Ne aflăm într-o perioadă în care se pune problema supravieţuirii economice, culturale, biologice etc, iar estimarile Clubului de la Roma arată că probabilitatea ca omenirea să distrugă complet pământul în următorii 50 de ani este egală cu 1/3.
Încălzirea globală datorată industriei poluante şi cea datorată activităţii soarelui s-au suprapus, creând condiţii instabile de mediu pe care le resimţim din plin în acest an prin inundaţii, secetă, incendii, călduri toride şi geruri cumplite. Aceasta face ca structurile statului să nu mai poată funcţiona la fel ca pe vremuri, deoarece nu se mai pot face planuri economice pe termen lung care, fiind garantate de stat, pot da încredere factorilor economici să se dezvolte. Termenul lung este înlocuit de termenul scurt dat de capriciile vremii. De exemplu, instabilitatea atmosferică specifică acestui an va avea consecinţe previzibile în criza alimentară ce va pune punctul pe i la o populaţie aflată deja în criză financiară.
 

Criza structurilor statului, în cazul particular al României, este chiar mai puternică, din cauza faptului că statul, folosind vechea politică stalinisto-NKVD-istă, a înlocuit o mare parte din specialiştii din administraţie cu politruci. Această tendinţă s-a dus şi în sectaorele bugetare, iar acum vedem cum statul (din păcate cu literă mică!) nu mai are cum să plăteasca nici măcar pe cei care apără puterea, in sşpeţă pe poliţişti.
 

Ţările care nu resimt criza atât de puternic ca noi au un sistem ce reuşeşte să suplinească lipsa de adaptabilitate a statului la crizele emergente. Acest sistem se bazeazaăpe feed-back şi constă într-un număr de mecanisme din care enumerăm:
- Parteneriatul public-privat, atât în luarea de decizii cât şi în investiţii. La noi, legea parteneriatului public-privat stă în parlament de o gramadă de timp, fiind blocată la „cum se împarte responsabilitatea”, de parcă am avea zilnic dovezi de responsabilitate ale statului. Asta in ciuda faptului că specialiştii în diferite probleme se găsesc mai degrabă în structurile private decât în cele de stat.
- Inovarea tehnologicaăce permite readaptarea sectorului economic la diversele nevoi, din ce în ce mai complexe. La noi se observă cu ochiul liber cam ce graba febrilă se manifestă la nivelul guvernulul în materie de inovare.
- Capitalul de risc pentru dezvoltarea economică. La noi, nimeni nu doreşte să rişte pentru a câştiga; se merge pe o politică prudenţială, fără prea mari şanse de succes, atâta vreme cât nu există dezvoltare economică.
Mai grav este că nici nu se cunosc regulile jocului ce permite ţărilor stabile să funcţioneze normal în timp de crizaă. O simplă căutare pe google despre capitalul de risc („venture capital”), dă suficiente informaţii ca să se poată intelege regulile acestui joc.
Procedurile capitalului de risc sunt următoarele:
• Descrierea afacerii şi a istoricului companiei
• Strategiile de afaceri şi oportunităţile pe piaţă ale afacerii sau produsului
• Istoricul financiar şi previzionarea de cash-flow
• Valoarea afacerii
• Cererea de capital
• Profilul managerilor-cheie şi a personalului.
• Raportul managerial - puncte tari şi puncte slabe

Este extrem de interesant ca, în lipsa unui câmp în care băncile să poată specula banii în administrare, acestea pot face doar camătă, însă cererea de împrumuturi bancare devine mică în timp de criză. Câmpul de speculaţie bancară cel mai natural, atunci când imobiliarele nu mai merg, este sectorul inovativ din economie. Cu toate acestea băncile preferă să se ascundă în umbra unui stat din ce în ce mai slab, decât să-şi asume riscuri şi să câştige mult mai mult.
Acet efect secundar al slăbiciunii structurii statutului devine tot mai vicios şi, la fel ca şi pupincurismul politrucilor la adresa puterilor politice, ori subordonarea presei comenzilor politice duce la paralizarea mecanismelor naturale de auto-reglaj al sistemului social.
Solutia ţărilor ce resimt mai puţin criza se bazează pe specialişti. Dacă nu-i au, îi închiriază. Nicio decizie nu se ia decât in funcţie de studierea efectelor secundare, a exemplelor internaţionale similare şi a efectelor colaterale obţinute în timp, de studiul condiţiilor interne şi de studiul impactului acelor măsuri. Niciun politician nu-şi ia răspunderea unor decizii pe genunchi, căci ştie din experienţă că este monitorizat îndeaproape de partenerii de interese şi de structurile profesionale. În Japonia, un prim ministru care face o greseală de acest tip îşi face harachiri, iar în Anglia îşi dă demisia. La noi este promovat.
Poate ne trebuie o experienţă extrem de dură care să ne înveţe că trebuie să intervenim atunci când lucrurile merg prost şi să remediem cauza. Poate ca lipsa de catastrofe sau conflicte majore ne-a lenevit mintea şi ne-a făcut indolenţi. Iar acum suntem puşi în situaţia trezirii la realitate, printr-o criză majoră. Există riscul ca aceasta criză să ne ucidă, dacă nu ne va trezi.
Deseori, văzând amatorismul deciziilor politice, îmi pun problema dacă democraţia, fără o selecţie la intrare mai este funcţională. Un examen de inteligenţă, de responsabilitate, de calitate în decizii, de experienţă personală, ar fi extrem de util pentru toţi politicienii noştri. Dacă aruncăm o privire pe principiile capitalului de risc, observăm că şi băncile o cer, atunci când creditează un antreprenor ca să-şi inoveze tehnologiile. Noi, de asemenea, îi credităm pe politicieni cu mandate şi decizie pentru viaţa noastră, a fiecăruia. De ce să o facem orbeşte ? Nu ne-au ajuns experienţele anterioare?

Completarea şi analizarea următoarelor puncte cheie ar putea schimba şi valoarea echipei pe care o credităm cu votul nostru:
• Descrierea cv-ului persoanei şi a istoricului realizărilor personale
• Strategiile de dezvoltare pe care le promovează şi oportunităţile de realizare
• Istoricul financiar şi al averii personale, previzionarea de comportament financiar sau corupţie
• Valoarea imaginii publice a candidatului
• Pregătirea profesională
• Profilul echipei de lucru pe care se sprijină
• Raportul şi recomandarea celor care-i cunosc pe candidaţi, puncte tari şi puncte slabe în realizările personale anterioare.

Fără astfel de mecanisme de feed-back, supraveghere şi intervenţie, iniţiativele mari nu sunt luate în consideraţie de nişte politruci puşi întâmplător, care nu ştiu decât să frâneze totul. Votul este tot o formă de capital de risc, pe care noi o practicăm orbeşte. Din păcate.