Mărturisesc că încep să pierd firul înţelegerii a ceea ce înseamnă viaţa politică, fiindcă nu-mi este clar termenul de politică. Devine clar că nu are nimic în comun cu “polisul”, căci nu se raportează la interesele cetăţii şi cetăţenilor, ci la interesele grupurilor de la putere. Şi nu are nimic de-a face cu rezolvarea crizelor şi impunerea unor standarde de calitate căci, paradoxal, sectorul politic este marele generator de crize şi de haos social.

Privind situaţia cu oarecare atenţie atenţie şi detaşare, se poate constata că, în viziunea conducătorilor noştri, “politica” înseamnă lupta pentru putere şi avere personală, pentru impunerea unor idei proprii, eventual prin abuz de funcţie. Mai înseamnă intimidare, manipulare, dominare, precum şi altele de acelaşi fel.
În legea fundamentală a ţării, Constituţia, există unele articole care permit continuitatea puterii prin mecanisme ce nu implica valoarea personala, competenţa, calitatea, responsabilitatea, implicarea socială. De aceea se şi acordă atâta atenţie unui document ce poate fi corectat permanent, până când corespunde total nevoilor parazitare ale conducătorilor actuali. Observ, la diferite emisiuni TV, tot felul de personaje care descoperă, pe măsura ce vorbesc, că ţara are nevoie de măsuri pe care au lipsa de inspiraţie să le şi dezbată, deşi habar n-au despre ce vorbesc. Cu cat se pricep mai puţin, cu atât improvizează mai mult şi bat apa în piuă mai abitir, fără sa aducă nicio soluţie concreta (cu rare excepţii).
Nu este nevoie să fii specialist ca să-ţi dai seama că, chiar în situaţia pe care o traversăm (de fapt, mai ales în această situaţie) politicienii acordă atenţie nu problemelor societăţii, ci imaginii lor publice şi, în această perspectivă, posibililor votanţi pe care-i vor reprezenta, pe banii publici, desi nu le solutioneaza nicio problema.

Incompetenţa aleşilor ne costă enorm, prin cel puţin două mecanisme: mecanismul decizional, căci deciziile luate prost duc la irosirea banului public, şi cel al obedienţei, căci un şef incapabil are nevoie de mulţi aplaudaci în sistemul său birocratic, ceea ce încarcă bugetul şi mareste gradul de incoerenta şi inadecvare a măsurilor aplicate. Consecinţele asupra membrilor societăţii sunt dezastruoase. De aici apare întrebarea retorică: de ce îi plătim pe acesti paraziţi, în loc să închiriem nişte specialişti, sau să-i atragem, sau să-i cumpărăm, sau măcar să-i promovăm, atunci când ei există? Răspunsul este simplu şi unic: un sector politic slab este şi uşor de corupt, căci nu are coloană vertebrală şi atunci serveşte interesele cui plăteşte mai bine.

Stând strâmb şi gândind drept, mai observăm cum politicianul nostru ajunge să răspundă cu argumentul contabil, singurul instrument pe care-l stăpâaneste un om mediocru. Asta îmi aduce aminte de un student de pe vremea lui Ceauşescu, care a terminat facultatea învăţând un singur curs, anume cel legat de congresul XIV. La orice îl întreba profesorul, el începea să vorbească despre directive. În cazul de faţă, pentru orice are legătură cu criza economică, politicianul nostru are un răspuns unic: taxe şi impozite! Dacă este în opoziţie, mai aduce vorba şi despre dezvoltare economică, dacă nu, are balta peşte, gura vorbe şi fiscul biruri.
De unde să ştie cum se iese din criză bietul incompetent, adus în politică prin « mecanismul » afişelor electorale lipite pe stâlpi, sau prin donaţii către partid, sau (când e de sex opus decidentului) prin farmecele personale negociate cu cine trebuie când trebuie.
Din fericire – sau din păcate – există şi câteva excepţii de specialişti care au învăţat sau continuă să înveţe, care mai pot fi găsiţi pe pozitii tehnice în structurile guvernului. Aceştia încearcă cu disperare să mai dreagă busuiocul şefilor lor politici, făcând o întreagă echilibristică tehnică, potrivită şi eventual acceptată de gradul de ignoranţă al primatelor care-i conduc.

Cu puţin timp în urmă, un domn mi-a povestit despre şocul enorm pe care l-a avut în Suedia, când a descoperit un magazin, într-un loc retras, care nu avea vânzător. Fiecare produs avea două preţuri, unul mai mic, astfel încât orice om să-şi poată permite să-l cumpere. Oamenii cumpărau, lăsau banii, luau restul singuri apoi îşi vedeau de drum. Se vede treaba că nu erau fanii unor primate politice care le cultivau trăsăturile rele prin exemplul propriu, prezentat în direct şi în reluări la televizor. Aceşti oameni aveau o totală detaşare de politică, circ, minciuni electorale, bârfe, cancanuri şi alte gunoaie. Care pe noi, în România, ne hranesc « spiritual », pana la intoxicare. Apropo, Suedia este monarhie. Detaliul este important pentru căîn ţările care au această formă de guvernământ, continuitatea programelor este aproape la fel de naturală ca legea gravitaţiei. Din acest motiv lipseşte lupta pentru putere în termenii cu care suntem obişnuiţi în România.

Cât de eficientă este politica bunului plac, a abuzului şi prostiei, se vede cu ochiul liber: demoralizarea populaţiei, demotivarea oamenilor, sărăcirea şi creşterea gradului de disperare, irosirea averii naţionale, degradarea mediului natural şi, mai nou, punerea în pericol a fiinţei naţionale.
Retrăim halucinant coşmarul acelei ficţiuni cinematografice numite « Planeta maimuţelor », în care oamenii erau stăpâniţi de primate. Coşmarul acestei dominaţii politice se desfăşoară însă în plan real şi este structurat după criterii autohtone: gorile care se impun prin forţă, cimpanzei care fac scandal, urangutani aplaudaci şi duplicitari şi giboni care sar din cracă în cracă.
Aceste primate ca re ne conduc nu sunt cu nimic mai folositoare decât maimuţele propriu-zise, pentru că acestea din urmă nu sunt antrenate să fure sau să distrugă. În concluzie, ar fi mai simplu şi mai ieftin să ne alegem conducătorii direct de la Grădina Zoologică.