Pentru Stela Covaci, fost deținut politic,

arestată pe când era o trestie și-o floare

Un cer albastru-pal de Grigorescu,               

Iar frunzele păreau din el desprinse,

Nu din copacii mândri și înalți,

Străjerii veghetori peste morminte.

Din majestatea lor încremenită

Ne trimiteau răvașe colorate,

Scrisori în felul lor,

Și una câte una,

Plutiri-rotiri, în ritmuri de balet,

Oprite-o clipă

Când se-agățau de razele de soare

Ce iar le slobozeau fără zăbavă,

Așa cum face uneori cu mâna,

A pierdere,

Un om mâhnit ce zice-n sinea sa

De-acuma ducă-se.

Așa fu ziua cea de îngropare,

Lăsând departe-n urmă anii tineri

Și prea-ncărcați de vis ai studenției

Curmate brusc de drumul închisorii…

Ce răscruce!

Căci fost-a hotărât să poarte cruce

Iar glezna ei de trestie firavă

Cu fier de lanțuri se văzu cuprinsă…

Absurde judecăți, ocări,

Celule

În care frigul

Prin măduva de oase își strecoară

Veninu-ngemănat de-acum cu foamea.

Și iarăși amintiri, peste-amintiri,

Iar printre ele clipe fericite

Ce s-ar dori să fie deslușite,

Din anii mai de mijloc , sau târzii,

Din vremea când ai re-nceput să scrii,

Să cânți și să te bucuri

De copii,

De anotimpuri,

De prietenii…

Nu peste mult, în locul cel de-acum

Rămâne-vor doar oasele albind,

Purtând prin timp, încremenit în ele,

Răbojul crunt al lanțurilor grele.

Și frunze s-or așterne rânduri, rânduri,

Căci anii trec, mânați de-același ornic,

Fără de-oprire, fără de statornic…

Dar arborii-și trag seva din adâncuri,

Din pântecul pământului dospind

De visuri ne-mplinite și de cânturi

Pe care , iar, o pasăre măiastră

Cu glasul ei va ști să le rostească.

Corneliu Zeana

25 octombrie 2015, cimitirul Bellu.