O analiză, fie ea şi sumară, a stării de lucruri actuale din România, scoate la suprafaţă o mulţime de detalii ce se corelează într-o imagine nu prea atrăgătoare. O trecere în revistă a acestor detalii arată următoarele:

Statul, servitorul băncilor

Criza este provocată şi întreţinută de încăpăţânata atitudine pe care o au guvernul şi băncile de a NU dezvolta sectoarele productive. Această atitudine continuă să se perpetuează atâta timp cât guvernul îşi asigură existenţa cu ajutorul băncilor care împrumută permanent guvernul. Iar acesta acordă, evident, garanţii de stat. Din acest motiv apar lanţuri vicioase extrem de distructive: guvernul se tot împrumută la bănci, îndatorând populaţia, în timp ce băncile nu riscă nimic, pentru că este mai simplu să încaseze de la stat dobânzi pentru împrumuturi, decât să aibă iniţiative sau să sprijine proiecte. Şi totul se transformă în calvarul sărăcirii tot mai accentuate a populaţiei.
Este îndeobşte stabilit faptul că un guvern trebuie să asigure productivitatea şi stabilitatea economică a unei ţări, prin includerea în aparatul funcţionăresc a specialiştilor de care are nevoie. Noi am politizat aparatul de stat, înlocuind specialiştii cu politruci, acest lucru fiind făcut ca o linie de directivă internă. Dovadă: tinerii absolvenţi ai bursei României, care au făcut studii în afara ţării, nu au fost angajaţi la guvern, deşi aveau contract de exclusivitate cu guvernul (ceea ce-i impiedică sa lucreze în altă parte). Se observă aici existenţa a două facţiuni în politică: una care încearcă să producă mecanismele ce permit susutenabilitatea naţională, alta - trasa de sfori din exterior - care a făcut şi face tot posibilul pentru a se ajunge la ruina naţională.

Rechinii internaţionali

Încăpăţânarea de a nu dezvolta sectoarele productive nu este lipsită de sens pentru decidenţi, căci de aici apar tot soiul de beneficii personale din partea « finaliştilor » în cursa pentru falimentarea ţării. Falimentarea este atent urmarită de suficient de mulţi rechini internaţionali, ce râvnesc la ce ne-a mai ramas. Aceştia nu au nicio umbra de conştiinţă care să-i mustre pentru genocidul naţional ce este pe cale să se petreacă cu pensionarii, oamenii cu venituri scăzute, tinerii şi copiii, sau cu exodul provocat acum al medicilor, profesorilor şi al altor tipuri de bugetari ce sunt împinşi să plece din ţară şi să munceasca în altă parte.
Sectorul politic nu riscă să demareze un plan de dezvoltare naţională, pe care să-l puna şi în practică, deoarece numai pe un surogat de proiect se pot sifona fondurile internaţionale. În final nu se realizează nimic din ţinta proiectului, dar în acest fel există doua tipuri de beneficii: de la rechinii internaţionali ce vor falimentarea României şi de la fondurile europene. Mai nou, de când corabia a început să se scufunde, visul profitorilor este să pună mâna pe un fond european, să ia cota de 30% din prefinanţare şi să fugă din ţară cu banii. Acest fapt s-a întâmplat atât de des încât UE a început în sfârşit să devină reticentă.
Consecinţă naturală (urmărită de aceşti rechini) a acestei situaţii este aceea că tinerii, sătui de minciuni, manipulare şi mizerie, pleacă masiv din ţară, căci nu văd nicio posibilitate de a se lupta cu mafiile aflate la putere. Aceasta deschide calea emigrărilor obligatorii şi a aportului de forţă de muncă şi de capital străin, care găseste aici la noi un paradis economic; problemele nenumărate deschid nevoia de soluţii, ceea ce conduce la deschiderea de noi pieţe, adică profit, profit, profit. Profitul altora nu înseamna şi bunastarea celor rămaşi în ţară şi care, nemaifiind tineri, nu pot pleca, deoarece nu mai sunt vizaţi ca forţă de muncă nicăieri. Aceştia nu au alte opţiuni decât mizeria, sărăcia, umilinţa şi voturile cumpărate cu o găleată de plastic sau un kilogram de zahăr.

Frica de transprenţă

Atâta vreme cât sectorul politic este format din amatori, în general coruptibili sau corupţi - şi oricum nepricepuţi - nu sunt mari perspective să se declanşeze în ţară o mişcare coerentă de dezvoltare. Cel puţin cât timp politicienii de la putere decid iar restul lumii suferă. Puterea, pe de altă parte, este consfinţită de Constituţie, se obţine prin mecanisme ce conduc direct la finanţarea partidelor şi la obedienţa de partid şi nu are nimic de-a face cu profesionalismul. În aceste condiţii, nu se acceptă sistemul de parteneriat public-privat, în care specialiştii din diferite sectoare sunt direct implicaţi în actul decizional. De altfel, acest mecanism este evitat şi din cauză că presupune transparenţa asupra utilizării fondurilor şi a luării deciziilor, ceea ce nu convine celor ce pescuiesc în ape tulburi.
Inovarea, care este cheia dezvoltării economice, este clar evitată şi intenţionat ignorată. În schimb, se sprijină bigotismul, incultura, manelizarea şi vulgarizarea comportamentului. Pentru asta se utilizează în mod masiv mass media, care este şi ea parţial subordonată politic. Aceeaşi presă este orientată către tot ce este sordid, tragic sau dezastruos, evitând cu grijă succesele sau iniţiativele pozitive, planurile de succes sau oamenii cu performanţe remarcabile. Aceştia din urmă mai pătrund totuşi, sporadic, şi prin mass media.

Justin Capră pune la dispoziţie câteva hectare de teren

În acest context, fabricat cu grijă şi minuţiozitate ca să se ajungă cât mai iute la falimentul naţional şi la împărţirea prăzii între rechini, mai există oameni care, din desueta dragoste de glie şi din sentimente nobile, vor să salveze România şi sunt capabili de sacrificii pentru acest scop. Un astfel de om este celebrul inventator Justin Capră, care îşi pune la dispoziţie terenul propriu, de câteva hectare, pentru construirea unui campus orientat către tehnologiile inovative ce pot da şanse României să se ridice din genunchi în picioare. Evident, niciunul dintre decidenţi nu va sprijini acest proiect. Fondurile străine se vor orienta către acesta numai în măsura în care finanţatorii vor putea beneficia direct de rezultatele proiectului sau de specialiştii formaţi ce vor fi absorbiţi de străinătate.
Dacă vrem să avem o şansă în dezastrul ce urmează va trebui să sprijinim astfel de proiecte toţi cei care mai au măduva în oase, coloană vertebrală, sentimente naţionale şi mintea la locul ei. Să nu uităm că în acelaşi fel s-a construit şi Ateneul Român, prin acel «daţi un leu pentru Ateneu». Dacă s-a vrut s-a putut, tot aşa, cu sprijinul oamenilor care mai au idealuri şi nu au pierit sufleteşte din cauza unor conjuncturi cinice sau de-a dreptul ostile.
Soluţia la această situaţie atât de bine « croşetată » ca sa ne ducă la faliment este încă posibilă. Aceasta este alianţa profesională a alianţelor profesioniste, reţelele de specialişti ce pot lucra la programe finanţabile din afară, dar care sa se coreleze între ele. Oricum, statul a ajuns din finanţator – căpuşă pe spatele populaţiei. Şi-a pierdut credibilitatea şi respectul până şi în rândul propriilor funcţionari din administraţie şi, după cum se vede din analiza facută, nu mai este stat naţional ci un reprezentant al intereselor băncilor finanţatoare.