropolog, geolog, cum nu am mai întâlnit decât abia în secolele XVIII-XIX.

«Aşadar, la acest Aethicus, sofistul regiunii Histria, s-a lămurit ce-a zis în primele sale cărţi din Cosmografia şi am recunoscut că a spus lucruri nu mărunte, ci grandioase, pe care le-a numit artă sofistă». Așa ne asigură călugărul cenzor (AethK-93, 88);…Donares a fost, argumentează domnul profesor – numele său de familie, iar Aeticus, Cel Drept, reprezenta „…un rang / renume sacru suprem-zonal, în instituţia arhaic-zalmoxiană: Marele-Conducător-Arhiepiscop-Judecător, adică Înţeleptul-Moş, purtătorul de cuvânt al lui Dumnezeu printre oameni, conducător-zeu-medic al provinciei…”, adică cel mai drept, cel mai cinstit și mai viteaz dintre cei drepți și cinstiți și viteji, cum a scris Herodot despre strămoșii noștri.

S-a născut în jurul anului 421 din părinți de viță nobilă, – nobile prosapia parentum – în cetatea Histria din Dunogeția – Geția de la Dunăre, adică provincia romană Scytia Minor sau Dobrogea de azi, după cum chiar el scrie: ille Histria se exortum. ”Mulți pseudocercetători filogreci, filoromani, filosciți, filoslavi l-au văzut ba grec, ba roman, ba slav – rus, bulgar, sârb, croat, etc, deși documentele antice și argumentele interne ale Cosmografiei afirmă răspicat că-i pelasgo-dac din nordul Dobrogei”. Chiar Ieronim concluzionează pe ultima pagină: «Cartea filosofului cosmograf Aeticus aduce lămuriri despre naţiunea-i scită cu neamul nobil al părinţilor săi, din a căror etică îşi trag izvoarele şi ceilalţi înţelepţi» (AethK-93, 244). Că nu-i grec de origine deducem lesne din citatul de mai jos, căci nu putea să-i considere pe cei de-un sânge cu el atât de josnici: « Şi astfel acelaşi înţelept le-a descris [peisajele / ţinuturile edenic-helladice] mai sus într-un mod frumos. A omis însă poporul grec pentru că fu plin de toate ticăloşiile, de dezonoare, omucideri, depravări, lux şi toate spurcăciunile.» (AethK-93, 187 sq.). Nu avea cum să fie nici din peninsula Istria din vestul Croației, cum le-ar fi plăcut unora să fie – căci zona nu a aparținut niciodată Sciției, iar pe atunci nu se aciuiseră încă sclavinii/slavii.

Trecem peste argumentele domnului profesor Pachia-Tatomirescu, privind apartenența lui Donaris la cultura și religia dacică – fiind chiar un lider / profesor la o astfel de școală din Histria, amintind doar un scurt pasaj: ”Despre existenţa şcolilor de Cavaleri Zalmoxieni de la Histria grăiesc nu numai descoperirile arheologice ale ruinelor davei / oraşului-port, cu ziduri de clădiri absidate, ori cu temple ale Soarelui-Tânăr / Războinic-Tămăduitor (medic / iatros) şi ale Sorei-Soarelui (Luna, sau Zâna Utu, protectoarea Cavalerilor Zalmoxieni / Dunăreni), adică ale perechii sacre secunde din monoteismul tetradic al Zalmoxianismului, ci şi nenumăratele sculpturi / basoreliefuri ce reprezintă Cavaleri Zalmoxieni – întotdeauna un călăreţ cu mantie, pe un cal psihopomp, înaintând zalmoxian, tot la dreapta, spre Lumină / Soare, spre principiul energetic masculin Yang.

Fiind mentor la o astfel de școală, și-a pregătit echipajul, format din 101 cavaleri-cabiri, între anii 456 și 461, cam până pe la echinocțiul de primăvară, cu care avea să facă temerara aventură de ocol al pământului. «Povesteşte că toate celelalte părţi ale lumii mărilor şi oceanelor colindatu-le-a acompaniat de discipolii săi, (făcând) muncă de cercetător minuţios în vremurile prielnice, atât în insulele mari cât şi în insulele mici, de la miazăzi până la apus, de la Tabrobane (Ceylon / Sri Lanka), Sirtinice (Sumatra-Indonezia) şi Calaopa (Calapan-Philippines), până la Riakeon (Islanda), de aici până după Gade (până-n Ultra-Gade) şi Coloanele lui Hercule. Că, de fapt, aici (după Gade, mai exact spus, în Hibernia, şi în Orcade), a făcut un popas de un an şi a dezbătut (traversarea Atlanticului) cu filosofii (din echipajul său) Aureliu şi Arbocrate, nefiind în stare să se desprindă de unele părţi ale misterelor Oceanului (acestuia)» (AethK-93, 111 sq.).

Călătoria a durat până în anul 466, deci 5 ani și a avut următorul traseu: Histria de la Marea Neagră, Marea Mediterană, Coloanele lui Hercule – Gibraltar, insulele Britanice, insulele Feroe, Islanda, Groenlanda, pasajul de nord (țărmul nordic al Canadei și Alaskăi – pe atunci acest drum era accesibil, clima fiind mai blândă;), peninsula Kamceatka, arhipeleagul Nipon, Groapa Marianelor, arhipelagul Filipine, Malaiezia, Papua Noua Guinee, insula Sumatra – Indonezia, Sri Lanka – Ceylon, Marea Arabiei, Marea Roșie, de unde transbordează totul, peste istmul Suez apoi urmează coasta de est a Mediteranei, Sudul Asiei Mici și înapoi acasă…”o călătorie-cerc / spirală-planetară de cercetare-civilizare și inițieire de tip zamolxian”, după cum ne asigură eruditul profesor.

Iată ce mărturisește în Cosmografia sa dunăreanul nostru: «După ocolul mării şi după ce am văzut (cercetat) întreaga lume, am lăsat la o parte pe cele care au fost mai întâi, pe care alţii nu le-au cunoscut, şi, prin mine însumi, cu o uriaşă şi preaistovitoare cercetare, purtat-am de grijă şi celor trecute cu vederea, şi orânduit-am şi pe cele descoperite» (AethK-93, 233). Fără doar și poate avem aici o remarcă a unui savant al timpului, copie fidelă a modelului solomonarului român, care a studiat în ”cetatea Babarului” pentru a deveni ”bute de carte”. Așa a păstrat poporul nostru amintirea înțelepciunii pelasgice-arimine.

Nu este spațiul aici pentru a detalia călătoria, oricum puternic ”cenzurată” de călugăr, dar vom puncta câteva repere care să vă stârnească curiozitatea de a parcurge articolul profesorului Pachia-Tatomirescu, căci de o traducere în limba română de azi a textului călugărului Ieronim, încă nu putem vorbi…

Pe la începutul toamnei anului 461, exploratorii noștri se află în arhipelagul Orcadelor, aflate în nordul Scoției. Aici savanții se concentrează pe două teme: obținerea de informații de la autohtoni, privind traversarea Atlanticului și studii de geologie, căci, cenzorul benedictian ne transmite peste veacuri: «Acolo, în Orcade, [Aethicus Donares (Ister)] primul a găsit mari [zăcăminte] de metale şi mai multe, pe care înaintea-i nimeni nu le descoperise…» (AethK-93, 114).

La nord de acest arhipelag se afla un altul pe care dacul nostru îl botează insulele ”Baetoritas”, adică neaoșul ”Bătătorite” (mă întreb cu ce litere transcriau grecii și latinii antici vocalele getice ă și î ?!), probabil de la aspectul lor, arid, fără vegetație, ca bătătura din fața casei, unde nu crește nimic. Pe atlasurile de astăzi poartă numele de Shetland – Țara oilor.

În Insulele Feroe, pe care el le-a botezat Rifarice – Râpoase, (Føroyar) datorită aspectului lor stâncos, abrupt ce-i aducea aminte de munții Ripei din țara natală, iar Før în limba locului chiar asta înseamnă: râpe/stânci, iar oyar – oi, adică stâncile oilor. Aici, cercetătorii noștri descoperă – pe lângă metale nobile (aur, argint, etc.), pietre nestemate – şi trăsături ale neamului autohton de Rifari, asemănătoare cu ale poporului său de Pelasgo-Daci cu ştiinţa de a se face nemuritori, ceea ce întărește idea originii scitice/getice a unei părți a locuitorilor nordului european, idee despre care am mai vorbit în articole mai vechi: «…un neam îndrăzneţ, şi ager, şi neştiutor, de un puternic caracter în răsturnarea oraşelor şi a cetăţilor deschise, foarte întreprinzător şi cu o fire caldă / plăcută cu ştiinţa / arta meşteşugurilor» (AethK-93, 130).

Alți urmași ai dacilor carpatini întâlnește în Japonia, celebra populație Ainu, despre care puteți găsi detalii foarte interesante în diferite studii accesibile pe internet. Despre acești bărboși Ainu, cu trăsături europene, care locuiau la nordul arhipelagului Nipon, spunea că sunt ”oamenii Zeiţei-Soare, Amaterasu-omi-kami –, constituindu-se într-un popor distinct, inteligent, talentat şi harnic, cu credinţe religioase (în „panoul central“ cu Shintoismul) destul de asemănătoare celor din Dacia (Zalmoxianismul şi Creştinismul), având chiar şi o viersuire a cărei atmosferă sfântă era ca a baladei Pe-o Gură de Rai, din Cogaion-Carpaţi”. Aceasta se întâmpla în vara anului 463, când au fost primiți călduos la palatul Imperial al lui Yüryaku, «…în măiestria muzicii de fluiere de aramă, sau de alamă, scoase la paradă, împodobite cu frunze verzi, şi poezii necunoscute dincolo, de alte neamuri, în aşa fel, încât să promoveze în imensitate a lor mulţime de poeme senine» (AethK-93, 125).

Clima ecuatorială insuportabilă, taifunurile, furtunile imprevizibile, îl împiedică să cerceteze cu de-amănuntul insulele Malaieziei și Indoneziei, pe care le numește Terra-Eden și despre care scrie: «insule născătoare chiar şi de aur, şi de pietre preţioase, şi de perle, şi de elefanţi, şi de hymeneone, de cylicşi, şi de animale mici şi prea veninoase, de lei, de pantere, de epifari…» – AethK-93, 107).

Din călătoria sa mai menționăm doar că ”marele explorator şi suita sa de Cavaleri ai Zalmoxianismului au fost primiţi cu toată cinstea la Curtea Regală Persană, în orizontul anului 465, prilej cu care marele rege sassanid, ar fi intrat în posesia „celei mai valoroase perle din lume“ (după cum se vehiculează, „printre ştirile imperiale“, de la Procopius din Cezareea încoace), că, la achiziţionarea perlei-unicat – de la unul dintre Cavalerii Zalmoxianismului, din suită, ori, poate, chiar de la Aethicus Donares (Ister) –, regele Perozes I s-a bucurat atât de mult încât le-a arătat «palatele şi sufrageriile sale din aur şi pietre nestemate» (AethK-93, 235)”.

Citatele din text între parantezele « », sunt selectate de Ion Pachia-Tatomirescu din lucrarea călugărului Ieronim, care a realizat versiunea abreviată, redusă la circa 100 de pagini, după care s-a făcut o copie la Freising în Bavaria în școala episcopală de copiere a manuscriselor de pe lângă catedrala locului, din vremea arhipăstoririi lui Arbeo (764-784), lucrare care se găsește azi la Leipzig, dar trebuie menționat că au circulat alte 40 de variante sau fragmente ale lucrării.

Textul originar a fost scris în limba getă, cu un alfabet propriu, din care s-au inspirat Chiril și Metodie când au făcut alfabetul chirilic, slavon. Alfabetul lui Aeticus, folosit pentru lucrările inițiatice sau religioase – știm că vechii arimini/pelasgi aveau două alfabete, laic și religios, așa cum găsim și pe plăcuțele de la Sinaia – conținea 23 de litere, din care 7 vocale, alamon – A, efothu – E, iosithu – I, ozechi – O, înthalech – Â / Î, ăzăthot – Ă, urchoni / yrchoni – U, adică exact vocalel limbii române de azi. Cenzorul benedcitian nu a tradus lucrarea, ci a folosit varianta latină a lucrării lui Donaris, făcută tot de el, după ”jurnalele de bord” din timpul călătoriei. Autorul a făcut și o traducere în greacă, limbă pe care o cunoștea de asemenea foarte bine. Amintim aici că vestitul benedictian de la Fulda, Hrbanus Maurus din secolul al IX-lea vorbește de cele cinci alfabete sacre ale acelui timp: ebraic, grec, latin, dacic și vechi-germanic.

O copie a lucrării a ajuns în ținuturile din sudul Spaniei și acolo, Arhiepiscopul Isidor al Sevillei, în momentul în care a alcătuit lucrarea sa cu caracter enciclopedic numită Etimologii, a folosit multe date care se găseau numai în Cosmografia lui Aeticus Histricus (Dr. Nestor Vornicescu, op. cit.).

Structurarea lucrării inițiale a fost după decada de aur zamolxiană, pe care prelatul Ieronim o modifică în ”septada creștină”, suprimând toate paragrafele ce nu corespondeau viziunii papale, considerând – ca apărător al moralei creştine – că „strică“, „nu-i utilă tineretului creştin“. Din păcate, atît Cosmografia, cât și «Catalogul lămuritor», de care se vorbește în textul cenzurat, nu au rezistat furiei ”formatorilor de opinii” și altor cenzori de-a lungul timpului. Nu a ajuns la noi nici o pagină cu textul getic originar – în afara alfabetului, pentru a nu dăuna cumva cauzei creștinismul oficial. Probabil că acele pagini nici nu puteau fi înțelese pe deplin de Ieronim.

Aici închei relatarea despre extraordinara expediție de explorare, studiere, cartografiere, inițiere, a cabirilor noștri geți, cu speranța că, chiar dacă nu vom putea descoperi miraculos, cine știe pe unde (Vatican?) textul originar, măcar o traducere în română a textului lui Ieronim să avem.

Autor: Marius Fincă, Montreal
Sursa: http://www.getbeget.org/apps/blog/show/43206954-aeticus-donares

P.S. Câteva cărți și studii desprte Aeticus Donares (Ister), apărute în străinătate:

• The Cosmography of Aethicus Ister: Text, Translation, and Commentary, ed. Michael W. Herren, Publications of the Journal of Medieval Latin 8 (Turnhout: Brepols, 2011).
• Die Kosmographie des Aethicus, ed. O. Prinz, MGH (Munich: 1993).
• Aethici Istrici Cosmographia ab Hieronymo ex Graeco Latinum breviarium redacta, ed. H. Wuttke (Leipzig: 1854).
• Éthicus et les ouvrages cosmographiques intitulés de ce nom, ed. A. d'Averzac (Paris: 1852).
• (Partial) Aethici Istri Cosmographi Origo Francorum, ed. B. Krusch, in MGH SS rer. Merv. VII (Hanover: 1919).
• J.G. Dalché, "Du nouveau sur Aethicus Ister? A propos d'une théorie récente", Journal des savants, 3-4 (1984), pp. 175-186.
• G. Hays, "'Important if True': Lucan's Orpheus and Aethicus Ister', in Notes and Queries, (2010) [contra the interpretation by R. Pollard "'Lucan' and 'Aethicus Ister'", Notes and Queries, 53 (2006), pp. 7-10].
• M. Herren, "Aethicus Ister and Virgil the Grammarian", in Mélanges François Kerlouégan (Paris: 1994), pp. 285-288.
• M. Herren, "The ‘Greek Element’ in the Cosmography of Aethicus Ister", Journal of Medieval Latin, 11 (2001), pp. 184-200.
• M. Herren, "The ‘Cosmography’ of Aethicus Ister: Speculations about its date, provenance, and audience", in Nova de Veteribus, eds. A. Bihrer and E. Stein (Munich: 2004), pp. 79–102.
• K. Hillkowitz, Zur Kosmographie des Aethicus, I (Bonn: 1934); II (Frankfurt: 1973).
• H. Löwe, Ein literarischer Widersacher des Bonifatius. Virgil von Salzburg und die Kosmographie des Aethicus Ister (Wiesbaden: 1952).
• I. Wood, "Aethicus Ister: An exercise in difference", in Grenze und Differenz im frühen Mittelalter, eds. W. Pohl und H. Reimitz (Vienna: 2000), pp. 197-208.