Sunt indicii clare că se schimbă paradigma politică. Deşi realitatea socială nu pare să acorde vreo şansă ieşirii din impas, umblă vorba că România va apela – conform principiului sănătos “n-avem încotro” – la exploatarea ultimei şi celei mai importante dintre resursele naturale: materia cenuşie. Este singura pe care nu a îndrăznit nimeni (sau nu a ştiut) s-o jefuiască. Dimpotrivă - şi aici mă refer la clasa politică - , au îngropat-o. Într-un fel, paroxismul jafului naţional care se desfăşoară acum la scenă deschisă, cu toate reflectoarele aprinse, ne-a făcut bine. Ştim clar că TOATE partidele politice – şi cele din stânga, şi cele din dreapta - sunt la fel, adică nişte lăcuste. De fapt, nici nu se poate vorbi de stânga sau dreapta, sunt doar nişte ecusoane de identificare a găştilor. Asta nu înseamnă că printre cei aflaţi în structurile puterii nu există şi oameni competenţi. Există, dar nu se văd din cauza mulţimii de mandibule din jurul lor. Cum au ajuns acolo e o altă discuţie, dar e bine că sunt.

Teoretic, schimbarea paradigmei politice ar fi trebuit să se petreacă demult. Nu s-a întâmplat pentru că nu ajunseserăm la gradul de avarie care să trezească toate, sau aproape toate, conştiinţele. Acum am ajuns. Am ajuns la masa critică a disperării care va genera saltul. Iar saltul ar fi trecerea de la modelul lăcustelor la modelul roiului de albine. Adică, pe altă scară istorică, ajungem, în sfârşit, la statul organic de care vorbea Eminescu…

Căderea sau demisia guvernului a devenit inevitabilă, iar singura soluţie ar fi (în afară de schimbarea preşedintelui, ceea ce implică riscul unei explozii de violenţă) un guvern de specialişti, recrutaţi atât din ţară, cât şi din diaspora, cu un premier de asemenea specialist în politici publice. Numai că noi, bombardaţi zilnic cu nume ca Băsescu, Tăriceanu, Eba, Boc, Elena Udrea sau ambalaje mondene de unică folosinţă, nu prea înţelegem greutatea şi semnificaţia altor nume şi funcţii decât cele ştiute. Şi nici nu prea vedem cum ar putea un om, pe care-l caracterizează competenţa şi recunoaşterea modială a acesteia, să ajungă premier. După vechea paradigmă politică (lăcustele), n-ar prea avea cum. Dar, dacă acest lucru se va întâmpla, înseamnă că, într-adevăr, s-a schimbat « calimera » (paradigma). Undeva s-a produs ceva, un declic… Am putea avea, în acest caz, în sfârşit, un premier care va fi în stare să-i dea peste mâini unuia ca Băsescu, atunci când acesta ar avea tentaţia vreunei… crize de nărav. Măcar pentru acest motiv şi tot merită să speri într-o revenire la logica firească a lucrurilor…

P.S. Am zis că am putea avea… Am vrut să spun că vom avea. Facem pariu?