Trăim vremuri paradoxale în care simţim cum este să jucăm şah perdant cu jucători de valoare care ne percep mecanismele gândirii şi ne induc mişcările ce ne duc la pierderea partidei.
 

În momentul actual, problema financiară creează următoarele consecinţe:

1. Dacă ajungem la inflaţie băncile pierd enorm, deoarece datoria publică a populaţiei împrumutate la bănci este imensă. Dacă pierd băncile, populaţia scapă de datorii (care se şterg), însă pierde statul pe toate liniile, căci ratingul de ţară se micşorează şi partenerii de afaceri străini nu mai vin în România. Pierde şi populaţia, prin faptul că se schimbă regimul dobânzilor la împrumuturile bancare şi se degradează depozitele bancare. Deci inflaţia nu este o soluţie.

2. Dacă se micşorează salariile şi pensiile, băncile suferă de asemenea, chiar dacă mai puţin şi pe termen mai lung, deoarece populaţia nu va mai avea bani de plată a datoriilor, iar băncile nu pot trece la execuţie sălbatică fără să-şi piardă bruma de încredere (credit vine de la încredere). Asta va face ca între bănci şi sectorul productiv să se producă din nou o mare ruptură, ceea ce va duce la degradarea şi mai profundă a economiei din ţara noastră.
 

Există însă o soluţie pe termen mediu: investiţiile bancare în sectorul productiv, pentru retehnologizarea şi modernizarea produselor cu ajutorul invenţiilor. Această soluţie poate fi singura valabilă şi pe termen lung, mai ales dacă se produc noi produse care răspund la necesităţile generate de criza mondială. De exemplu, produse tehnologice cu consum mic de energie, sau care refac ambientul poluat, depoluând aerul, apa, solul (aceste invenţii există şi sunt româneşti) sau tehnologii care cresc performanţele de sistem (şi acestea există). Pentru prima dată se simte cu acuitate nevoia unor produse ce se încadrează în perspectiva economiei sustenabile şi durabile.

Şi aici avem însă o problemă majoră: aceea a industriaşilor ce deţin întrepriderile şi capitalul necesar retehnologizării. Ştim bine cu toţii cum a fost creat acest capital şi cum au fost obţinute acele întreprinderi, prin ce “inginerii financiare” au ajuns să se privatizeze unităţile productive şi câte mai funcţionează în momentul actual. Averea industrială a României nu mai există şi nu poate fi reconstruită într-o zi, mai ales că aici este necesară o schimbare totală de atitudine a celor implicaţi în afaceri. Dacă până recent a fost foarte profitabil pentru ei să distrugă economia, acum nu mai este profitabil şi pierd şi ei împreună cu restul lumii, urmând aceeaşi linie atitudinală. În momentul actual, Uniunea Europeană nu mai are interes ca noi să fim doar o piaţă de desfacere, căci şi ea trece printr-o criză economică majoră iar ţările ce constituie doar pieţe, dar nu sunt auto-portante economic, au devenit un mare balast (vezi Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda, etc.) Despre ţările est-europene, care nu sunt prinse în ciclul euro, acestea sunt detaşabile din UE, în cazul în care nu sunt auto-portante. Căci presiunile UE şi OECD merg acum în direcţia dezvoltării de IMM-uri inovative şi high tech, care permit întărirea bazei economice.

Soluţia este din nou inovarea tehnologică, însă, probabil, nu cu cei care înainte au făcut “inginerii financiare”, căci lupul îşi schimbă părul, dar năravul mai puţin. Şi nu ne aşteptăm, din partea acestora, la conştientizarea adecvată a faptului că, în momente de criză, marile averi trebuie să se orienteze către marile programe. Nu este exclus totuşi ca şi unii dintre actualii industriaşi să aibă spiritul necesar şi vointa de a lucra în direcţia inovării, deşi nu au făcut-o până acum. De putut se poate, căci încă mai există fonduri pe piaţă ce pot fi atrase, dacă şi ei pun banul jos, la cofinanţare. Dacă am avea încă douăzeci de fabrici ca Dacia Renault Piteşti, care să aibă succes pe piaţă, nu am avea probleme economice şi nu ar trebui să ne îngrozim la ameninţarea datoriilor neplătite, a pensiilor şi salariilor ce obligă oamenii să vândă tot şi să emigreze aiurea, iar pe bătrâni să ia ceva cianură, ca să scape de ameninţarea morţii lente prin înfometare.
 

Am avea, de,asemenea, o şansă, dacă clasa nostră politică n-ar fi atât de incapabilă să răspundă la problemele crizei, ci am avea şi nişte vizionari, profesionişti, buni manageri, care să schimbe managementul momentului. Nu trebuie generalizat, există şi astfel de oameni între politicieni, dar sunt în partide diferite, sunt supuşi intereselor de partid şi diverselor mafii politice, sau nu sunt uniţi pentru atingerea unor idealuri comune, scopuri sau obiective punctuale care depind de poziţia lor.
 

Este nevoie, în acest moment, de implicarea diasporei, căci nu suntem cu totul lipsiţi de mijloace. Mai avem încă sămânţa dezvoltarii tehnologice, deoarece avem încă invenţii româneşti care, dacă se pun în aplicare, ne dau prioritate mondială pe pieţe şi pieţe deschise, întrucât răspund la probleme create de crizele actuale.

Avem invenţii ce pot rezolva problemele energetice, a carburanţilor, a modernizării mijolacelor de lucru pe multe direcţii, a materialelor şi tehnologiilor de construcţii şi multe altele, pe direcţii nebănuite. Cu alte cuvinte, mai avem destule creiere în ţară, care nu a plecat încă în afară, ci s-a încăpăţânat să continue să activeze într-o Românie devastată de « lăcustele » ce au adus-o în situaţia actuală.
 

Dacă dispora se implică în reconstrucţia României, în acest moment de răscruce, recâştigăm cu toţii o ţară. Dacă antreprenorii şi băncile din ţară îşi schimbă atitudinea, putem porni procesul retehnologizării înainte de a ne prăbuşi definitiv şi putem scoate pe piaţă produse cu vânzare rapidă pretudindeni în lume. Dacă politicienii de bună calitate, indiferent de partidele din care fac parte, se unesc între ei pentru binele naţional, putem învinge mafiile politice. Iar dacă nu o vor face, să ne ferească Dumnezeu de ce va veni!